Sep 21, 2018

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON -E.Lovinescu la Convorbiri literare (II)

Ritmul de apariție în seria S. Mehedinți a Convorbirilor este constant. E. Lovinescu își susține număr de număr Cronica literară pînă  la sfîrșitul lui 1910, cu excepția apariției din noiembrie cînd publică o proză, Citind cartea lui Iov, iar în decembrie lecția de deschidere a cursului de Istoria literaturii române la Universitatea din București, cu titlul: Critica și Istoria literară.

În siajul paginilor dedicate literaturii de dincolo de Carpați, în primul volum din Pași pe nisip, cronica literară din numărul pe septembrie 1910 al Convorbirilor apare cu titlul Literatura Ardealului (cu prilejul povestitorului I. Agârbiceanu). Cronica se deschide cu un portret al prozatorului de apăsată liricitate și acuratețe psihologică: „Zărirăm deodată pe Calea Victoriei, în mijlocul lumei cunoscute, un om de aiure, strein în port şi în chip. Un bărbat bine închegat, cu trăsături totuşi delicate, caşîn cum n’ar fi fost bătute de soarele şi vântul Abruzilor, blond, şi de sub bolta frunţei căruia străluciau doi ochi unde puteai citi deodată întreg sufletul; – un suflet nu aprig, nu aprins, ci blând, visător, idealist, un suflet mai mult de poet, care la cea dintâi atingere cu asprimele vieţii loveşte din aripă pentru a se ridică în înălţimile albastre. Eră părintele Ion Agârbiceanu descălicat din munţii lui în cetatea grijelor, trufiilor şi năzuinţelor noastre. Îl vedeai stângaci în vorbă, necunoscând oamenii ce-l înconjurau, dar mergând cu fruntea sus, odihnindu-şi seninii lui ochi peste măririle noastre ce nu-i speriau sfiiciunea, pe care i-o puteai citi totuşi în suflet. Şi v-am primit cu bucuria cu care se pri­meşte un sol venit dintr’o lume dragă, atât de aproape de sufletul nostru, ca pe o rândunică ce trage întâia dungă neagră pe cerul albastru al primăverii, sau ca pe cel din­tâi ghiocel ce sdrobeşte învelişul moale al zăpezii.

Ion Agârbiceanu eră bine venit printre noi, de oarece în acest tânăr sfios şi delicat, noi care îl urmăream de mult, vedeam pe cel mai viguros povestitor al Ardealului din ge­neraţia tânără ce se ridică pentru a se înstăpâni peste li­teratura neamului nostru”.

  1. Agârbiceanu este dintre acei ce își alungă pana lui harnică pentru a prinde în icoane vii, puternice, durerile şi bucuriile neamului său obidit.

Pana celui care a scris Fefeleaga îi impune criticului să facă o întreagă pledoarie în afirmarea, susținerea literaturii și culturii naționale, una cu adevărat emoționantă prin determinare: „Suferinţele unui popor ce rămân mute sunt în parte şi meritate. Tăria nu se înduioşează dinaintea durerii răs­frânte asupra ei înseşi, ce nu găseşte într’însa destulă ener­gie pentru a isbucnind într’o strigare sguduitoare. Şi vai de neamurile care au învăţat prea curând a tăcea! Cel dintâi val le acopere sub apele sale, mistuindu-le fără nici un ră­sunet… Dintre toate mijloacele prin care un popor îşi în­tăreşte pe deoparte mai adânc conştiinţa de sine, iar pe de alta îşi îndreptăţeşte şi năzuinţa spre o viaţă neatârnată în toate formele ei culturale şi politice, literatura va ră­mâne întotdeauna ca cel mai sigur, ca cel mai strălucitor dinaintea căruia toţi se închină. Buna stare materială, orânduiala morală, vârtoşenia trupească sunt lucruri foarte frumoase şi de dorit, dar cei ce le-au dobândit n’au do­vedit încă că au răspuns menirii lor. Un popor e dator să-şi făurească o cultură; pe lângă trup mai e suflet. Şi dacă trupul poate prospera oricum; sufletul are nevoe de îm­prejurările cele mai fericite, cele mai slobode, pentru a se desfăşură în forme bogate, trainice, nepieritoare. Neamul care nu simte nevoia de a-şi da măsura fiinţii lui în toată plinătatea nu e de nici un folos omenirii; el poate pieri fără nici o pagubă pentru ceilalţi; el poate suferi îm­pilarea fără a trezi părerea de rău a nimănui. Drepturile se pot câştigă şi prin braţul înarmat, dar se câştigă mai sigur şi pentru totdeauna, nu numai pentru zilele noastre, ci şi pentru vremurile când vom fi numai o amintire, prin dovezile unei bogate vieţi sufleteşti, printr’o cultură pro­prie şi deci şi printr’o literatură izvorîtă din cadrele vieţii şi ale nevoilor în care ne sbatem”.

Toate acestea sunt argumente în a constata că Agârbiceanu este bine venit, așa cum ne fusese bine venit acum cîțiva ani și poetul Octavian Goga.

E un moment de bucurie și încredere, pentru E. Lovinescu, apariția unui nou creator de talia prozatorului de peste munți; „Un scriitor mai mult e o nouă mărturie de vitalitate, de vrednicie, de drept la viaţă a neamului nostru, tocmai în partea în care e mai ameninţată, şi care are o mai simţită nevoe de a-şi vădi însuşirile sufleteşti. E o fericire că dintre aceste milioane de ţărani încovoiaţi asupra gliei, dintre aceşti «Valahi» fără cultură, supuşi biciului stăpâ­nului, obidiţi fără murmurare, se ridică din când în când câte o fire isteaţă, câte un poet inspirat al cărui glas ră­sună, când ca un vaer, când ca un bucium de răsboi, câte un povestitor viguros, lipsit poate de înţelegerea rafinată a artei, dar bun observator, puternic, sănătos, şi mai presus de toate încălzit de un nobil idealism, de o sfântă iubire de ai săi, de cei umiliţi, de cei tăcuţi, cărora le dă glas ca să-şi spună necazul şi durerea.

Şi cum să nu primim cu bucurie pe aceşti scriitori pe care ni-i trimete Ardealul? Cum să nu-i privim ca pe nişte soli ai unei fericiri viitoare, ca pe o rândunică ce trage întâia dungă neagră pe cerul albastru?

Cu o rândunică nu se face primăvară!… Dar iată încă una. Din celălalt colţ al zării se mai iveşte alta… Sunt zece, sunt multe. Negreșit se apropie primăvara pe cer ca și în sufletul neamului nostru”.

Apreciază literatura Ardealului drept o literartură regională fapt care nu o diminuează cu nimic, fiind o literatură născută din pămîntul ce-o adăpos­teşte, deadreptul, fără nici o meşteşugire, fără nici o în­râurire streină. Ai zice un lan de flori răsărite cam la întâmplare, cam neorânduite, dar pline de seva unui pă­mânt negru, rodnic, strălucitoare sub colorile lor puter­nice. Ea e buchetul ce stă acum dinaintea mea, în care sunt adunate toate florile câmpului, flori al căror nume nu-l cunosc, dar care îmi aduc mireasma ţărânei de unde au fost smulse, flori sălbatice, ocolite de mulţi, cunoscute de puţini, dar căutate de acei ce iubesc sloboda revărsare a naturii, în jocurile ei nepătrunse, de acei ce sunt legaţi de pământul ţării lor, prin fire tainice, şi care oricât şi-ar ridica privirile în depărtări, oricât şi-ar supţia simţurile prin atingeri mai fine, se întorc bucuroşi la ceia ce înţeleg ei mai bine, fiindcă au fost rodiţi de aceiaş glie şi încălziţi de acelaş soare.

Lovinescu și aici ca și aiurea propune o critică mereu înfiorată liric, cu imagini sugestive, mai toate în marginea poemului în proză.

Teoretizează asupra literaturii cu uneltele unui sămănătorist, cu aserțiuni de care Iorga ar fi fost foarte tușat să le descopere, în fapt, la un oponent,: „Departe de a pluti pe deasupra pământului, după cum plutea suflarea dumnezeirii deasupra apelor, în ceasul fa­cerii, literatura se înalţă dintr’o ţarină, e hrănită de seva ei şi  legată de dânsa prin puternice rădăcini. Literatura înainte de a fi universală are o patrie şi înainte de a avea o patrie poate și trebue să poarte întipărirea orizonurilor înguste între care a înflorit.

Împrejurările istorice ne-au împrăştiat pe noi Românii în mai multe trupuri; alte împrejurări ne-au unit, în parte, la un loc. Nu trebue să uităm însă, că deşi eşiţi din aceiaşi tulpină, am stat veacuri desbinaţi sub înrâuriri nea­semănătoare, ce nu ne-au schimbat desigur temelia sufle­tului nostru dar au adăugat la clădirea lui şi pietre ce se deosebesc. Ar fi o greşală de a încerca să le înlocuim.

Cu toţii avem desigur un ideal national şi cultural co­mun, ce pluteşte deasupra noastră, şi pe care încercăm să-l ajungem. Dar nu trebue să ne închipuim ca acest ideal ne sileşte de a ne distruge individualitatea. Dinpotrivă trebue s’o păstrăm şi s’o întărim ca pe cel mai nepreţuit bun. Unitatea culturală a unui neam, nu se ridică pe ruina in­divizilor sau a grupurilor sociale, consfinţite de istorie, ci se sprijină pe conlucrarea lor, care e cu atât mai robustă cu cât fiecare şi-a păstrat mai neştirbită vigoarea primitivă. Să nu uităm că pentru a se dobândi coloarea albă a luminii, a trebuit să se aştearnă una peste alta toate cele şapte colori. Ar fi fost de ajuns ca una din ele să lipsească, sau să se slăbească, pentru ca lumina să nu mai fie albă. Aşa e şi unitatea culturală. Tot spectrul energiilor naţio­nale trebue să se îmbine armonic, să se contopească, păstrându-şi fiecare însuşirile originale.

