Sep 21, 2018

Posted by in Interviu

„Marea calitate a unei mari literaturi: e irepetabilă”– dialog cu istoricul și criticul literar Mihai ZAMFIR

          Gheorghe Simon: Domnule Mihai Zamfir, vă mulţumim şi ne bucurăm să ne revedem la Agapia. Încep cu o întrebare referitoare la Marele Premiu, care vi s-a acordat de către Uniunea Scriitorilor din România, pentru întreaga operă literară. Aţi făcut parte din mai multe comisii de acordare a unor premii literare şi aş vrea să remarc faptul că v-aţi retras numele din mai multe nominalizări sau propuneri. Ce valoare are pentru dvs. un premiu? Adaugă el ceva la biografia unui autor sau doar îi validează opera, deja consacrată?

 

          Mihai Zamfir: Vă voi răspunde foarte simplu, pentru că aproape oricare dintre noi are o idee formată în legătură cu ceea ce înseamnă premiul, valoarea lui, semnificaţia lui. Aţi observat că cea mai mare parte a notelor biografice care însoţesc un volum, care însoţesc prezentarea unui autor se încheie sau cîteodată încep, invariabil, cu premiile pe care acel personaj le-a primit, insistîndu-se asupra semnificaţiei lor. Nu cred, din punctul meu de vedere, că premiul adaugă ceva important în activitatea unui om. Premiul este de multe ori, în cazul cel mai fericit, o întîmplare,  un joc al hazardului, care s-a oprit asupra cuiva. În varianta negativă înseamnă ceva mai rău decît atîta; este fructul unui aranjament, care nu e niciodată inocent, pentru că este un aranjament de natură politică, financiară, de interese de grup sau pur şi simplu de amiciţie sau antipatie.

Aşa încît premiile nu au mare importanţă. Dacă ne raportăm, însă la domeniul cel mai fluctuant, adică la cel al artei, atunci, realmente, premiul nu înseamnă mare lucru. Există bareme uşor de calculat şi uşor de verificat, cînd e vorba de un premiu în domeniul ştiinţelor exacte, cînd e vorba de un premiu pentru fizică, pentru medicină, pentru matematică. Dar cînd e vorba de valori cu orientare evanescentă, cum e cea a artei, premiile pot reflecta cel mult, în cazul fericit, conjugarea unor opinii mai mult sau mai puţin întîmplătoare, rezultate ale hazardului. Este şi motivul pentru care, pe de o parte, m-am ferit să fac parte din juriile care acordă premii, şi am acceptat numai cînd, realmente, nu se putea altfel; iar, pe de altă parte, niciodată nu am fost foarte mîndru de premiile pe  care le-am primit. Pot să înţeleg că la începutul unei cariere, subliniez, la începutul unei cariere, atunci cînd în faţa unui tînăr există doar promisiune, doar, să-i spunem, destin deschis şi nimic altceva, premiul poate reprezenta nu atît o valoare, cît o încurajare, un îndemn de a merge pe acea cale. Personal, în afară de premiile de debut, n-aş da nici un alt premiu în domeniul artelor.

Reluînd firul întîlnirilor de la Agapia, vă spun bine aţi revenit şi fericit să vă întîmpin, ca întotdeauna, cu emoţia firească a Fiului risipitor, avînd ca însoţitor pe Nicu Steinhardt căruia i-aţi dedicat de curînd un portret medalion. Citez: Unde nu e emoţie, nu e nimic. Cum regăsiţi Agapia, acum, după atîţia ani, în care reveniţi chiar şi de două ori pe an? E Agapia fixată undeva în imaginar sau e compusă din întîlnirile admirabile pe care le-aţi trăit aici?

         Vreau să vă spun că pentru mine Agapia este întîi şi-ntîi un loc al solitudinii şi al retragerii. Cu alte cuvinte e mai puţin un loc al întîlnirilor. Vin aici pentru că vin de foarte multă vreme. Am identificat locul, tot aşa cum se dă un premiu, oarecum la întîmplare, dintr-o întîmplare de natură familială, şi pentru că ambianţa Agapiei m-a fascinat de la început. Cînd am timp liber, în vacanţă, vin de obicei aici. Există însă şi o Agapie a întîlnirilor, de pildă, norocul întîlnirilor cu dvs., domnule Simon, pentru că întîlnirile cu dvs. punctează într-un fel venirile mele la Agapia şi activitatea mea urmărită an de an, atît de amabil, făcîndu-mă şi pe mine să recapitulez ce s-a întîmplat de un an încoace.

