Sep 21, 2018

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Un rapsod al nostalgiei: la moartea lui Ștefan Baciu

Dispariţia lui Ştefan Baciu, în 1995, în insulele Hawaii, încheie un capitol nobil în istoria literaturii române. Într-adevăr, poetul primit cu aplauze, cu entuziasm, cu enorme speranţe atunci cînd abia păşea peste pragul adolescenţei, a constituit, ne dăm seama acum, la sfîrşitul secolului, şi va rămîne ca un fel de placă turnantă a poeziei de limba română, figură de Janus Bifrons, privind spre trecut şi spre viitor, spre estul baştinilor sale, ca şi spre cel mai îndepărtat apus, acolo unde, pe globul nostru se întinde de la nord la sud linia schimbării orare definitive, nu un simplu fus orar, ci linia ce desparte o zi de cealaltă.

Fabuloasa viaţă a lui Ştefan Baciu poate nu este cazul să o mai  rezum şi să o mai evoc aici. Braşovean pînă în măduva oaselor, tînarul fiu de profesor şi director de liceu creştea saturat de cultura poetică românească şi universală. La 17 ani pătrunde exploziv pe scena literară românească. „Poemele poetului tînăr” din 1935 au fost percepute de cititorii şi de criticii vremii ca un volum de excepţie şi de enorma promisiune, încununat cu cele mai mari premii literare ale timpului. Baciu a fost un antifascist convins, un social-democrat; dar tocmai de aceea instalarea universului concentraţionar comunist nu l-a putut lăsa indiferent. În 1948, aflat în străinătate în misiune diplomatică se expatriază împreună cu tînăra lui soţie, Mira născuta Şimian, ea însăşi un om de litere şi intelectual de înaltă valoare, era o fiinţă vioaie şi descendenta unui om politic distins în anii ‘920 şi ‘930. Soarta îi duce pe cei doi întîi pe meleagurile Americii Latine, mai cu seama în Brazilia, dar şi, virtualmente în toate ţările  din sudul şi centrul continentului. Dar Baciu nu rămîne un simplu pribeag: performanţă formidabilă, el literalmente îşi reconstruieşte viaţa, devenind pur şi simplu o figură de marcă a vieţii publice luso- şi hispano americane: comentator politic şi cultural, foiletonist, figură academică şi politică, scriitor, prieten al oamenilor politici şi al poeţilor, dar mai ales şi totdeauna, un militant consecvent pentru valorile democratice. A rămas legendară prietenia lui Ştefan Baciu cu Fidel Castro, cu Fidel Castro cel pre-revoluţionar, relaţie care a mers pînă acolo încît, ajuns la putere bărbosul dictator i-a oferit exilatului român un post de ministru în cabinetul său. Baciu, mai prompt şi mai exact decît politicienii şi ziariştii americani, înţelesese însă direcţia în care se îndrepta cubanezul şi l-a refuzat net. Ostilitatea sa faţă de dictatori era viscerală şi intransigentă: nu numai Ceauşescu şi Fidel îl detestau, dar şi, de la celălalt capăt al spectrului politic, Stoessner şi Somoza. Dictatorul nicaraguan, duşman şi precursor al sîngeroşilor sandinişti, îl urmărea cu sălbăticie pe Baciu, a pus şi un premiu pe capul lui la un moment dat. După cum, în România, simplul fapt că un critic, tînăr pe atunci, mă refer la Nicolae Manolescu, îi includea versurile într-o antologie a poeziei române, act de îndrăzneală şi de demnitate în 1971, era suficient ca să atragă fulgerele tiranilor comunişti şi a funcţionarilor de partid.

După 1963, Ştefan Baciu şi Mira Baciu devin profesori de literatură sud-americană, întîi la Universitatea Washington din Seattle, iar apoi la Universitatea Hawaii din Honolulu. Acolo, în îndepărtatul arhipelag pacific, aveau să-şi sfîrşească amîndoi zilele.

Un poet liber, un om liber, iată ce a vrut toată viaţa lui să fie Ştefan Baciu, iată proiectul existenţial care i-a reuşit de minune. Ultimele trei decenii ale vieţii braşoveanului transplantat reprezintă în fond o reîntoarcere a poetului la uneltele sale. Traduce, scoate antologii importante, este consul onorific al Boliviei la Honolulu, lansează admirabila revistă multiculturală de poezie Mele în care limbile şi sensibilităţile asiatice şi polineziene se învecinează frăţeşte cu ele ale Europei occidentale şi răsăritene. Mai presus de toate acestea îşi cultivă cu rîvnă propria vocaţie poetică. Urmăreşte cu pasiune, cu bucurie cîteodată, cu durere sau indignare evoluţia literaturii din ţară: îi iubea pe Dimov şi pe Nichita Stănescu. Mi-a scris odată că este şi va rămîne totdeauna un franctiror.

Ultimele luni ale vieţii i-au fost înseninate, nu mă îndoiesc cîtuşi de puţin, de apariţia, în reeditarea tuturor versurilor sale de tinereţe, la Bucureşti. Versurile acestea din anii treizeci, îmi trezesc la recitire simţăminte curioase, de nostalgie: ele sunt retrospective, ca o însumare a sonurilor poeziei române din faza ei modernistă: îl găsim acolo pe Ion Barbu, pe Adrian Maniu, îi găsim pe Macedonski şi pe simbolişti. Baciu este cel din urma reprezentant al marii mişcări ce a dominat vreme de jumătate de secol peisajul poetic românesc. Numai că, odată cu emigrarea sa, Baciu se afundă cu tenacitate aproape exclusivistă în modalitatea asta a nostalgiei – sau să spun poate mai bine: „a dorului”, categorie emoţionala prin excelentă proprie sensibilităţii româneşti?  Marile sale opere din ultimul sfert de secol sunt aproape integral, aproape obsedant (sfîşietor şi duios totodată) cîrmuite de forţa memoriei, de dorinţa de păstrare şi de recuperare a unui trecut pierdut, dar reînviat cu rară forţă şi transformat în tărîm paradisiac.

Pentru cei care vor un simplu gust din Ştefan Baciu recomand volumul său de amintiri Praful de pe tobă, cum şi o poezie tîrzie Utimul averescan, plină de parfumul duioşiei şi al amintirilor. Mi-ar place să văd poezia în antologii, iar volumul de amintiri editat şi re-editat în vitrinele librăriilor româneşti.

 

Virgil Nemoianu, Bethesda, MD

Revista indexata EBSCO