Mărirea şi tăria unei patrii stă în mărirea micelor patrii din care se încheagă tot aşa după cum vigoarea şi origina­litatea unei culturi stă în colaborarea distinctivă a tuturor factorilor ce o întrupa. Nu voi lipsi niciodată de la datoria mea de a o spune şi de pe catedră, dar mai ales prin scris, că e o operă cu desăvârşire sănătoasă şi binecuvântată de a ne strădui să trezim de oriunde scânteia de energie ce zace în trunchiurile risipite ale neamului nostru, şi mai ales de a-i da putinţa de a se desfăşură în formele ei firești, cu toate însuşirile ei tipice.

Moldova, Muntenia, Bucovina, Basarabia şi Transilvania sunt micile noastre patrii, cu înfăţişarea lor, cu orizonurile lor, tăiate de munţii ce ne-au ocrotit copilăria, cu obiceiu­rile şi portul lor, cu limba lor, cu înrâuririle lor suferite de veacuri… Nimic dintr’însele nu trebue să se piardă; ele fac la un loc moştenirea sfântă a strămoşilor şi legă­tura necesară cu natura care ne-au făurit aşa cum suntem, cu idealitatea noastră, cu aptitudinile noastre spre o anu­mită viață”.

Lovinescu reproșează literaturii transilvane, pe care argumentat o susține ca fiind una locală, prin faptul că nu atinge culmile înalte ale artei, lipsa ei de finețe etc. Sunt reproșuri firești la un critic în care autonomia și autoritatea esteticului sunt reguli de mare strictețe. Întrezărește, totuși, și momentul cînd se vor atinge aceste culmi estetice: „Fără îndoială că această literatură, în privinţa estetică, lasă uneori de dorit; că e lipsită de acea desăvârşire, de acea grijă statornică de fineţă, de eleganţă în înfăptuirea tecnică, care e una din însuşirile de căpetenie ale litera­turii franceze, ale cărei binefaceri scriitorii ardeleni nu le-au cunoscut.

Acesta asprimi sunt; le simţi în îngrămădirea amănuntelor, în nepotrivita lor alegere, în neputinţa de a grada efectele, aşezând povestirea în deo­sebite planuri, pentru a da lucrurilor perspectiva ce li se cuvine, în tulburele amestec de cuvinte fără sonoritate, neestetice, şi mai ales în nu ştiu ce strânsă robie faţă de realitatea imediată. Dar toate aceste însuşiri, sunt lucruri ce pot veni, şi vor veni odată cu o bună stare materială mai înfloritoare, cu o cultură latină mai bogată, căci nu trebue să uităm că ordinea, claritatea, buna rânduială, mă­sură şi graţia sunt însuşiri latine, ce zac în fiinţa noastră morală şi nu aşteaptă decât pilda unei literaturi, mai pros­pere, pentru a se deştepta la conştiinţa de sine”.

E un bun context de a recomanda frecventarea literaturii franceze, un bun și nimerit model de realizare estetică. I se aduce un adevărat elogiu întru cunoașterea și asumarea literaturii din Hexagon, una care ne-a ajutat și-i poate ajuta și pe creatorii de peste munți pentru a face din noi ceea ce suntem și nu altceva, pentru a închega o cultură și o literatură națională: „Această simțire, acest cult al frumosului, în formele cele mai sim­ple şi mai curate, se pot câştiga din literatura franceză, literatura cea mai umană, cea mai rafinată, a cărei înrâurire am suferit’o fără a pierde ceva din propria noastră in­dividualitate, şi fără a sări din făgaşul în care ne îndrumează tradiţia naţională şi însuşirile rasei noastre. Literatura ardeleană s’a desfăşurat în afara acestei înrâuriri binefăcătoare, ceia ce se simte. Dinaintea operilor de artă ardelene, încerc aceiaşi senzaţie pe care am avut’o în muzeele italiene dinaintea primitivilor”.

Și apelează spre exemplificare la universul liric al lui Goga – ca fiind unul prin care se ajunge la o literatură cu desăvârşire patriotică sau socială, cu caracter de propovăduire, o literatură ce înarmează braţul împotriva străinului asupritor, sau chiar împotriva stăpânitorului gliei care e de acelaşi neam. Literatură de ură şi de iubire, ea îndeplineşte un rol social şi intră în domeniul lucrurilor practice.

Chiar când nu ia această înfăţişare hotărît patriotică, hotărît socială, ea nu părăseşte niciodată caracterul na­ţional şi moralizator de literatură ce cade în inimile tu­turor, de literatură ce învaţă, ridică sufletele, punându-le dinainte icoana unui trai mai cinstit.

O aceeași tendință află în paginile lui Slavici și Agârbiceanu. Dacă în literatura României libere, superioară ca înfăptuire estetică, problemele sociale sau naționale sunt rareori prezentarte, nu la fel se întîmplă în literatura Transilvaniei.

Pentru Lovinescu, la 1910, literatura Ardealului e o literatură re­gională, puternic înrâurită de împrejurările locale,. îmbăl­sămată de toate miresmele ţarinei ce a rodit’o, inferioară desigur ca creaţiune estetică, dar din pricina unui natura­lism prea strâns, din pricina amănuntelor prea isvorîte din realitatea imediată, dar mai ales din pricina lipsei unei culturi latine mai bogate care singură ne dă înţelegerea formelor, în liniile cele mai sobre, mai simple. Realistă prin înfăptuirea tecnică, această literatură e idealistă prin cuprins, prin felul de a înţelege viaţa ca o luptă pentru bine, pentru libertatea sufletească şi trupească; pe lângă aceste, ea e cu desăvârşire morală prin elementele de care se slujeşte, prin pildele frumoase pe care le dă, prin grija de a alege de pretutindeni tot ce e mai curat si mai înăl­ţător.

După această cuprinzătoare trecere prin literatura de peste Carpați și definire a ei sub rigorile esteticului, sînt analizate, cu scăderile dar și reușitele lor, povestirile din cele două cărți ale lui Ion Agârbiceanu: Din clasa cultă și Două iubiri. Între reușite aflăm Luminița și Fefeleaga: „Prin duioşia lor, prin fineţa nu numai a observaţiei ci de data aceasta şi a condeiului, prin intuiţia în care se luminează adâncul sufletului omenesc, ca într’o scăpărare, aceste două schiţe sunt adevărate podoabe ale literaturii noastre şi ne deschid drum larg nădejdei noastre asupra celor ce poate să mai scrie acest puternic povestitor al Ardealului, ce se pregăteşte, şi va sosi în curând”.

Cronica literară pe octombrie 1910 are titlul: Gândire – Poezie. Studiul pornește după modelul kantian, de la teza evoluției poeziei prin a deveni mai intelectuală, urmată de antiteza care afirmă că nu crede în progresul poeziei prin intelectualizare, și în final, cum procedează și J.G. Fichte, pune cuplul teză-antiteză în raport cu un al treilea termen, sinteza, care le conciliază apoziția dintre ele urcînd pe un palier superior, nu departe de ce se întîmplă în transdisciplinaritate, unde are loc saltul pe alt nivel de realitate.

În teză pornește de la afirmația unuia dintre îndrumătorii noștri culturali pentru care întipărirea deosebitoare a poeziei vremii de acum e de a fi mai intelectuală decît odinioară.

Printr-un șir de metafore aglutinează într-un întreg și definește evoluția și rolul poeziei: „De la ciripiri fără mult înţeles, poezia a ajuns să oglindească astăzi în ea cugetarea contemporană, ca un pârău în ale cărei unde îşi aruncă icoana tremurată şi alergătorii nouri ca şi firul de romaniţă sălbatecă ce se încovae pentru a-i auzi mai bine şoaptele… În versul ei, când repede şi sonor, când încet, adormit şi mângâetor, poezia aruncă o haină străvezie deasupra întregei noastre gândiri îndreptată nu numai spre micile nimicuri sentimentale, ci spre toate aceste întrebări veşnice ce picură din nemărginirea albastră ca ploaia luminoasă a stelelor în nopţile de vară, spre a tot ce mintea noastră poate cuprinde şi pătrunde din tainele ce ne împresoară, din problemele filozofice ce ne frămîntă, din îndoeiele ce ne sgudue… Pe aripa ei uşoară, poezia ridică cugetarea omenească la înălţimi senine”.

Aplică același principiu asupra liricii neamului nostru pornind de la Bolintineanu, trece la Alecsandri, Alexandrescu, Eminescu: „Avem deci un progres. De la un poet la altul simţi că se face un pas mai departe. Poezia lui Alexandrescu e mai intelectuală faţă de cea a lui Alecsandri; a lui Eminescu e mai intelectuală decât cea a lui Alexandrescu.

Întipărirea timpului se desăvârşeşte în această direcţie. Semnul vremei e cugetarea, care aruncată în formă poeziei vechi, o măreşte, o creşte, o face să plesnească, spre a o îmbrăca într-o formă nouă, mai cuprinzătoare”.

Trece la antiteză și tranșează: „Nu cred în progresul poeziei prin intelectualizarea ei”. Și argumentează, apelînd la esența poeziei, emoția: „Poezia e îmbrăcarea unei simţiri puternice sub vesmântul sensibil al cuvintelor. Obârşia poeziei e deci în simţire.

E taina poetului de a mânui o aşa limbă, încât sä împăr­tăşească şi altora emoţiile lui cu toată căldura lor, să şi le desrădăcineze, revărsându-le în atâtea suflete primitoare…

Aceasta e poezia şi nimic altceva.