Agapia e greu de definit pentru că înseamnă foarte multe lucruri şi ar trebui să fac discernere între ele. În timpul comunismului, era unul din puţinele locuri în care te simţeai, nu complet liber, dar ceva mai liber. În care simplul fapt de a te retrage într-un loc al credinţei, al religiei, era un fel de opoziţie faţă de puterea instalată şi faţă de teroarea de natură politică existentă în ţara noastră. Agapia avea semnificaţia unui nu discret spus restului ţării, care nu oferea nici religia,  nici reculegerea şi nici valorile de natură teologală. Acum, însă, cînd s-a înmulţit atît de tare şi numărul bisericilor şi numărul mănăstirilor, Agapia continuă să fie un loc privilegiat, dar prin reacţie inversă, faţă de lăcaşurile şi de persoanele care, aparent, se dedică meditaţiei religioase, dar care se ocupă de cu totul altceva.

Agapia are o nobleţe suplimentară pentru că este un loc autentic de meditaţie religioasă, de rugăciune, care vine din urmă cu secole. Aşa cum a putut fi un loc de salvare, de multe ori, pentru anumite spirite, în timpul agitaţiilor politice sau al perioadelor nefaste din istoria noastră, este şi acum, cînd aparent avem o multitudine de virtualităţi religioase, fără să fim siguri că ele vor ajunge la împlinire, Agapia îşi păstrează o demnitate şi o reţinere, un secret propriu, care va atrage în continuare. Încă o dată e vorba de imaginea mea personală asupra Agapiei. Nu garantez că viziunea mea e o viziune exactă, este imaginea pe care eu o am în legătură cu Agapia şi căreia continui să-i fiu credincios.

Aştept cu emoţie apariţia celui de-al doilea volum din Scurtă istorie, ca alternativă de lectură a literaturii române, prin grila stilistică, metonimică, ca să vă citez pe dvs. a întregului prin parte, a conţinutului prin conţinător, prin alternativa unei evaluări care îşi actualizează mereu grila de receptare, şi nu doar static sau exegetic, ci, în dinamica unei focalizări integratoare. Procedaţi în aşa fel, încît, de fiecare dată, avem impresia că ne aflăm în faţa unui autor a cărui operă o citim întîia oară. Prin alternativa pe care ne-o oferiţi, avem surpriza unor ipostaze inedite. Tocmai de aceea, poate, făceaţi o comparaţie neaşteptată: Istoria stilistică a operei pe care ne-o propuneţi ar avea structura unui roman, în care autorii sunt personaje. În volumul întîi, un roman cu 39 de personaje. Cîte personaje va cuprinde cel de-al doilea volum? Ce surprize ne aşteaptă, Domnule Mihai Zamfir?

        Vreau să vă spun că, în general, nu vorbesc despre cărţi care încă nu au apărut. O anumită superstiţie şi o anumită reţinere, pe care le înţelegeţi uşor, mă fac să vorbesc despre propriile mele cărţi doar după ce ele se află în librării. Pe de altă parte, nimeni nu ştie cum va arăta varianta finală a unei cărţi la care se lucrează şi, care, poate, a ajuns chiar către sfîrşit. Cu dvs. fac o excepţie, deşi, în felul acesta, nu respect regula pe care mi-am fixat-o. Pot să vă spun că acest al doilea volum va fi cam la fel de mare ca primul, deşi el cuprinde o perioadă mult mai scurtă. De fapt, volumul doi se referă la perioada interbelică, adică, la scurta perioadă de numai un sfert de secol, dintre 1919 şi 1944, cînd peisajul cultural al României a avut configuraţia pe care o ştim. Sper că şi de data asta va fi o surpriză în sensul că, în legătură cu personajele mele, cu scriitorii pe care îi voi trata monografic, se vor afla lucruri neaşteptate, unele inedite. La ele oamenii nu s-au gîndit deşi, încă o dată, e vorba de opere foarte cunoscute şi de autori care au intrat în manualele şcolare.

