Sep 21, 2018

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Comentarii la o „istorie politică” a literaturii române (I)

S-a scris şi încă se scrie, cu prisosinţă parcă, fără diferenţe esenţiale de clasificare, nominalizare şi interpretare, despre literatura română de după ultimul război mondial. Este o literatură unitară ca limbă dar nu la fel ca atitudine, conţinut, stil şi valoare estetică, în general. Istoria unei jumătăţi de secol (1945 – 1990) care a frânt violent continuitatea, întreruptă de o radicală reorientare ideologică, a adus în trena ei, în condiţiile suprimării libertăţii creatorului de artă, trauma unei imposibile adaptări a număraţi scriitori talentaţi şi verticali în acelaşi timp. Număraţi fiind şi cu o admirabilă energie morală rezistentă la presiuni, ameninţări şi închisoare politică, ei trebuie menţionaţi. Exemplari au fost, în primul rând Blaga, Voiculescu şi I.D. Sîrbu. E de aşteptat un serios şi complex studiu de sinteză despre opera lor postbelică, pe fondul politic concentraţionar, cu nuanţările impuse de structura personalităţii, dimpreună cu alţii care au gravitat în jurul lor. Pe revers, însă, a apărut fenomenul rapidei alinieri la orientarea politică oficială, cu sau fără convingere, grav, oricum, a unui număr de literaţi interesaţi de succes imediat. De ce nu şi de profit material, de un loc privilegiat în societate, aşa cum era ea. Cei mai mulţi apăruţi ca un fel de generaţie spontnee, meşteşugari, nu artişti, unii nechemaţi de arta cuvântului, fără trecut în literatură, dispuşi să coopereze, să scrie ode partidului şi fericirii colective în socialism. Adeziunea lor, pe o faţă este o pronunţată servitute voluntară, iar pe cealaltă faţă, complementară, o formă de arivism politic manifest într-o literatură vremelnică, aşa cum era şi sistemul care o dicta. Dacă în literatură, astăzi, urmele sistemului nu se simt, în politică şi în viaţa socială aceste urme au proliferat într-o ciudată dictatură comunisto-capitalistă discreţionară. Nu e motiv de mirare dacă unii scriitori, cum au fost Eugen Jebeleanu, Geo Bogza, ori Zaharia Stancu prozatorul, veniţi din interbelic cu certe opţiuni de stânga, s-au adaptat într-o manieră mai mult sau mai puţin moderată, spre finalul carierei, având accente de revoltă ori de retragere într-o tăcere protectoare acceptată de putere.

Perioada amintită este integrată în numeroase istorii ale literaturii române publicate în ultimele trei decenii. Parantetic precizez că ar trebui să se încetăţenească formula „istoria literaturii”, înlocuind frecventa denumire de „istorie literară”. Motivaţia e proprietatea intitulării ce scuteşte de orice confuzii. Ca să susţin afirmaţia de la început, privind prisosinţa studierii subiectului, voi trimite, în ordine cronologică, ce nu e şi cea a meritului profunzimii interpretării, la autorii principali de cărţi pe tema „literaturii române sub comunism”: Ion Simuţ, Florin Mihăilescu, Eugen Negrici, Constantin Pricop, Petre Anghel şi, din nou, Ion Simuţ. În 2017, Ion Simuţ şi-a reeditat cartea din 1994, Incursiuni în literatura actuală, cu foarte multe adăugiri, fără să schimbe ideea construcţiei, pluralitatea literaturii perioadei. Dimpotrivă, ideea devine titlu. Nu e bine să spui de două ori acelaşi lucru fără să-i schimbi esenţialul, atunci când îl reactivezi, deşi reactivarea nu e cerută cu necesitate.