Plecând de la simţire, nu văd cum poezia ar progresa prin intelectualizarea ei…

Simţirea e un element primar al sufletului omenesc”.

La fel ca la prima antinomie, tranzitează prin lirica universală întru susținerea antitezei, continuînd cu o strălucită odă dedicată poeziei: „Literatura veche ca şi litera­tura tuturor neamurilor şi din toţi timpii ne stau martore. În ele vom găsi strigăte nemuritoare, după cum spunea Musset, ce trezesc în noi acelaş viu răsunet, în ele plâng îndrăgostiţi neînţeleşi ai tuturor veacurilor, în ele gem toate sufletele blestemate pe care le-a cântat Dante, în ele îşi spun extazul toţi fericiţii vieţii, toţi cântăreţii naturii, toate su­fletele îngereşti ce în loc de a merge plutesc parcă în aceasta vale a durerilor, în ele îşi pun marele întrebări toţi acei pe care i-a neliniştit tăria cu tainele ei nepătrunse… Poeţii nu cunosc dintele timpului, decât doar în elementul fugitiv al limbii, totdeauna în prefacere. Dar în ceea ce priveşte fondul sentimental, el rămâne acelaş.

Căci, după cum spuneam, simţirea e ceia ce nu piere şi aproape nu se preface, Pe când ştiinţa e într-o continuă înnoire, azi desfăcând ceea ce a făcut eri, poezia se bucură de veşnicie. Aceasta îi face măreţia. Cât timp omul va fi om, el se va legăna în poezia lui Homer sau a lui Sofocle, a lui Petrarca sau a lui Heine, pentru că aceşti mari cântăreţi îi vorbesc limba universală a simţirii, care nu cu­noaşte nici timp nici spaţiu”.

Perenitatea poeziei, permanenta ei actualitate, emoția pe care poeții o transmit din noaptea timpului, indiferent cînd au fost/ sunt trăitori, este luminată prin poziționarea ei față de știința în care fiece nouă descoperire pune în umbră vechile descoperiri și autorii lor; numai poeții sunt pururi tineri.

După antinomiile kantiene, urmează sinteza fichteiană: „Și cu toate aceste avem poeți filosofi”. Și se ocupă în continuare de lirica eminesciană: „E un adevăr primit de toţi; fiecare din noi s-a simţit îndatorat să găsească în Eminescu un adânc gânditor, un poet ce a intelectualizat poezia românească, dându-i noi puteri şi croindu-i noi îndrumări…”.

Se îndoiește că poetul ar fi un cugetător. Și cercetează ce înseamnă a fi cugetător: „Dacă a fi cugetător înseamnă a elabora o gândire nouă, dacă înseamnă a stabili prin sforţarea continuă a minţii raporturi noui între lucruri vechi, dacă înseamnă a avea într-o măsură neobişnuită putere de abstracţie, de generalizare, de judecată, de raționare, ce sunt funcţiile superioare ale inteligenţii, dacă a fi cugetător înseamnă a avea toate aceste însuşiri îndreptate de altminteri asupra oricărei ramure a cercetării omeneşti atunci mă întreb iarăş, unde le vom găsi în poeziile lui Eminescu. Unde îi vom găsi noutatea gândirii? unde îi vom găsi puterea de abstracţie? unde îi vom găsi puterea de speculaţie filozofică? Care e adevărul nou pe care l-a spus poetul? care sunt raporturile noui stabilite între lucruri?”.

Ca argumentare apelează la exemple din lirica eminesciană, pe care le recunoaște de o mare frumusețe, dar, se întreabă, unde e noutatea „gândirii”? „Filozofia lui Eminescu nu e nouă; ea nu e decât o stare sentimentala foarte răspândită pe care au tălmăcit-o atâția poeţi, sau care a stat mută în cutele atâtor suflete ce n-au ştiut-o rosti.

Obârşia lui e deci în simţire şi nu printr-însul poezia românească a ajuns mai intelectuală!…”.

Finalul oferă dreptul de cetate poeziei de a înnobila filosofia: „Atâți poeți au cântat ceea ce s-a numit cu drept «Welt­schmerz», durerea universală, dar dintre dînşii s-au ridicat deasupra numai puţini, ca Leopardi, Eminescu sau Lenau, nu desigur prin noutatea cugetării, care e tot ce poate fi mai obişnuit, ci prin realitatea, prin puterea cuceritoare a simţirii, şi în urmă şi prin arta cu care au ştiut să toarce această simţire dureroasă în formele superioare ale versurilor…

Am ajuns deci la această încheiere că ceea ce obişnueşte a se numi filozofie, sau cugetare adâncă la un poet şi dealtminteri în genere la un artist – nu are a face cu cugetarea, aşa cum suntem deprinşi s-o înţelegem în toate ce­lelalte categorii ale speculaţiei minţii omeneşti.

Ea nu se deosebeşte nici prin noutate, nu e nici cel din urmă popas a unei mari încordări intelectuale, ci e o idee oarecare, la îndemâna tuturor, dar care trecută în faza sen­timentală capătă toată strălucirea unei simţiri puternice şi sguduitoare. Adâncimea ei sta aşadar în intensitatea sim­ţirii ce o sprijine”.

În numărul pe noiembrie 1910 Lovinescu semnează o proză: Citind cartea lui Iov, mai mult o anecdotă, unde puricele, acel mic dobitoc, îl face pe Iov, trecut prin toate grelele, cunoscutele încercări, cedează în fața asaltului înțepător al acestuia, și-și pierde credința spre satisfacția lui Satan.

Lecția de deschidere a cursului de Istoria literaturii române la Universitatea din București va fi publicat începînd cu prima pagină a Convorbirilor din decembrie 1910, cu titlul Critica și istoria literară; lecție care prefațează cursul liber ce-l va susține aici despre C. Negruzzi.

Istoria literaturii române, căreia intenționează să i se dedice, este considerată de critic o știință care dacă are nevoie de generalizări strălucitoare, are cel puţin tot pe atât nevoe şi de o disciplină ştiinţifică, de un spirit de cercetare amănunţită, de o muncă încordată şi puţin răsplătită pe care îmi propun să le aduc ca prinos acestei ştiinţi căreia îi voiu închină plinătatea puterilor mele sufleteşti…

Își afirmă statutul de critic impresionist, privind critica drept o artă și apelează la gîndirea filosofului sceptic Pyrrhon (365-275 i.Hr.) care susținea că totul este nedeterminat, situație care impune suspendarea judecății asupra realității celor ce ne înconjoară: „Nu putem fi și actori şi spectatori nepărtinitori.

Din această imposibilitate s’a născut, domnilor, şi ceea ce se numeşte pyrrhonismul estetic, care tăgădueşte putinţa de a pune o rânduială oarecare în emoţiile noastre este­tice, şi deci şi putinţa de a închega o judecată literară sigură şi o scară de valori”.

Aflat în umbra pyrrhonismului estetic reușește a evita căderea în dogmatismul opiniilor, un asumat relativism îl ajută să evite prea multă înverșunare şi energie în susţinerea unor păreri ce isvoresc mai mult din fineţa gustului lor decât din binefacerile unei solide ştiinţe a frumosului.

Nu putem fi siguri anume de impresiile noastre estetice, atât timp cât nu sunt controlate în scurgerea vremii.

Lovinescu consideră că distanța temporală față de opera literară asigură o judecată estetică mai adecvată, nu lipsită de perenitate: „Fenomenul estetic ca și fenomenul social, scapă mai totdeauna unei judecăţi obiective, în momentul producerii lui. Nu suntem pregătiţi să-l privim cu stăpânire de sine, să-l pătrundem, să-l comparăm şi să-l rânduim faţă de alte fe­nomene de aceeaş natură. Pe deoparte vioiciunea impresiei ne ridică putinţa de a-l îmbrăţişa sub unghiul veşniciei; pe de alta, prin actualitatea lui, el pune în joc o mulțime de elemente afective, o mulţime de resorturi ale sufletului nostru, străine cu desăvârşire de artă”.

Critica literaturii contemporane este una riscantă pentru că este una care atinge cu atîta măiestrie, toate clapele cla­virului sufletesc, ne mişcă, ne înduioşează, lovindu-ne slă­biciunile noastre, învelindu-ne într’o atmosferă de simpatie din mijlocul căreia nu ne putem desface. Între noi şi această literatură, e o strânsă legătură sufletească. Nu suntem chemaţi deci s’o judecăm cu nepărtinire, pentru că e trup din trupul nostru…

Rămîne credincios criticii literare, una însemnată în cultura unui neam. Ne oferă și datele estențiale pe care le crede necesare spre a fi critic literar, ce se cere cu osebire în exersarea acestei nobile activități: „Pentru a fi critic se cer însuşiri destul de rare. Se cere mai întâi o înţelegere intuitivă a lucrurilor de artă, o înţelegere lu­minată apoi la facla multor cunoştinţi şi pe urmă o nea­târnare de spirit, o deosibită îndrăsneală de cuget pentru a închega, cel dintâi, o părere şi a o apăra cu înverşunare împotriva tuturor. Căci, domnilor, nu e uşor de a avea cel dintâi o părere. Răspunderea morală pe care şi-o ia criticul e vrednică de cinstirea noastră.

Un critic e un militant; el e un soldat în ţinută de campanie, pe terenul cultural; el e un semănător de idei. Nu trebuie să uităm însă, că aceste idei sunt ideile lui; ele pot fi bune după cum pot fi şi rele. Aruncate aiurea în mijlocul mişcării intelectuale, ele sunt repede cernute şi reduse la dreapta lor valoare”.

Compară critica literară cu politica, amîndouă vehiculînd și propunînd idei, mai bune sau mai puțin bune, toate animate de convingerile, sentimentele și interesele celui care le vehiculează: „Dar după cum deasupra politicei se încheagă încetul cu încetul o ştiinţă, sociologia, deasupra criticii se încheagă o

altă ştiinţă, care nu e decât istoria literară”.