După părerea mea, perioada interbelică rămîne pînă azi vîrsta de aur a literaturii române, chiar cînd o comparăm cu perioada marilor clasici, cu perioada Junimii, cu perioada de sfîrşit al secolului al XIX-lea. Cantitatea de mari talente şi de variate preocupări care s-au manifestat în perioada interbelică nu-şi găsesc egal în alte perioade ale literaturii noastre. Aşa încît, deşi se ocupă de un interval de timp scurt, pentru că volumul întîi al meu a pornit cu Dosoftei şi s-a terminat la Primul Război Mondial, cu alte cuvinte, două secole şi jumătate, iar al doilea volum va cuprinde numai douăzeci şi cinci de ani, totuşi, proporţional vorbind, numărul scriitorilor selectaţi este foarte mare.  De data aceasta, în loc de 39, sînt 24 de figuri de primă dimensiune. Apar multe altele, însă 24 se vor bucura de un tratament monografic. Şi pentru că mai devreme vorbeaţi de Nicu Steinhardt, vreau să vă spun că modul în care a făcut critică acest extraordinar personaj al culturii noastre n-a fost încă suficient de adîncit. Nu s-a meditat asupra manierei sale cu totul extraordinare în care s-a ocupat de fiecare scriitor român. El încerca întotdeauna să-l pună, rapid, într-un context universal, pentru ca cititorul străin sau  nefamiliarizat să-şi dea seama cărei arii i se încadrează acel autor; iar, pe de altă parte, realiza cu precizie ceea ce încerc şi eu, adică să descopere partea de umbră, partea necunoscută sau încă prea puţin cunoscută a autorului respectiv. Fără să vreau, admiraţia mea pentru Steinhardt datează de multă vreme, încă de cînd l-am cunoscut în carne şi oase, la sfîrşitul anilor ’70. Această admiraţie, probabil, mi-a ghidat, într-un fel, modul în care eu însumi m-am ocupat de scriitorii români.

          În dinamica citirii unei opere vă identificaţi cu autorul pînă la detaliu, încît avem în faţă un portret viu, în mişcare, pînă creatorul devine ceea ce este el şi nu doar ceea ce am voi noi să fie. Faptul că porniţi întotdeauna de la actul creaţiei, ca act privilegiat al Cunoaşterii, înseamnă pentru dvs. confirmarea autorului, prin valoarea stilistică a opere: nu doar formă care ne livrează un conţinut, ci expresia fericită a întregului rotunjit, adică, întregire prin ceea ce rămîne ascuns.  Aşa se face că avem întotdeauna în faţă nu doar motivarea unei creaţii, ci întruparea unui sens, întruchipare vie a ceea ce nu poate fi întrerupt, fragmentat, acel ceva care nu poate rămîne necunoscut.

         Întrebarea e implicită. Şi vă pot da un răspuns, după părerea mea, suficient şi sintetic. Scriitorii care scriu într-o anumită limbă, prin însuşi acest fapt creează o comunitate, se încadrează unui grup care este comunitatea de limbă aleasă. De cele mai multe ori nu e aleasă, deoarece biografia autorului îl împinge pe acesta spre o anumită limbă, pe care o ştie cel mai bine. Au existat şi cazuri de autori care au şovăit între a deveni scriitori într-o limbă sau într-alta, care scriau la fel de bine şi într-una şi într-alta. Este cazul, să zicem, al lui Nabokov, care e paradigmatic. Mai puţin se observă faptul că, în cazul marilor scriitori şi mai ales cînd e vorba de mari poeţi, fiecare scriitor îşi creează propria limbă. Pe baza limbii comune, fiecare autor propune una nouă. Mai mult decît atît, limba română pe care o utilizează Blaga, Arghezi, Rebreanu şi atîţia alţii este o limbă română aş zice de unică folosinţă. A fost inventată şi se utilizează o singură dată. Nimeni nu va mai avea dreptul, după aceea, s-o folosească. Sigur că toţi marii scriitori sau toţi scriitorii foarte cunoscuţi au avut imitatori, adică pastişeuri. De fapt, însă,  limba pe care un mare autor a creat-o nu poate fi reprodusă. Sau poate fi reprodusă, sub o pedeapsă cumplită, aceea de a anula complet semnificaţia autorului care a procedat aşa. De aceea, ar trebui să vorbim nu de limba română global, ci de limba română în varianta lui Eminescu, limba română în varianta lui Ion Barbu, limba română în varianta lui Arghezi, nu de o limbă globală. Limbile acestea au elemente comune, fără îndoială, dar imaginaţi-vă că ele există ca universuri separate. Şi, din acest punct de vedere, irepetabile. E şi marea calitate a marii literaturi. E irepetabilă.

