Sep 15, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărţilor

Ion Muscalu, Zia, regina costobocilor, editura Danaster, Iași, Vol. I, 192 p. Vol.II. 208 p. Prefață semnată de Elena Leonte.

 

Pentru Ion Muscalu proza este un mod superior de existență, un fel de dig pentru a stabiliza legăturile dintre trecut și viitor. Proza lui Ion Muscalu este dincolo de istorie, dar incluzînd în sine foarte multe date de istorie, este, putem spune, creație pură. Deosebirea dintre istoric și creator, în cazul lui Ion Muscalu este fundamentală. El, autorul, pleacă de la scuturarea prafului de pus pe pietre, pe vechi hronici și hrisoave, dar și pe amintiri, și cu vocație le adună dîndu-le trup mirific, făcînd în așa fel încît să pară aidoma, ca și cum toate avalanșele de războaie se desfășoară pe un mare ecran în chiar clipele lecturii. Așa cum subliniază în prefața la această carte: Zia, regina costobocilor, Elena Leonte, Ion Muscalu visează istoria cu ochii deschiși, lumina venindu-i din actul de creație. S-a spus și trebuie să fim de acord cu cele afirmate, pînă la un punct, totuși, ca Ion Muscalu ar fi un Sadoveanu contemporan, că are aceeași alonjă scriitoricească precum marele înaintaș, și asta nu este deloc peiorativ. Cred că această nouă carte a lui Ion Muscalu, un roman în două volume, Zia, regina costobocilor, este un act de mare curaj asumat de autor și anume acela de a da viață unei lumi de acum 2000 și ceva de ani, și culmea reușește să o facă să fie credibilă. Foarte puține sînt în literatura română romanele în care autorii să se avînte cu atîta curaj pe calea imaginarului, într-o lume demult apusă, cu faptele-i cotidiene, unele banale, altele eroice. Remarcabile sînt scenele de mase în mișcare, de conturare a unui univers pe care s-au depus straturi de pămînt și baloturi mari de uitare, scene cutremurătoare. Dacă ar fi să călătorim pe locurile descrise, cu atîta măiestrie, de Ion Muscalu am avea sentimentul că avalanșe de oameni, ca într-o adevărată hologramă, ar defila pe lîngă noi, ba chiar și mai mult, că ne-ar face participanți la aceste acțiuni deosebite. Poate că și în aceasta constă una dintre forțele creatoare de care dispune autorul acestui roman, dar și al celorlalte încă vreo 20 pe care le-a publicat pînă în prezent, de a reface o lume, un univers, cu ajutorul unor personaje devenite, pe parcursul lecturii, reale. Prin Ion Muscalu, proza românească, mai ales istorică, și-a găsit un stîlp de rezistență, în jurul căruia istoria își reintră în drepturi. El încearcă să facă un act de dreptate prin această lecție de istorie, dînd trecutului viață, acolo unde hrisoavele tac pentru că: pietrele, munții, văile și dealurile (toponimele), apele, rîurile și pîraiele (hidronimele), cuvintele dacilor (și nu sînt deloc puține în vocabularul limbii române, doar că trebuie interpretate, științific, corect), modul lor de a trăi și de a gîndi, reflectat în moștenirea bogată pe care ne-au lăsat-o, dovedind, fără putință de tăgadă viețuirea necontenită a moșilor și strămoșilor noștri pe aceste străvechi și binecuvîntate meleaguri. Folosind arta narativă, Ion Muscalu scrie istoria adevărată a acestui neam. Romanul Zia, regina costobocilor completează un gol din istoria neamului nostru, un gol care ne-ar fi lăsat mai săraci. Scris sub imboldul unui moto dintr-un poem de Adrian Păunescu, Dacii liberi: Noi n-am avut nevoie/ Să luăm adeverințe/ Că viețuim acasă,/ În patrie la noi,/ Am fost și vom rămîne/ De-a pururi dacii liberi/ Și vrednici de război, acest roman al lui Ion Muscalu poate fi considerat încă o mărturie de nezdruncinat cum că aici, pe aceste teritorii, am fost, sîntem și vom rămîne pentru eternitate, cu toate tentativele de a ni se lua dreptul la continuitate pe aceste meleaguri.

 

Petre Florea, Poveste neterminată, Editura Detectiv literar, București, 2018, 316 p. Viața și opera sublocotenentului aviator Ion Istrăteanu. Text îngrijit, note și bibliografie de Petre Florea.