Context în care, lăsînd contemporanilor înfăptuirea literaturii neamului se va apleca asupra datelor sigure ale științei care e istoria literaturii românești.

Opera studiată de istoricul literar este curățată de zgura epocii în care s-a născut, timpul lucrînd în favoarea unei obiectivități eliberată de subiectivitățile momentului: „Un critic şi-a spus părerea despre o operă de artă; un altul l’a urmat; apoi alţii mulţi. Opera de artă a ajuns în domeniul public; fiecare critic şi-a arătat cuvântul, încetul cu încetul, aproape pe nesimţite, ciocnindu-se părerile între dânsele, înlăturându-se ce este neîntemeiat, se încheagă o ju­decată definitivă, care cu trecerea vremei se impune ca un adevăr obiectiv tuturor generaţiilor ce vin mai târziu. Astfel se clădeşte, domnilor, istoria literaturii unui neam. Ai zice o străveche criptă în ale cărei columbarii se aşează urnele funerare ale scriitorilor morţi. Fieşcine îşi are locul lui, pe care vremea i-l arată cu degetul ei înţelept.

Tot ceea ce face nesiguranţa criticei contemporane, a acestei critice care în orbirea ei nu ştie deosebi pe un Eminescu de un Bolintineanu, se risipeşte așadar cu timpul. Ca o barcă ce se întoarce în port după multe rătăciri în largul mării, critica îşi frânge din avânt, ţinându-se de linia sigură a uscatului, a realităţilor. Greşelile sunt așadar aproape cu neputinţă. Judecata literară nu mai e înfăptuirea unei singure minţi, ci e închegată prin conlucrarea atâtor minţi agere. Icoana ce ne rămâne de pe urma unui scriitor mort din timpurile bătrâne, e ca o statuă sculptată pe în­delete în ani îndelungi. Fiecare generaţie a ajutat la să­parea ei, netezind unele linii, dând mai mult relief altora, preumblându-şi dalta peste tot pentru ca asemănarea să fie cât mai mare. Numai astfel am ajuns astăzi a avea icoane, desăvârşite pentru totdeauna, peste care timpul trece fără a aduce vreo altă schimbare”.

Lovinescu încearcă să răspundă la întrebarea: Ce-i rămîne de făcut istoriei literare, după ce timpul și critica au fixat locul operei literare?: „…Dacă s-ar mărgini numai la o înregistrare metodică, la o clasificare a valorilor şi la o întărire pe temeiuri ştiinţifice, la aceea ce înţelepciunea mai multor generaţii a hotărât, istoria literară şi-ar avea încă rostul ei. Sunt şi alte ştiinţe cari nu născocesc nimic. Filologia de pildă se mulţumeşte să urmărească de aproape libera înflorirea a spiritului unui popor, în cea mai deli­cată, în cea mai tainică revărsare a lui, în limbă, cercetând-o în toate schimbările prin care a trecut şi străduindu-se să afle legile ascunse ale acestor schimbări.

Problemele ce se pun însă istoriei literare sunt şi mai numeroase.

Literatura unui neam nu se mărgineşte numai la câteva individualităţi, ce se ivesc deodată, pentru a dispărea apoi fără nici o urmă. Ea e dimpotrivă un corp organizat, ce creşte, se desvoltă, descrie curba vieţii, străbătând un şir de prefaceri, cari oricât de întâmplătoare ar părea, au te­meiuri adânci, ce rămân de căutat. E cea dintâi datorie a istoricului literar.

Critica se ocupă de fiecare scriitor in parte, luat în ac­tualitatea lui nemijlocită; numai vremea îi aşează pe toţi în perspectiva lor cuvenită, dându-ne putinţa de a-i privi sub unghiul valorilor reale şi veşnice.

Dar, după cum spuneam, domnilor, scriitorii ce înfăptuesc literatura unui neam nu sunt singurateci, nu sunt născuţi prin generaţie spontanee. Între dânşii se află o strânsă legătură, ce nu-i scapă istoriei literare.

Ea trebuie să deosibească epocele caracteristice ale unei literaturi, să stabilească notele lor deosebitoare şi să le poată defini printr’o formulă cuprinzătoare. Pe cât de scurtă şi de mărginită e vederea criticului, pe atât de vastă şi de largă e perspectiva ce se deschide istoriei literare. Ea cuprinde sub raza ochiului său nu numai individualităţi, ci, îmbrăţişează şi grupe întregi, în care descopere tot ce se aseamănă, – pentru a întregi apoi categorii separate…

Este de datoria istoricului literar așadar, domnilor, nu numai de a defini aceste epoce, ci de a le lămuri privindu-le ca nişte simple verigi ale unui lanţ, ca nişte popasuri ale unei evoluții”.

Pledează pentru o judecare comparatistică, istoria literară cercetînd și influențele din afara spațiului național asupra creațiilor artistice: „Dar un popor, domnilor, nu-şi făureşte literatura numai prin propriile lui puteri; sub toate formele de manifestare el suferă atingeri, ciocniri. Un şir întreg de înrâuriri se stabilesc între dânsul şi celelalte neamuri. Nu vorbesc de împrumuturile literare făcute de-a dreptul, fără a trezi vreun răsunet în cultura neamului, ci de acele înrâuriri binefă­cătoare şi rodnice, care vădindu-se în forme naţionale înfăptuesc opere de artă de o valoare trainică şi cu însuşiri etnice. Istoricul literar trebuie deci să ţină seamă şi de în­râuririle streine, iscodind toate isvoarele depărtate de in­spiraţie.

Iată, domnilor, câteva din problemele ce se pun istori­cului literar, şi pe care se cuvine să le deslege.

Dacă în judecarea operilor de artă e mai la adăpost decât criticul, şi nu poartă torţă luminătoare, el are putinţa şi datoria nu numai de a judeca aceste opere de artă, ci de a le şi lămuri prin atâtea pricini ascunse, de a le cerceta în urmări şi efecte, el are putinţa şi datoria de a le aşeza în timp şi în spaţiu, de a le da perspectiva cuvenită faţă de întreaga literatură universală, – aceasta departe de orice îndemnuri sentimentale”.

Eliberat de orice influențe emoționale, istoricul literar are calea deschisă spre a accede la știință, nu fără a-și fi însușit cît mai cuprinzător cultura clasică, doar după un astfel de ocol are îndreptățirea să ajungă la cercetări de istoriografie literară românească.

După o divagație-parabolă prin literatura națională și universală, mai ales franceză, revine la spațiul autohton și descoperim în promotorul autonomiei esteticului un patriot și naționalist împătimit, în marginea doctrinei sămănătoriste pe care nu  o dată, în numele urbanismului, a combătut-o: „Nu suntem Olimpieni ci pământeni, zămisliţi din această neagră ţarină pe care o frământăm cu braţele noastre, şi o sfâşiem cu ferul plugului, pentru a ne scoate pâinea de toate zilele. Aici ne-am născut, înconjuraţi de toate aceste privelişti, de toate aceste dealuri ce şi-au aşternut icoana lor în pupila ochilor noştri, după cum umbra sălciilor se culcă peste oglinda întinsă a lacului. Soarele ce ni-a încălzit copilăria nu e nicăieri aşa; orizontul ce a oprit in loc fuga privirii noastre, nu e nicăieri aşa; toate cele ne­însufleţite ce s’au amestecat în vieaţa noastră, nu-s nicăieri aşa. Aici ele ne vorbesc, căci, dacă lucrurile pot lăcrima, după cum spunea poetul, ele ne pot şi vorbi. Şi glasul lor îl auzim şi-l înţelegem, când ne povesteşte lunga istorie a veacurilor ce au trecut peste dânsele, în ropot, a trage­diilor ce au văzut, a sângelui pe care strămoşii noştri l’au vărsat, apărându-le ca pe nişte bunuri ce nu se pot înstrăina fără jertfa vieţii. Şi acest glas ne câştigă, ne mişcă sufletul şi ne înarmează braţul pentru a fi la înălţimea acelor oa­meni simpli şi a lăsa şi urmaşilor noştri să se bucure în libertate de toate acesta natură neînsufleţită, care in­tră într’un amestec atât de intim în alcătuirea fiinţei noastre…

Astfel, domnilor, după rătăciri zadarnice, dar fireşti oricărei puteri ce are datoria de a se încerca, ni se încheagă cu încetul noţiunea de patrie, adecă de pământul cu hota­rele înguste, ce ne-a văzut născându-ne şi a contribuit prin atâtea atingeri discrete dar stăruitoare, de a ne modela su­fletul. În loc de a alerga după himere şi de a pluti în al­bastru, ni se întăreşte conştiinţa menirii noastre de a ne târî pe pământ, şi ni se lămuresc şi datoriile ce sunt legate de această menire.

Dar în afară de noţiunea de patrie, se mai deşteaptă în noi la deplină conştiinţă şi noţiunea de neam…

Suntem o simplă celulă din totul organic al neamului, pentru bunul mers al căruia trebuie să conlucrăm în mă­sura puterilor noastre…

Nu suntem slobozi; în alcătuirea sufletului nostru sunt închise toate fatalităţile rasei din care facem parte, aşa cum au modelat-o împrejurările timpului şi ale locului. Dacă după unele păreri din urmă, domnilor, ideea de rasă întemeiată pe chimismul sângelui nu e decât o prejudecată, mai ră­mâne încă neatinsă ideea de rasă întemeiată pe asemăna­rea nu numai a tipului fizic cât mai ales a tipului moral al unui grup de oameni, pe care îi leagă o obârşie comună lungile suferinţe şi bucurii îndurate laolaltă, sutele de ani de convieţuire sub aceleaşi înrâuriri, sub aceiaşi factori istorici şi geografici. Aceasta e rasa. Şi oricât prin sborul minţii noastre ne-am putea ridica peste toate îngrădirile, deschizînd largi porţile inimii pentru iubirea tuturor neamurilor, ne cheamă totuş îndărăt ceea ce n’am putea numi decât vocea rasei.