 

  1. Din fericire, Dumnezeu ne-a făcut egali

 

          Vă mulţumim pentru acest mic cuvînt copleşitor, dar atît de puternic şi expresiv, prin adevărul pe care îl exprimă. Asta înseamnă că dvs. vă aplecaţi asupra textului cu o smerenie şi o cucernicie, aş spune. Nu citiţi ca să scrieţi. Dvs. citiţi mai întîi ca să înţelegeţi şi apoi vă apropiaţi un autor sau un text. Aveţi în vedere opera nu specula. De la Cain ne tot căinăm, ne lamentăm. Cioran a intuit firea noastră prin două cuvinte, rezonante şi pregnante: meteahna şi lehamitea. Să fie acestea o fatalitate?! Sau, mîntuiţi prin artă, românii ar fi cel mai fericit popor, după cum ne caracteriza Llosa: românii trăiesc doar prin ficţiune.

          M.Z. Cred că prin aceste cuvinte Llosa a vrut să ne ridice un delicat elogiu, cînd a venit aici. Atunci l-am cunoscut şi eu personal, sosit în ţară să primească premiul Ovidius, oferit de Uniunea Scriitorilor din România, la Neptun. Intuiţia Juriului, din care am făcut parte atunci, de a-l alege pe Llosa, s-a dovedit o premoniţie fericită, fiindcă peste trei ani primea Premiul Nobel pentru Literatură. Este unul din marii autori de limbă spaniolă contemporană. Dincolo de această apreciere a unui mare prozator contemporan, vreau să spun un lucru care, poate, pe unii îi va surprinde sau îi va jena. Nu cred, pe de-o parte, că popoarele au un specific metafizic, specific dincolo de realităţi, că ar exista un specific etern al românilor, al francezilor, al germanilor şi aşa mai departe. Că există un specific naţional e clar, deoarece atîtea elemente din viaţa de toate zilele ne arată că reacţia, în faţa universului, în faţa întîmplărilor, în faţa tragediilor, în faţa istoriei sau în faţa fericirii, a unui popor e alta decît a altui popor. Dar nu cred că această realitate este definitivă, că e dată de o instanţă supremă, odată pentru totdeauna. Din fericire nu este aşa. Esenţa, chiar a unui popor, se poate modifica. Depinde de puterea lui de a ieşi din circumstanţe dificile, de a învinge împrejurări istorice, de a realiza performanţe la care nimeni nu se aştepta şi care contrazic, de cele mai multe ori frontal, locurile comune despre acel popor.

Românii au reuşit ca în cîţiva ani, profitînd de o împrejurare extraordinară, cum a fost înfrîngerea Rusiei în Războiul Crimeii, să treacă de la un Ev Mediu întîrziat la varianta cea mai modernă, atunci, de organizare statală, adică să treacă la democraţie, la o democraţie parlamentară. La 1847 eram încă aproape o provincie turcească. La 1859 se realiza Unirea şi ţara intra într-o fază spectaculoasă, nouă. Cine ar fi crezut, dacă luăm drept bune afirmaţiile despre români, că acest popor a reuşit să facă în cîţiva ani o asemenea răsturnare istorică precum cea petrecută în timpul şi imediat după Primul Război Mondial? Nu ne este un datum etern lehamitea, mohorala, descurajarea, lipsa de reacţie în faţa împrejurărilor dificile. Iar al doilea lucru pe care vreau să vi-l spun e următorul. (dacă cineva l-a mai auzit, îmi cer scuze, dar un adevăr cu cît este mai des repetat, cu atît intră în mintea oamenilor mai sigur.)

Eu cred că suma defectelor şi suma calităţilor unui popor e o constantă universală. Fiecare popor are atîtea defecte şi atîtea calităţi, încît, în mod normal, ele se echilibrează reciproc. Nu există popoare cu mai multe calităţi sau altele cu mai multe defecte. Într-o balanţă cosmică, într-o balanţă universală, cele două talere ale balanţei se află întotdeauna la acelaşi nivel. Să nu ne închipuim că dacă anumite popoare au avut o şansă istorică extraordinară, dacă au ocupat, militar şi politic, aproape jumătate de planetă şi au ajuns să impună ordinea lor, înseamnă că acele calităţi ale poporului erau extraordinare şi covîrşeau complet defectele. Nu! Acel popor a ştiut doar să utilizeze mai exact şi mai cu folos zestrea care îi fusese dată şi apoi să o impună altora. Acel popor, atît de spectaculos, să ştiţi că este minat şi el de nefericiri, de neîmpliniri, de păcate, la fel de mari ca ale oricărui alt popor. Cu alte cuvinte, din fericire, Dumnezeu ne-a făcut egali, cînd e vorba de comunităţi naţionale. Nu avem popoare avantajate şi popoare nedreptăţite. Depinde de ele să valorifice partea bună şi să pună în rezervă pe cea proastă. Şi, la nivel istoric, cu atît mai mult. Aşa văd eu situaţia fiecărui popor, evident, şi pe cea a poporului român.