Câteva comentarii, chiar dacă parţiale acum, se impun după lectura noii sinteze: Literaturile române postbelice, recent premiată. În fond, nu avem în faţă decât o ediţie revăzută, reintitulată şi completată, cum nu se declară pe pagina interioară de titlu. Autorul a avut ca punct de plecare propriul model vechi de aproape un sfert de secol. Structura cărţii e reconfigurată prin introducerea de noi paranteze politice, adesea parazitare. Asta în defavoarea unor aşteptate analize ale caracterului şi conduitei ce exprimă valoarea morală, sau nu, personală, a unui scriitor, în adoptarea atitudinii cardinale, aici interesat orientată. Evident, fără măcar un acces de conştiinţă, care să frâneze aservirea politică a scriitorilor repetat enumeraţi. În profunzime, în preferinţa orientării, se poate recunoaşte o cale de a vindeca un complex de inferioritate faţă de marii scriitori care au riscat rezistenţa cu preţul libertăţii sau decăderii din rangurile publice. Cu ani în urmă am exemplificat ceea ce a fost un Voiculescu subversiv, prin analiza unei proze de sertar, Ultimul Berevoi. Incipitul, deschizând povestea dramatică a ursului periculos (vezi anagrama) cu „vremile [care] veneau roşii şi-nvolburate”, spune totul despre atitudinea îngrijorată a scriitorului capabil să recurgă, cu talent, la parabolă. Nu pot trece nici peste exemplul rar al actului de conştiinţă creatoare mărturisit de Marin Preda, plătit cu un neştiut preţ pentru publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Pe ultima pagină, se confesează hârtiei şi cititorului de oricând – motivându-şi reacţia faţă de realul trăit, descărcat periculos în carte. O face în numele celor care au gândit la fel, cum şi spune, dar n-au îndrăznit să scrie. Merită reţinută fraza de încheiere a calvarului de a scrie eliberator: „Mi-am recitit acest lung manuscris şi, dincolo de ceea ce el conţine, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă, şi pe care nu l-am putut ocoli fiind încredinţat că altfel m-aşi fi chinuit îndelung, fără să obţin, spiritualmente, eliberarea totală a conştiinţei mele de ceea ce am trăit.” La fel este şi fraza disperată despre „raiul valah” cu care îşi termină I.D. Sîrbu romanul temerar Adio, Europa, actual chiar şi când nu prea mai e amintit.

Comentariile prezente vor privi metoda de lucru a lui Ion Simuţ cu pornire polemică, consecventă în fond, dar şi unele opinii sau principii şi alte elemente de formă ce pot părea cuiva a fi minore în raport cu intenţia sistematizării, cu amploarea ei, evident apreciabile. Sunt merite care îl recomandă pe activul critic şi istoric matur al literaturii, care e Ion Simuţ. Poate tocmai tenta polemică iniţială, graba de a-şi sublinia originalitatea, cuprinderea şi lectura cărţilor, presupus a fi exhaustivă, explică unele neatenţii şi inconsecvenţe ce trebuie corijate pentru bunul nume al criticului. Nu cred că un autor, dispus la o muncă asiduă, cum e cea în cazul de faţă, să fie atât de suficient încât să creadă că o carte deja tipărită, la reeditare, n-ar mai putea suporta amendamente de fond şi formă. Mai ales că, volumul din 1994 este mai îngrijit ca stil şi cu o ipoteză de lucru atunci absolut originală, adică separarea celor patru feluri de a scrie literatură în perioada postbelică, în principal în şi pentru, ori în şi contra sistemului, cu medalioane ale scriitorilor reprezentativi. Era o metodă de a evita excesul de enumerări repetate, fatalmente prezente în noul volum, fapt ce diminuează posibilitatea unui util indice de nume.

Aşadar, volumul Literaturile române postbelice reia şi dezvoltă, cu intenţia de a-i da contur definitiv, încercarea temerară de a arunca o privire sintetizatoare asupra literaturii române dintr-o perioadă de schimbări ideologice radicale. Nu sunt excluse reverberaţiile ei în ceea ce a urmat. Titlul nou anunţă o categorică disjuncţie, ca diversitate de atitudine a scriitorilor în raport cu ideologia comunistă importată şi impusă după ce România rămâne captivă „lagărului” stalinist. Graniţele celor patru categorii sau conţinuturi de literatură nefiind rigide în absolut, permeabilitatea lor ar fi obligat la precizări de nuanţă. Sunt însă preferate combinaţiile între ele, nu toate indiscutabile cum ar fi, de exemplu, „oportunism şi subversivitate” în acelaşi caz. Poate compromis şi subversiv, cu exemplul de rigoare, ar convinge. Dar, copleşit de enumerări probante, criticul n-a mai putut întârzia în prea adânci observaţii care să distingă particularităţile. În enumerări nu puteau fi incluşi şi scriitori aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare, autori de literatură în limba română din aceeaşi perioadă ?