Nimic nu leagă mai mult pe omeni decât conştiinţa unui trecut comun, a unei soarte suferite împreună nu numai de ei ci şi de strămoşii lor, ale căror oase stau amestecate la un loc. Acum ca şi la cei vechi cultul strămoşilor e adânc înrădăcinat în sufletul nostru şi va supravieţui oricărei re­ligii. Pe acest cult atât de firesc de altminteri, atât de spontan, toţi oamenii ce vor să muncească spre binele patriei, trebuie să se silească a-l întări, dându-i nu numai o temelie sen­timentală ci şi una ştiinţifică, trebuie să se silească a-l răs­pândi în straiele cele mai de jos ale neamului, în minţile cele mai întunecate.

Moşia pe care ne-au lăsat-o părinţii noştrii e mică, po­porul nostru e puţin la număr. Totuşi tăria unui neam nu stă, domnilor, numai în întindere şi în mulţime, ci şi în unitatea lui sufletească, în solidaritatea lui nu numai actuală ci şi trecută”.

De la înălțimea catedrei academice îndeamnă la cercetarea obîrșiilor, să ascultăm și să ne înțelegem străbunii și directa lor influență asupra celor trăitori acum; „Istoria naţională e deci ştiinţa cea mai temeinică pentru întărirea conştiinţii de neam, ea e cea mai în măsură de a lega şi mai mult solidaritatea dintre azi și eri, dintre trecut si prezent, de a adânci în sufletele noastre cultul strămoşilor, pe care se sprijine tăria şi mărirea unei patrii…

Dar un popor, domnilor, dacă are datoria de a se luptă pentru existenţa lui, ca orice fiinţă vieţuitoare, trebuie să-şi îndreptăţească faţă de celelalte popoare această voinţă de a trăi. El trebuie să dovedească cum că are o menire, că nu se mărgineşte numai la îndeplinirea unor funcţii fizice, ci că se strădueşte la închegarea unei culturi proprii în forme naţionale. După cum menirea din urmă a unei tulpine de flori e de a înflori, tot astfel menirea unui neam e de a avea o cultură a sa, cât de săracă, dară cu caractere specifice”.

A lucra spre îmbogățirea culturii naționale, sub diversele ei forme o consideră ca o datorie sfîntă, sub care lucrează întru scrierea istoriei literare, avînd drept țintă a ști pe ce cale cultura şi literatura noastră trebuie să se îndrume, păstrând cu sfinţenie firul tradiţiei naţionale, e de nevoie să mergem la obârşie, spre a cerceta felul cum s’a urzit…..

În anii ce vor urma, 1911, 1912, 1913, Convorbirile literare vor publica numeroase pagini de istorie literară semnate de critic.

La puțin timp după publicarea în numărul pe decembrie 1910 a lecției de deschidere, Lovinescu îi scrie lui Mehedinți, diriguitorul foii junimiste, de la Fălticeni, pe 24 dec. 1910: „Îmi fac o deosebită plăcere şi o datorie de recunoştinţă trimiţându-vă în broşură separată lecţia mea de deschidere, închinarea ei vi se cuvine de-a dreptul”.

În continuare își arată interesul și dorința de a se implica direct în activitatea revistei, venind și cu propuneri concrete: „Îmi pare rău c’am plecat din Bucureşti’ înainte de a vă fi văzut pentru a afla ce înnoiri se fac la Convorbiri şi pentru a-mi da şi eu părerea pe ici, pe colo în sensul mai ales al actua­lităţii şi al caracterului literar ce trebuesc date mai cu dărnicie”.

După ce îl asigură pe Mehedinți că articolul pe ianuarie va sosi în timp util, pledează pentru publicarea tînărului talentat Victor Eftimiu, spre a i se publica o poezie dată cam de multișor acestuia, și pe care, îl atenționează, am citit-o și am apreciat că e bună. Se vede că verdictul criticului era unul suficient pentru a impune șefului de la Convorbiri urgența publicării. Context în care adaugă cu îndreptățire: „Nu cred că tinerii trebue îndepărtaţi de Convorbiri, prin prea multe forme şi anticamere. V’aş fi recunoscător – pentru interesul revistei – dacă aţi da pentru n-rul de Ianuarie acea poezie”.

Cine deschide numărul pe ianuarie 1911 poate lectura poezia lui Victor Eftimiu: Hamlet murind. Mehedinți a fost cît se poate de receptiv și prompt și fără multe forme și anticamere.

Cronica literară din ianuarie 1911 are ca temă: Poetul Cincinat Pavelescu. Prima parte este centrată pe portretul în mișcare al poetului: „Avînd a aprecia poeziile lui, nu puteam să nu evoc pe însuși poetul atât de strâns legat de opera lui, al cărui purtător de cuvânt e în orice prilej, cu o așa artă, cu o așa măsură și căldură”.

Exemplele lirice le consideră ca fiind cunoscute și apreciate prin sentimentalitatea lor dulce, prin farmecul melancolic, prin atmosfera lor cavalerească îndrăgostit mai mult de „iubirea” în sine decât de iubită, şi apoi prin rara desăvârşire a formei, simplă, necăutat şi totuşi armonioasă, caldă, rafinată fără a părea…

În finalul cronicii, destul de cuprinzătoare, criticul își afirmă un surprinzător hedonism în paguba unei cercetări obiectiv-axiologice: „Am scris aceste rânduri, şi am citat aceste poezii, nu pentru a face un studiu critic ci numai din prisosul unei plăceri sufleteşti…

Cincinat Pavelescu e un poet delicat, fin, nuanţat, duios, destoinic a plăcea tuturor, pentru că vorbeşte limba inimii. El e pe placul femeilor, pentru că are cultul femeei, e pe placul tinerilor pentru că le cântă o dragoste melancolică, şi pe placul şi celor mai maturi, prin arta simplă, sobră, de­săvârşită cu care îşi îmbracă gândirea lui poetică. Dacă aceste rânduri îi mai câştigă un cititor – adică un admi­rator – şi-au îndeplinit menirea lor”.

În Cronica literară pe februarie 1911, citim despre un nou scriitor: Victor Eftimiu, fostul lui coleg de cameră la 1907, în vremea studenției pariziene. Prima parte este dedicată biografiei noului scriitor, portretului acestuia, cum s-au cunoscut, cît de cuprinzătoare îi era fantezia, care, în sfîrșit, s-a materializat în seara de 2 fevruarie la Teatrul Național, unde a fost pus în scenă poemul Înșiră-te Mărgărite, în care recunoaștem, spune criticul, un talent deosebit și o operă încîntătoare.

„Mă voi mărgini, ceea ce va și face în următoarele aproape nouă pagini de revistă, să desprind înțelesul mult mai adânc, concepţia mult mai largă şi mai originală ce fac din acest poem ceva mai mult decât o feerie, şi îi sorocesc un loc de cinste în literatura noastră poetică”.

Este minuțios analizată, cu numeroase exemple din poem, cu conexiuni la capodoperele universale, de influențele cărora nu putea să nu fie impregnat, de înțeles la cei 22 de ani ai poetului, drept pentru care Lovinescu încheie cu: „Noi suntem fericiţi că literatura noastră se poate nu numai făli cu o operă plină de fantezie, de poezie şi de originalitate, ci se poate şi sprijini încă pe un talent pe a cărui desfășurare viitoare vom fi bucuroşi s’o urmărim”.

Numărul pe martie 1911 se deschide cu paginile de istorie literară care se vor finaliza într-o monografie Constache Negruzzi, publicată la Minerva în 1913. Vor mai urma încă două ediții, adăugite și completate cu noi elemente, în 1924 și 1940, de fiecare dată cu subtitlul: Viața și opera lui.

Articolul Cîteva poezii inedite ale lui Costache Negruzzi pornește de la cele patru fabule ce i-au fost puse la îndemînă de către d-l Iacob Negruzzi, căruia îi și mulțumește. În demersul său întru scrierea monografiei, cum era de așteptat, va afla sprijin la primul director al Convorbirilor literare, nu mai puțin la arhiva prozatorului aflată în proprietatea Academiei Române.

În același număr, martie 1911, publica la rubrica sa, Cronica literară: Notițe asupra celui din urmă volum al lui Caragiale; poate cele mai nefericite notițe ce s-au scris despre marele dramaturg de către un critic de talia unuia precum E. Lovinescu. De subliniat că revista în care Caragiale și-a publicat piesele de teatru și nu numai, revista în care Titu Maiorescu scria pagini definitorii despre scriitor, publică totuși aceste notițe, probabil din respect pentru dreptul autorului de a publica ce crede de cuviință în rubrica ce i s-a încredințat.

Despre Caragiale aflăm că a mai scris două articole, publicate în Critice, vol. I și II, și despre care ne spune că nu le privesc totuşi decît ca pe nişte notiţe marginale, ca pe nişte impresii înfrânate de dorinţa de a rămâne cumpătat, de­parte de ceia ce s ’ar putea numi «cultul» lui Caragiale, dar şi mai departe de pornirea multora de a dărâma idolii unei gene­raţii, din râvna de a fi ei cei dintîi vestitori ai amurgului zeilor…

Nu cred că a venit încă vremea de a închega o judecată cuprinzătoare, hotărâtoare, asupra operii lui Caragiale. Trăim încă sub înrâurirea ei vie, dar, mai ales, am fost crescuţi sub farmecul ei.