           Vă mulţumesc pentru acest cuvînt de echilibru şi de elogiu. Sînt persoane care evită să aducă un cuvînt de cuviinţă faţă de un popor. Nu e obligatoriu. Cum nu e permis să vorbeşti în numele cuiva. Nici să te substitui cuiva, aşa cum nu poţi trăi decît viaţa ta. Avem, în schimb, la îndemînă, darul discernerii, de a distinge între putere şi putinţă. Acesta e şi darul dvs., acela al discernerii, al deosebirii prin asemănare. Aştept cu emoţie clipa să vă întîmpin la Agapia, ca o liturghie a clipei, de cuminecare. De aceea, poate, invoc aici numele dlui Andrei Pleşu, care face o pertinentă observaţie, cu privire la dialog. Prin dialog se lărgeşte cîmpul vast al interogaţiilor, care survin pe parcurs, în convorbire. Şi nu o închidere definitivă a traiectoriei spre ceva. În viziunea dlui Gabriel Liiceanu, dialogul ar fi imposibil,  întrucît prefixul dia- face trimitere la risipire şi împrăştiere. În schimb, dl Andrei Pleşu adaugă nuanţînd ceva cu totul deosebit, despre ce nu poate face obiectul unui dialog. Şi acestea sunt evidenţele, aşa le numeşte el, adică: prostia, insulta, legile fixe sau universale

Da. Mă bucur că aţi adus în discuţie chestiunea şi,  cu ea, probabil că încheiem. Există binomul acesta în cultura românească, la ora actuală, Andrei Pleşu – Gabriel Liiceanu. Fiecare reprezintă un anumit mod de a gîndi, dar amîndoi sînt foarte legaţi între ei, se cunosc de multă vreme, se apreciază, se iubesc. Acele dialoguri ale lor, filozofice şi culturale, au făcut dată şi au fost înregistrate, reluate. Perechea aceasta este o pereche care a intrat în conştiinţa noastră culturală comună. Sînt unele dintre figurile cele mai interesante ale României de azi. Dar vreau să vă spun cu toată sinceritatea că, din acest binom, preferinţa mea merge net către Andrei Pleşu, cel care e credincios fără emfază, fără gesturi largi, cu ironie, cu subtilitate, dar, care, spre deosebire de prietenul său Liiceanu, a ales calea credinţei. Cam tot ce spune Andrei Pleşu a fost îndelung meditat şi are de cele mai multe ori valoarea unei evidenţe. E un om care vorbeşte cu mare uşurinţă, dar vorbeşte în legătură cu lucruri la care s-a gîndit mult şi de la care extrage o concluzie. Foarte rar se întîmplă aşa ceva. E foarte rar ca un spirit filozofic profund, cum este Andrei Pleşu, să întîlnească şi un talent literar extraordinar. Tot ceea ce el atacă, tematic vorbind, o face cu talent excepţional şi vă pot spune, în calitate de istoric literar, că talentul literar e o raritate absolută. Aproximativ, mulţi îl au. Fiecare om are, la un moment-dat, un cuvînt de spirit, un vers frumos inventat, o apreciere literară, o frază în legătură cu un autor, dar, global, talentul rămîne un lucru foarte rar. Şi tot ce scrie şi a scris pînă acum Andrei Pleşu, pe lîngă valoarea filozofică, religioasă, hermeneutică, etică, politică a scrisului său, are această trăsătură rarisimă: aceea de a fi spus totul cu har, adică de a o fi spus-o cu talent. Scriind şi eu o istorie a literaturii române, apreciez talentul mai mult decît, poate, o fac alţi oameni. Vă mulţumesc. (Mănăstirea Agapia, Duminică, 10 septembrie 2017)

Interviu realizat de Gheorghe SIMON

Revista indexata EBSCO