Această veche ipoteză de lucru, a disjungerii celor patru literaturi paralele, „oportunistă”, „evazionistă”, „subversivă” şi „disidentă”, este reluată în 2017, cu o nouă încadrare în structura întregului. Noutatea faţă de cartea mai veche este „Argumentul” deschis cu un fals punct de vedere polemic. Polemica este o artă cu o logică şi o retorică foarte bine controlate. Chiar pe prima pagină apare o eroare de neînţeles, întrucât ea poate fi îndată observată şi de cititorul cel mai puţin exersat. De la început intră în contradicţie afirmaţia lui Ion Simuţ cu obiectul polemicii sale, un citat extras din fraza ultimă, formulată, motivat în contextul anului 1941, de G. Călinescu în Prefaţă la Istoria literaturii române de la origini până în prezent. I se atribuie lui Călinescu „aserţiunea că literatura română e una şi indivizibilă”. Or, în citatul reprodus de Simuţ, pe aceeaşi pagină, câteva rânduri mai jos, Călinescu afirmă altceva. În condiţiile acelor ani de „suferinţă naţională”, scrie cu noimă Călinescu, o astfel de carte „trebuie să dea oricui încrederea că avem o strălucită literatură, care , pe de altă parte, în ciuda tuturor efemerelor vicisitudini, se produce pe teritoriul României Mari, una şi indivizibilă, slujind drept cea mai clară hartă a poporului român” (s.n.). Şi, afirmaţia, care nu e simplă „aserţiune” fără susţinere în exemple, e continuată cu nume de scriitori care reprezintă regiunile teritoriului indivizibil al României Mari. Deci, după Călinescu, nu literatura e una şi indivizibilă, ci teritoriul României Mari, iar literatura e „strălucită”. Cu referinţă la istoria ei de până la 1940. Ion Simuţ comite ceea ce logicienii numesc ignoratio elenchi, adică să combaţi ceva ce nu s-a afirmat. Şi eroarea rodeşte în pagina următoare. Spre a fi `a la mode contra lui Călinescu, Ion Simuţ acuză că, în „aserţiunea ” divinului critic, „aserţiune” care nu există, se află originea unuia „dintre cele mai puternice mituri”, acela al unităţii „indivizibile” a literaturii noastre. Se mai formulează, alături ca sens, nişte „adevăruri elementare” pe care bietul Călinescu nu le-ar fi cunoscut.

Ceea ce vrea Ion Simuţ, ca intenţie constructoare a cărţii, e contrazicerea lui Călinescu, de la început, chiar dacă printr-un „argument” iniţial fals, pus în deschiderea capitolului intitulat „Argument”. E limpede pentru oricine că argumentarea este greşită. Iar dacă citim în subtextul ei, ca să fim şi noi bănuitori, Ion Simuţ ar sugera că ideea pluralităţii s-ar putea aplica întregii literaturi române, ceea ce , desigur, Călinescu n-ar fi distins. Să mai spunem că, indiferent de perioadă, nu numai între 1945 – 1989, în literatura română – şi în oricare alta – a existat şi o literatură slujind momentul politic şi alta contestându-l, într-o manieră directă sau ascunsă în parabole, dacă perspectiva evaluării e una politică şi nu estetică. De preferat a doua perspectivă când obiectul e arta.

Încât, dintru început, Ion Simuţ şi-a asumat riscul de a-şi deschide discursul cărţii cu o polemică prezumţioasă, fals fundamentată. Şi apoi, e suficient să vezi sumarul Istoriei ... lui Călinescu spre a distinge criteriile după care el înseriază literatura română în evoluţia ei cronologică. E un adevăr că nu l-a interesat în primul rând politicul, fără să-l fi neglijat, dar geograficul rămâne mereu implicat. Şi Ion Simuţ, pe o altă pagină, reia „seria geografică a literaturilor române”. Dar, atunci când împrumuţi ceva de la Călinescu nu mai poţi fi acuzat de fraudă, întrucât divinul este superior tuturor, aşa cum nu sunt sursele fraudate de Negrici, învinovăţitul de împrumuturi nedeclarate, mereu amintite în această carte. Ce-i drept, reluarea ideii de sistematizare a literaturii pe criterii regionale este repetată de Ion Simuţ spre a-i semnala prezenţa în viziunea recentă a unor critici. Simuţ se arată agasat de această împărţire, dar recunoaşte necesitatea cunoaşterii literaturii române din spaţiile geografic, dar nu etnic, pierdute, ca şi a celei din exil. Iar sinteza lui Cornel Munteanu despre literatura română din Ungaria, prezentată cu rezerva de a fi „prea firavă, mai mult o ipoteză de bibliotecă. . . ”, e continuată cu o paranteză confuză. Fără să înţeleg ce înseamnă „ipoteză de bibliotecă”, trebuie spus că sinteza în cauză nu putea fi decât subţire, aşa cum este şi comunitatea românească, cea care abia mai respiră etnic în condiţiile date, fără reprezentant în parlamentul de la Budapesta.