La 1911, pentru E. Lovinescu încă nu venise vremea de a închega o judecată cuprinzătoare, hotărîtoare asupra operei lui Caragiale, în schimb venise pentru Titu Maiorescu încă la 1885.

În viziunea criticului opera lui Caragiale nu rezistă în timp, personajele și situațiile prezentate au ieșit/ ies din actualitate și spectatorii nu le mai înțeleg și situațiile, multe comice, nu-și mai au sens, nici impact în trecerea timpului: „Trebuia să mai lăsăm să treacă ceva vreme… Bănuesc totuşi că judecata viitorimii nu va fi atât de caldă şi de priincioasă, când «tipurile» lui Caragiale vor fi dispărut cu de­săvârşire. Căci încep să dispară… Multe din ele nici nu se mai găsesc. Cei ce vin în urma noastră le privesc cu mirare, întrebându-se: au fost oare vreodată cu adevărat?

Nedumeriri grele se ridică așadar în preajma operei lui Ca­ragiale, la care e primejdios să răspunzi cu grabă. Ea poartă în cutele ei atâtea elemente de succes trecător; ea închea­gă într’însă atât de mult actualitatea plină de tot ce ne înve­seleşte pentru o clipă, plină de toate «grimasele» pe care le luăm drept atitudini veşnice, în cât cred că e mai nimerit să aşteptăm puţin înainte de a statornici o judecată obiectivă”.

Încheie cele cîteva pagini neîncrezător în viitorul dramaturgului, neîncredere ce timpul o va contrazice: „La ce bun să stărui mai mult? Voiam să fac numai o notiţă. În Schiţe nouă nu avem nimic nou, avem numai umbrele de pe zid ale unor oameni ce păşeau odinioară, vârtos, ca nişte fiinţe vii.

Vor mai păşi oare vreodată?”

Pășesc și astăzi, încă mai glorios ca în urmă cu mai bine de un secol.

Publică în numărul pe aprilie 1911 un nou capitol din viitoarea monografie: „Costache Negruzzi, viața și opera lui: Conservatorismul lui Costache Negruzzi. Problema culturii și chestia țărănească.

După publicarea în serial în Viața Românească, în 1909 G. Ibrăileanu editează în volum Spiritul critic în cultura română, în care capitolul VII este  dedicat autorului nuvelei Alexandru Lăpușneanu, sub titlul: Primul junimist: Costache Negruzzi, în care, considerîndu-l pe bună dreptate primul care a afirmat ceea ce se va impune ca doctrină junimistă, definește junimismul ca fiind, mai nainte de toate, recomandarea de a ne feri de importarea civilizaţiei sau, mai degrabă, recomandarea unei precauţiuni exagerate cînd e vorba de a importa această civilizaţie. Este nerecunoaşterea utilităţii de a transforma România într-o ţară cu caracter curat european, după asemănarea celor din Apus şi mai ales după asemănarea Franţei, care a zguduit din temelie toate aşezările politice şi sociale din Europa – atitudine hrănită la primii corifei ai junimismului şi de cultura lor germană („germanismul” junimist).

Dar junimiştii n-au fost cu totul împotriva introducerii formelor nouă de viaţă în ţara noastră. Ce să se introducă, cum, în ce măsură – aceste lucruri n-au fost lămurite de junimişti niciodată. D. Maiorescu a vorbit, în general, împotriva formelor goale, a formei fără fond, adică a civilizaţiei, cum se putea transplanta, dar acest spirit eminamente negativ n-a spus pe cît ştim, nicăieri ce, cît şi cum trebuia de importat.

Despre ideile conservatoare, în fond junimiste apoi, susținute de C. Negruzzi cu prioritate, ne vorbește E. Lovinescu, fără nici o trimitere în tot lungul său excurs nici la Maiorescu și la junimiști în general, nici la G. Ibrăileanu ce-și editase de curînd Spiritul critic… E suficient a apela la unul din multele citate selectate de critic din C. Negruzzi, în care este evidențiată viziunea organicistă promovată de junimiști în toate activitățile social-culturale: „Matematiceşte este dovedit, domnii mei, că pentru a ajunge la omega, trebue a începe de la alfa. Noi am început de la omega; căci în vreme ce şcoalele elementare abia se urziau noi aveam – cu numele – catedre de facultăţi, unde însă n-avea cine învăţa, pentru că nici elevi pregătiţi pentru ase­menea învăţătură nu erau, nici o carte scolastică bună nu avem” (din discursul lui C. Negruzzi de pe 18 februarie 1847, pe cînd era președinte al Eforiei orașului Iași). Pare că-l citim pe Maiorescu În contra direcției de astăzi în cultura română, publicat la 1868 în Convorbiri literare: „Avem politică și știință, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc”.

Din toate izvoarele la care apelează criticul concluzionează: „Costache Negruzzi e un conservator, conservatorul tuturor timpurilor, con­servatorul din zilele noastre chiar, ce e pentru răspân­direa elementelor de cultură, strict necesare, în mase cât mai largi, ce e pentru învăţământul tecnic, dar e împo­triva învăţământului superior, idealist, a culturii pentru cul­tură, din care nu se pot înfrupta decât numai câţiva pre­gătiţi sufleteşte…”.

Elogiind efortul de a edita de unul singur timp de un an (1853), atîta a avut sprijin material de la guvernul liberal al lui Grigore Ghica, revista pentru locuitorii satelor: „Săptămîna, foaie sătească”, concede, totuși: „Scriitorul care în 1855 lupta pentru inviolabilitatea proprietăţei, este acuma în 1859, sub năvala evenimentelor, pentru răscumpărarea moşiilor de la boeri pentru a fi date ţăranilor… ceia ce înseamnă un mare drum străbătut în direcţia ideilor liberale”.

În articolul dedicat primului junimist aflăm in nuce ideile care vor asigura armătura ideologică a Istoriei civilizatoare române moderne, publicată între anii 1924-1926; de această dată cu numeroase trimiteri la gîndirea reacționară a membrilor Junimii în contrast cu forțele revoluționare…

În mai 1911 citim în Convorbiri un fragment din Cetatea morții – cetatea fiind Veneția.

Din București, pe 28 mai 1911, într-o epistolă către Scumpe Domnule Mehedinți, îl asigură pe acesta de continuarea colaborării lui Emil Gârleanu cu o nouă proză, fapt ce nu se va împlini, singura schiță a acestuia publicată în ianuarie același an este: În odăița ei. La nevoie, ține să-l asigure, pe adresant, ași putea trimite și eu ceva. Ceea ce se va și întîmpla constant pînă în octombrie 1913 inclusiv.

Își face probleme cu articolul: Un poem inedit al lui Costache Negruzzi, care va și apare în numărul pe ianuarie 1911; pe care îl definește: „Un savuros pahar cu apă rece, dintr’un bogat film de inedite cu a cărui captare mă va însărcina probabil Academia la anul. Dacă ceream deci înlăturarea lui, cu despăgubiri chiar, o făceam din alte motive pe care ori cât de delicate ar fi, mă voi încerca mai mult să le sugerez decât să le spun”.

Și aflăm în continuare motivarea criticului de la Sburătorul: „Sunt 11 luni de cînd am început colaborarea la C. L., în mod regulat, poate chiar desasperant de regulat. Vă aduceţi aminte chiar de la început am insistat în chip deosebit asupra periodicităţii automatice a colaborării mele la C. L., deoarece sunt deprins de a îmi trece tot mecanismul sufletesc în acte reflexe. E ceva din ciudăţeniile mele.

Pe lângă aceasta o mărturisire.

Am publicat până acum vre-o 20 de volume, de toate genu­rile, cu toate formatele, cu toate succesele si nesuccesele cu putinţă, aşa încât ar trebui să fiu foarte desabusat de hârtia imprimată – ca de o mare zădărnicie. Cu toate astea nu e aşa. Vibrez, mi-e ruşine s’o spun, şi acum, la orice articol ca şi cum ar fi cel dintâi. Orice contrarietate de natură literară, mă mâh­neşte cu mult mai mult decât ar trebui. Iată pentru ce prefer să strangulez în obscuritate nenorocitul copil – pe care l’am desmerdat cu pasiune vre-o 15 zile – decât să nu-l văd ieşind la lumină în ziua pe care i-am destinat-o eu! Retrag deci articolul cu hotărâre, căci în nici un caz n’aş voi să ia locul articolului bravului meu prieten Ortiz”.

Vedem că cererea de retragere nu va fi respectată, cum precizam mai sus, paginile despre poemul inedit apar în ianuarie 1911, iar spațiul promis bravului prieten Romiro Ortiz, nu va împiedica publicarea în iulie 1911, imediat după articolul italienistului despre Evul Mediu Italian în poezia lui Giosuè Carducci, a paginilor de istorie literară ale lui E. Lovinescu: Scrisorile lui Grigore Alexandrescu către Ion Ghica.

În final, condescendent-înțelegător îl atenționează pe directorul foii junimiste, cu sentimentele cele mai devotate: „Și cu aceasta activitatea mea la C. L. încetând de a fi un act reflex, încetează de a fi tiranică, rămânând a se produce numai atunci când i se va simţi nevoia mai mult şi-mi va fi cerută expres.

Bine înţeles că nu încape nici un fel de supărare, neavând pretenţia de a’mi impune ideosincraziile mele de scriitor pasio­nat: deci de om susceptibil, încăpăţânat, naiv şi deseori absurd”.

După Un poem inedit al lui Costache Negruzzi (iunie 1911), parte din monografia ce va fi editată în 1913, în iulie același an urmează Scrisorile lui Grigore Alexandrescu către Ion Ghica;  scrisori extrem de semnificative în oglindirea epocii în care cei doi erau trăitori. O frază din epistola poetului de pe 27 iunie 1849, București, spune ceva ce și astăzi rezonează în marginile adevărului în care noi, cei de azi, viețuim: „Stegarii revoluției sunt astăzi spioni ai poliției și se teme cineva chiar de umbra sa”. Iar în epistola din 9 august 1850 citim: „Unora revoluția nu le-a plătit cu nimic pentru că au luat parte la dânsa; altora le-a plătit prea mult, cu toate că n-au luat nici-o parte”.