Unele dintre afirmaţiile amendabile ce ocupă paginile „Argumentului”, pentru că n-am selectat decât câteva, îşi au explicaţia în stăruinţa autorului de a ne convinge că şi-a înnoit cartea mai veche. Neatent la introducerea conjuncţiei adversative, comite o opoziţie de fond: „Cartea de astăzi, totalmente nouă, dar organizată în jurul aceleiaşi idei centrale”. În stilul lui nenea Iancu, să se schimbe tot, dar să nu se modifice nimic, adică „ideea centrală”. Se mai scrie, tot acolo, că    : „nu e o istorie a literaturii române postbelice, ci o teoretizare sau o interogare a celor patru tipuri de literaturi, proiectate pe un fond generos de istorie politică”.   Or, pluralitatea ca „idee centrală”, nu e „teoretizare”, ci clasificare după atitudinea de fond a scriitorilor. Nu e nici „interogare”, adică analiză a simptomelor psihologice personale de ataşare ideologică sau de respingere. Iar termenul „generos”, cu referire la politic nu poate fi folosit decât în retorica ironică, ce nu pare a fi talentul autorului acestei cărţi. Fie şi comiţând o prolepsă, cred că, între altele, se pot trece cu vederea unele fraze polemice fără numele „andrisantului”. Obligatorie însă, pentru autor, la o nouă ediţie, este revederea utilizării cuvântului „concept”, supralicitat ca frecvenţă rareori folosit corect, dar, de cele mai multe ori înţelegându-se cu sensul de concepţie, orientare sau atitudine. Suntem datori şcolii filologice absolvite. Atitudinea este o modalitate strict individuală de raportare, în cazul de faţă a scriitorului, la viaţa social –politică, departe de termenul filosofic desemnând o idee abstractă în care se condensează însuşiri generale.

Dacă prezenta carte nu e o istorie a literaturi, ci „un eseu” despre starea ei în condiţiile dictaturii comuniste, atunci la ce bun discuţiile comparatiste, episodic plasate, despre varii istorii ale literaturii române în toată evoluţia ei, construite pe alte principii. Cât priveşte istoria literaturii globale, e o problemă de tot interesul, dacă ne întrebăm cine o va scrie, şi cum va fi cotată şi selectată literatura română, criteriile de fond şi de valoare estetică întreagă pentru umanitate. Toate însemnând severitatea filtrului. În această situaţie, sigur nu vom exporta nici critică nici literatură aservită politicului vremelnic. În fine, partea argumentativă a cărţii se încheie categoric, şi oarecum defensiv, cu autodefinirea demersului critic. Nu e istoria literaturii unei perioade din perspectiva esteticului, ci o declarată „ istorie politică a literaturii române postbelice”, o tentativă, acum, între altele. În forma veche însă, cea din 1994, criteriul de clasificare avea, cert, valoare de primă încercare. Şi atunci, dacă politicul poate fi un criteriu de separare a literaturii dintr-o anumită epocă, nu apare o contradicţie în logica interioară a argumentării, când criticul se referă la doi scriitori care au anticipat genul ? Se vorbeşte într-o formulare originală de „un sentiment muzeistic” în faţa operelor literare ale lui Cantemir şi Budai-Deleanu. Or, Istoria ieroglifică e un pamflet politic subversiv ce învăluie dezvăluind sistemul electoral balcanic practicat tiranic şi de care nu suntem străini nici astăzi. N-a contat părerea clasei inferioare de personaje, ci voinţa interesată a tiranului. Se spune şi acum că, nu contează cine votează, ci acela care numără. Şi mai subtil încă, la peste două secole după Cantemir, de pe alt continent, Mark Twain  spunea acelaşi lucru: „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm.” Încât, ideea literaturizată de Cantemir, în teatrul politic al cărţii, nu este o idee de relicvariu. Cât despre Budai-Deleanu, pe care exigenţii cerchişti de la Sibiu îl simţeau ca pe o „rădăcină adâncă”, a lăsat o poemă care, ca şi în cazul lui Cantemir, nu poate fi gustată de un cititor grăbit, dar evidentă pentru un profesionist într-ale artei literaturii ficţionale. Ţinta ei vizează, figurat, între altele, politica imperială faţă de Transilvania. Criticul ştie toate acestea. Sunt cărţi ce forţează mintea să se ascută ca să citească activ sensul lor. Subversivul fiind atât de violent în revoltă, ca şi în cazul romanului Adio,Europa!, al lui I. D. Sîrbu, spre exemplu, cele două cărţi vechi n-au putut fi tipărite în timpul vieţii autorilor.   Toate acestea le-am observat citind critic „Argumentul” cărţii lui Ion Simuţ Literaturile române postbelice o sinteză cu certă valoare documentară.

Revista indexata EBSCO