Numărul pe august 1911 găzduiește un nou episod din Scrisorile lui Grigore Alexandrescu către Ion Ghica. Sunt epistole din anii 1851-l852, pline; cum subliniază și criticul, de știri politice, împărtășite sub o lumină uneori sarcastică, alteori glumeață, mai totdeauna neîncrezătoare.

În septembrie 1911 aflăm o proză, Clo, despre care criticul precizează într-o notă că, alături de Cetatea morții, publicată anterior tot în Convorbiri, este un fragment dintr-o povestire mai mare.

Tot în numărul pe septembrie 1911 al Convorbirilor, la finalul ei unde sunt găsduite, cu caractere mici, o serie de cronici, aflăm una dedicată de E. Lovinescu lui Romiro Ortiz și cartea sa: Per la fortuna del teatro alfieriano in Rumania, publicată la Torino, a.c., unde este recunoscută seriozitatea și buna aplicare a studiilor asupra teatrului lui Alifieri în spațiul românesc.

Publică al III-lea episod, la fel de întins, din Scrisorile lui Grigore Alexandrescu către Ion Ghica, în octombrie 1911, pagini, cum aflăm din finalul articolului, ce se vor adăuga la monografia dedicată poetului și editată în 1910.

După numeroasele pagini de istorie literară, vocația sa critică se manifestă din nou, așa cum aflăm și din epistola adresată directorului Convorbirilor, pe 9 oct. 1911, irepresibil: „Vă trimit articolul despre care am vorbit. Mi se pare că e scris cu seninătatea cea mai mare; nu însă cu seninătatea morţei. Căci din nefericire, sunt viu… Nici nu văd cum s’ar putea face critică fără să am o părere oarecare în bine sau rău. Am cercat cât am putut cu articole de istorie literară; căci reposaţii nu protestează. Dar din când în când nu pot să nu-mi aduc aminte că trăesc şi că primesc sensaţii de la lucruri şi de la oameni, şi că sunt îndreptăţit a le tălmăci având şi buna cuviinţă necesară, şi, poate şi talentul şi mai necesar!”.

Roagă în final să i se comunice decizia luată după lectura cronicii. Decizia pare a-i fi fost favorabilă, din moment ce în numărul pe noiembrie 1911, Cronica literară este dedicată lui Duiliu Zamfirescu. Cele cincisprezece pagini debutează cu contextualizarea activității literare a prozatorului, în raport cu congenerii Caragiale, Delavrancea, Vlahuță, Coșbuc, față de care nu le stă deloc îndărăt prin talent, nu a reușit să fie la fel de popular, fiind totodată încă de la început întîmpinat de vrășmășia lui C. Dobrogeanu-Gherea, la care, după un timp, veni mișcarea de la „Sămănătorul”, ce trecu peste scriitor, fără cruţare, ca peste alţi câţiva: ca peste I. Brătescu-Voineşti, D. Anghel, sau Cincinat Pavelescu.

D-l Duiliu Zamfirescu, un artist mai ales decât atâtea bunevoinţi ce se străduiau, un scriitor, mai închegat, mai cult, un făuritor mai discret al limbei, un muncitor literar mai stăruitor, un iubitor de tot ce e românesc; d-l Duiliu Zamfirescu, care e desigur cel mai de seamă romancier al nostru, – fu astfel înlăturat.

Cu aceiaşi vrăşmăşie fu întâmpinat şi de către poporanişti poetul Vieţei la ţară, deoarece literatura lui e mai cuprinză­toare, nefiind icoana numai a unei singure păture sociale, ci icoana întregului neam românesc.

Context în care consideră necesar că e totuși timpul să se risipească această atmosferă neprielnică din jurul prozatorului: „Credem că e nimerit să arătăm celor ce vor să înţeleagă că opera acestui scriitor e sănătoasă şi senină prin concepţie, că e pătrunsă de iubire de neam şi de ţară, că nu samănă învrăjbire între păturile noastre sociale, că are aceeaşi caldă simpatie pentru tot ce e bun, jos sau sus, că n’a cruţat ni­mic, dar nici n’a împovorat nimic, dintr’o doctrină politică, şi că, într’un cuvânt, e clasică.

Criticul vede un exemplu de adevărată lucrare clasică în Viața la țară. Nu pierde ocazia să atace și să-i execute pe poporaniști: „Romanul întreg e o preamărire îmbălsămată a vieții câmpenești. Poporaniștii noștri ar putea fi mulțumiți. Nu sunt totuși, deoarece scenele de beţie, orgiile, căderile sub masă, popa care necinsteşte cele sfinte sub aburirea băuturii, nu ţin nici cel mai neînsemnat loc în epopea bucolică a d-lui Zamfirescu. Nici un ţăran nu-şi bate nevasta până la sânge; nici o faţă biseri­cească nu pângăreşte casele creştineşti; nici un logofăt de moşie nu schingiuește pe săteni”.

Este recunoscută superlativ icoana surorii mai mari,a Sașei Comăneșteanu și se întreabă retoric: „Şi când o operă risipeşte atâta mireasmă câmpenească, atâta poezie simplă, atâta dor de viaţă, atâta dragoste pentru tot ce e frumos şi înălţător, şi când mai ales e scrisă cu o artă atât de discretă, cu un simţ atât de fin al măsurii şi al limbii, cum poate ea să nu fie privită ca o operă clasică şi naţională?”.

Proza lui Duiliu Zamfirescu îl determină să ridice un imn de slavă reacționarilor, conservatorilor, celor care au tendința, cum citim inclusiv în Istoria civilizației… de a se opune progresului: „Dacă suntem astăzi ceea ce suntem, o datorăm acestei boierimi mijlocii pe care, după cum ne-o mai aminteşte şi d. A.D. Xenopol in lucrarea sa din urmă (Istoria partidelor politice în România), o vedem amestecată în toate faptele mari ale nea­mului nostru. Boerii au fost urzitorii constituţiei din 1822; boeri au fost părtaşii conjuraţiei lui Leonte Radu; boeri au fost revoluţionarii din 1848 ca şi plăsmuitorii Unirii; boeri au fost fraţii Goleşti, sau un M. Kogălniceanu, un Vasile Alecsandri, un C. Negri, un Alecu Russo… Pentru ce n’ar mai fi rămas nici un urmaş din rasa acelor ce au desrobit pe ţigani, înainte de a se fi orânduit desrobirea lor legală, din acei ce întemeiau şcoli lancasteriane pe la sate, ca Dinicu Golescu, din acei ce s’au jertfit pentru ţară, cu o nobilă desinteresare, ca neuitatul Costache Negri, sau din acei ce au luptat pentru împroprietărea ţăranilor, ca omul actului de la 2 Maiu?

D-l Duiliu Zamfirescu s’a făcut poetul urmaşilor acestei boerimi, cele mai adese mijlocii, cu dragoste de neam, de pământ, de ţărani, care…, dacă n’a mai avut prilejul faptelor mari (afară de răsboiul de la 1877)…, a păstrat cu cinste tradiţiile sfinte ale rasei, sentimentele de omenie, şi tot ce leagă la un loc un lung şir de generaţii într’un mănunchiu uşor de recunoscut”.

Sună ca o pagină din publicistica eminesciană, a poetului care, spune Lovinescu, ne dorea întoarcerea la pîrcălabi.

Tănase Scatiu este pus în oglindă cu Ciocoii vechi și noi a lui Nicolae Filimon, amîndouă romane zugrăvind substituirea unei clase alteia, înflorirea unei noi pături sociale, cu însuşiri de voinţă, de viclenie, şi poate chiar de activitate, dar fără o fărîmă de idealism şi de cultură sufletească, pe ruinile unei alte pături sociale superioare, dar pe care o rod atâtea rele. Tănase Scatiu nu e decât un Dinu Păturică adaptat noilor nevoi de trai.

Îi ia apărarea, cu argumente, în contra celor care îl consideră pe prozator dușman al Ardealului, cu citate elocvente și lămuritoare.

La sfîrșit de noiembrie 1911, pe 28 îi scrie lui Mehedinți amintindu-i că în ediția Convorbiri literare a fost publicat volumul lui Emil Gârleanu, Din lumea celor care nu cuvîntă.

Este preocupat de a scoate un nou volum de critică, cuprinzînd în cea mai mare parte articole publicate în revistă, şi care, dacă nu mă înşel, păstrează firul tradiţional al bătrânelor Convor­biri. Mi’ar surâde dacă volumul ar putea ieşi în ediţia Convor­birilor.

Vă rog deci bine voiţi a-mi răspunde dacă aceasta ar intra în intenţiile d-voastră, şi care e anume formula de editare.

Răspunsul nu a fost unul favorabil, volumul cu pricina n-a apărut în ediția Convorbiri literare.

Mai sunt alte epistole adresate directorului de la acel moment, în volumul de Scrieri și documente, vol. XI, al lui I.E. Torouțiu, toate fără data expediției și fără semnificații, altele decît cele reliefate în scrisorile deja cercetate.

Numărul ultim din decembrie 1911, la Cronica literară, E. Lovinescu dezbate Criza actuală a literaturii noastre, cu multe elemente de evidentă actualitate.

În cele unsprezece pagini ale studiului pornește de la adevărul că se citește mai mult, dar este o iluzie de a ne închipui că slava românească a pătruns pretutindeni, cucerind toate inimile: „Suntem încă aşa de de­parte de acest ideal, încât trebue să recunoaştem că tocmai stratele cele mai alese ale neamului, fie prin starea lor socială, fie printr-o cultură mai largă, fie chiar numai prin naştere şi avere, au rămas aproape cu desăvârşire străine de mişcarea li­terară din urmă, şi’am putea zice faţă de întreaga cultură româ­nească… Strigătul de trâmbiţă n’a fost auzit de pretutindeni; la glasul ei n’au venit tocmai acei ce ar fi trebuit să vină, deoarece încheagă pătura aşa zisă intelectuală şi, oricum, dirigiuitoare a ţării româneşti”.

Prima încondeiată este lumea politică confiscată de luptele intestine și nereceptivă la viața literaturii naționale.

Se recunoaște că diversele pături din clasele intelectuale, de la avocați la doctori, ingineri etc. se mărginesc la o cultură curat profesională,  rămânând aproape cu desăvârşire străini de toate străduinţele scriitorilor noştri de a da neamului o literatură vrednică să fie oglinda lui sufletească… Nu mai amintesc de pătura bogată, dar nelucrătoare, ci numai consumatoare, de înalta finanţă, pături cu adevărat cosmopolite şi internaţionale, dacă nu totdeauna prin sânge, cel puţin prin creşterea sufletească, şi prin desăvârşita înstrăinare de tot ce e românesc.

Rămîn interesați de literatura națională: tinerimea studioasă, dăscălimea de toate gradele, și ne spune, fu cîștigat aproape întreg Ardealul.

Încearcă a decela de ce au rămas atîția în afara interesului pentru lectura operelor literare românești. Două consideră că sunt pricinile acestei înstrăinări: una stă în cultură și educația noastră, iar alta în îsășii literatură actuală, în felul cum e făcută, în nedestoinicia ei de a mulțumi toate gusturile și toate cerințele îndreptățite.

O mare vină află în educație, în sistemul educațional unde chipul cum se învață literatura română în școli nu trezește o dragoste adevărată pentru dânsa.

Nu contestă că există alte literaturi mai frumoase, dar totu-i relativ, inclusiv frumusețea. Și ne oferă o fierbinte lecție de iubire a valorilor naționale: „Literatura românească poate fi modestă. Ea are însă marea superioritate de a fi a noastră, şi prin urmare se cuvine s’o încurajăm oricum şi s’o ridicăm. Trebue să fim adânc pătrunşi de acest adevăr, că noi nu reprezentăm decât atât cât preţuesc vădirile superioare şi esenţiale ale activităţii naţionale, şi printre aceste nimic nu stă mai presus decât literatura şi ştiinţa. Naţionalizarea lor e deci o problemă de existenţă naţională.

Această problemă s’ar cuveni să se pună întotdeauna educa­torilor, a căror silinţă să stăruiască la deşteptarea dragostei şi interesului tinerimii pentru vădirile culturii româneşti. Să le iubim mai întâiu pe ale noastre, şi pe urmă pe ale altora!..

Şi, desigur, nu numai în cuvinte, ci şi prin fapte, prin în­demnuri, şi mai ales prin luminarea pricinelor pentru care cul­tura noastră nu poate şedea alături de multe altele. Împre­jurări istorice ne-au împedicat atâtea veacuri de la o propăşire firească. Acest nex cauzal sa fie deci lămurit, căci numai prin înţelegerea lui se poate trezi şi simţul relativităţii isto­rice de care vorbiam, ce e de nevoe pentru a strămută punctul de greutate al interesului tinerimei, aici, pe pământul nostru, de care e legată toată fiinţa noastră trupească şi sufletească…”

Un îndemn care, la mai bine de un secol, din nefericire și-a perpetuat actualitatea. După atîtea reforme în învățămînt și educație, reforme mereu altele, de la ministru la ministru, nici una cu adevărat interesată de întoarcerea la literatura națională, ar fi vremea să ascultăm/ să asculte guvernanții îndemnul lui Lovinescu.

Nu este iertată nici literatura momentului, la rîndu-i promovată de îngustimea universului pe care îl abordează, a literaturii ce stăruia numai asupra unei singure păture sociale a popo­rului românesc. E neîndoios că această pătură e cea mai nu­meroasă, cu mult mai numeroasă, făcând temelia neamului nostru; e neîndoios că această clasă e cea mai interesantă sub raportul politic, că i se cuvine o deosebită luare aminte, şi că de la bunul ei traiu, de la fiinţa ei atîrnă şi fiinţa noastră, a celor, pe care cultura ne-a ridicat deasupra.

Dar una e preocupaţia politică, economică şi socială, răs­frântă asupra unei clase, şi alta e preocupaţia literară, mai ales când i se dă un caracter de părtinire. Să ne înţelegem. Nu tăgăduesc, de asemenea, însemnătatea poporului în litera­tatură.

E o pledoarie extrem de necesară la acea vreme, în care sămănătorismul și poporanismul îngustase universul literar estetic la cîntecul de fluier. A fost unul din cele mai puternice semnale, care și-a împlinit menirea după Marea Unire, cînd, în Țara reîntregită s-a consolidat o literatură cu puternice accente intelectuale și psihologice, cu nimic mai prejos față de celelalte literaturi și de evidențiat interes pentru largi și diverse pături de cititori.

Ca un imperativ sună îndemnul lovinescian: „Literatura noastră trebuie intelectualizată”.

„Nu mai poate merge cu o astfel de literatură fără a re­nunţa la ceea ce-i face nobleţă şi frumuseţa superioară. Ştiinţa şi literatura sunt privite ca vădirile cele mai înalte, ca înflo­rirea din urmă a unui neam. Ele trebue să fie deci oglinda lui. Dacă ştiinţa lui e ţărmurită la un empirism primitiv, iar literatura se mărgineşte la câteva largi picturi ale straielor po­pulare, la Kermesele, la instinctele lor trupeşti, dacă se îngră­deşte mai mult în lumea pântecelui, ridicându-se arareori şi în lumea inimei, fără să se înalţe însă niciodată şi în lumea minţei, a inteligenţei, în lumea ideilor ce se primenesc necon­tenit, – acel neam sau e calomniat, sau zace pe o treaptă de inferioritate vădită, de pe care trebue să se avânte, sub primejdia de a pieri fără cinste şi fără să fi adus cuiva vre-un folos…”.

Despre necesitatea intelectualizării a scris, tot în Convorbiri literare, în octombrie 1910, ca să reia această problematică lărgindu-i aria de aplicații și dezvăluindu-i ce se impune: „După cum Anteu îşi trăgea puterile lui din atingerea cu maică-sa pământul, tot aşa şi literatura nu poate fi ceea ce trebue să fie, decât prin prelunga atingere cu viaţa, luată sub toate înfăţişările. Şi viaţa se schimbă, se desfăşoară ca o lungă coadă şerpuitoare în nenumărate cotituri. Literatura se cuvine să fie icoana, veşnic credincioasă şi veşnic schimbătoare, a tu­turor acestor încolăciri, a tuturor acestor primeniri, pe care le pricinuesc nu numai împrejurările materiale de trai, ci şi cu­getarea în mersul ei grăbit, ca o flacără trecută din mână în mână de către purtătorii de lumină…

Literatura trebue să ţie deci seama de ştiinţă, desigur nu urmărind-o în migăloasele ei dibuiri şi încercări, ci culegându-i roadele; literatura nu trebue să zugrăvească pe oameni numai în viaţa lor materială, în instinctele lor oarbe, în reprezentanţii lor mai puţin caracteristici şi prin simţire şi prin activitate intelectuală, ci se cuvine să oglindească şi intelectualitatea unui neam, cercetând jocul psihic mult mai fin şi mai complicat al unor suflete prin care a străbătut întreaga cultură a timpului.

Să lăsăm la o parte cântecul vechiu al semiculturii claselor suprapuse şi să fim încredinţaţi că şi în neamul nostru mai sunt firi alese, minţi luminate, oameni pe deplin culţi, în care se răsfrânge altfel icoana fugară a acestei lumi., şi pe care literatura ţării nu-i poate trece cu vederea. Nu tăgăduesc, de altminteri, ca încercări fericite s’au şi făcut în această privinţă mai ales de un Duiliu Zamfirescu, D. Anghel, I. Gorun ori I. Brătescu-Voineşti. Dar nu e de ajuns. Dărâmând idolii atâtor preju­decăţi aruncate în circulaţie, mai ales în timpurile din urmă, scriitorii noştri ar trebui să înţeleagă că ceea ce fac nu e în­destulător, că merg încă pe poteci nelimpezite, şi că se aşteaptă de la ei să iasă odată la lumina drumului larg ce duce pe culmi.

Aşa cum e acum, literatura noastră are picioare şi pântece. Îi mai lipseşte însă capul”.

Marea problemă știută și atunci, știută și acum e că la noi literatura n’a fost niciodată, nu un izvor de îmbogăţire, dar nici chiar un mijloc de existenţă. Nu s’a putut niciodată trăi din scrisul literar.

Condeie care trudesc întru folosul literaturii nu par să fi lipsit în acel timp, literatura, ne spune Lovinescu la sfîrșitul anului 1911, e făcută astăzi de mult mai mulţi scriitori ce-şi caută existenţa întrânsa, şi, cum împreju­rările în care trăim nu îngădue o răsplătire mai mare, ce s’ar cuveni operilor făurite în lungi ani de creaţie înceată, scriitorii noştri se văd siliţi să făurească numai schiţe, încercări, cronice, nuvelete, şi alte fărămituri literare, singurele ce se pot face în grabă.

Într’un cuvânt, suntem într’o epocă de transiţie. Aşteptăm un viitor mai bun.

Astăzi, cînd ne aflăm într-o perpetuă tranziție, ne întrebăm: va fi sosit acel viitor mai bun; viitor la care spera E. Lovinescu?

Revista indexata EBSCO