Dacă nu ar fi existat un asiduu și acribios scormonitor prin presa vremii ca Petre Florea, un om pasionat și dedicat unor astfel de demersuri, cu siguranță că Ion Istrăteanu ar fi rămas un ilustru necunoscut, deși faptele sale și de erou, dar și de scriitor ar fi meritat demult cunoscute. Dar cine să se mai ocupe astăzi de adevărații eroi care nu fac rating la televiziuni? Se pot compara acești oameni care și-au jertfit viața pe cîmpurile de luptă, într-un anonimat deplin, cu Cruduța, Alina, Elena și alte asemenea lor? Sigur că nu. Dar iată că un om destoinic, așa cum este Petre Florea, are răbdarea necesară de a repune în atenția cititorilor un personaj de legendă așa cum a fost sublocotenentul aviator Ion Istrăteanu, cel care deși rănit grav a plecat în misiune, într-un atac aerian, după multe altele, și care și-a dat viața pentru țară, într-un act de mare patriotism. Viața și opera sublocotenentului aviator Ion Istrăteanu, prezintă pentru Petre Florea un interes deosebit în a aduce la lumină din neagra uitare, activitatea socială, dar și scriitoricească a unui aviator român în cel de-al doilea război mondial, dar în primul rînd a unuia dintre reputații jurnaliști și prozatori din acea perioadă. Studiul introductiv la această carte, documentat și temeinic are menirea de a ne releva personalitatea unui erou care, deși purtînd urma unor răni anterioare, solicită și este trimis într-un nou raid aerian în bătălia de la Stalingrad în octombrie 1942. Multe dintre articolele, tabletele despre teatru și expoziții, schițele acestui scriitor, pe nedrept trecut în uitare, au fost aduse la lumina tiparului de Petre Florea, pentru a se realiza cuvenita punere în drepturi a unui scriitor de certă valoare și de un patriotism excepțional. În acest an cu totul special în viața României un asemenea gest ca acesta al lui Petre Florea (dar și al editurii Detectiv literar), nu face decît să demonstreze cititorului că, acum, un gest de patriotism profund este și acela de a edita cărți dedicate și mai ales scrise de adevărați patrioți, așa cum a fost sublocotenentul aviator Ion Istrăteanu. Nu voi vorbi în această rubrică despre valoarea textelor acestui autor pentru că ar fi necesar un spațiu mult mai amplu. Voi menționa cîteva titluri: Nunta cu buclucuri, Pilot de vînătoare, Întîmplare cu soldatul recrut Vasile Vasilievici, Patrula jertfei, Din traista lui moș Albu, Cavalerii aerului sau Poveste neterminată, texte care ne dovedesc faptul că avem de a face cu un Mare prinț al prozei românești, un adevărat Antoine de Saint- Exupery român, care cu aceiași îndîrjire și cu același devotament s-a jertfit pentru țară. Gestul lui Petre Florea este și el unul de înalt patriotism. Trebuie să remarc devotamentul editurii Detectiv literar, patronului acestei edituri, scriitorul Firiță Carp pentru acest demers și pentru altele, deși nu are nici un beneficiu în urma editării unor astfel de cărți. Cu atît mai mult trebuie remarcate astfel de demersuri.

 

Vasile Mandric, 101 de sonete… absurde, Editura PIM, Iași, 2018, 120 p. Cu o prefață de Emilian Marcu

Cele 101 de sonete… absurde ale lui Vasiule Mandric ne dezvăluie patima unui poet pentru versul bine strunit, pentru versul care să exprime… adevărul, pentru versul cioplit, cu delicateţe, în bucata virgină de marmură, pentru a scoate la iveală tăcerea cuvîntului. Vasile Mandric, pentru cititorul de poezie, este, demult, un cunoscut sonetist, ba chiar mai mult, un perfecţionist al acestui gen literar, tot mai puţin cultivat în zilele noastre, prin cărţile sale publicate de-a lungul anilor la diferite edituri din ţară. În noua sa carte se poate cu uşurinţă observa măiestria cu care se strecoară printre idei, printre rime, supleţea gîndurilor poetice pe care le urmăreşte cu tenacitate, concizia şi coerenţa versului care să-i definească starea, să-i contureze gîndurile. De ce vrei, Doamne, să fiu rob,/ Poezia s-o servesc cu trudă,/ Căci numai EA de fapt îmi este rudă,/ Hrănind sonetul, bob cu bob/ spune el în Sonet absurd, sonet prin care parcă doreşte să se ia la luptă cu Dumnezeu pentru pedeapsa cu care l-a înzestrat, pedeapsă care îi produce o atît de blîndă suferinţă, şi anume aceea de a fi rob al Poeziei. Îndoiala este spaţiul în care se regăseşte mai mereu Vasile Mandric şi pentru că este un perfecţionist, dorind să realizeze proiecţia cea mai exactă a gîndului pe care şi-l expune, nelăsînd loc de eroare, mergînd după principiul atît de cunoscut: mă îndoiesc, deci exist! Pentru el Absurdul, deşi este surd, totuşi îşi cîntă simfonia. Deznădejdea care îl cuprinde uneori îl face să exclame: Opriţi planeta/ Vreau ca să cobor. Sonetele lui Vasile Mandric, par a fi opera de zi cu zi, dar mai ales de noapte cu noapte, atunci, cu o anumită revoltă se exprimă astfel: Iar m-am certat cu somnul şi-a plecat,/ Iar visele le-aştern dar nu mai vin… Paleta largă pe care îşi pictează sonetele se desface maiestos asemenea cozii unui păun, multicoloră, pentru că arborescente sînt gîndurile sale provocatoare la meditaţie severă. El doreşte să-şi îmbrace sonetul în ţinută de gală, la patru ace, adică să fie ceea ce înseamnă o construcţie perfectă: Căci doar această bucurie-mi place,/ Chiar dacă n-am o soartă străvezie,/ O Muză mă dezmiardă-n poezie. Liniştea acestei convieţuiri îl face să simtă soarta mai bună. El constată, într-un sonet al său, că vîrtejul viselor nu poate,/ Interveni cînd omul delirează (desigur un delir frumos, transpus în poezie) ştiind că: Timpul trece în goană ca taifunul… iar Mileniul se ascunde într-o clipă lăsînd loc incertitudinii. Una dintre problemele fundamentale care îl preocupă pe Vasile Mandric este aceea a trecerii iremediabile a timpului, fără a putea realiza ceva prin care să-l poată poetul opri. El ştie că: Nu-i loc pe lume pentru noi aici…, într-un anume fel parcă consimţind tacit la o anumită disperare ce îl apasă. Fără a fi un defetist incurabil sau un pesimist deosebit ci, mai degrabă, el are privirea lucidă, fiind preocupat de soarta sonetului întrebîndu-se în unul dintre sonete: unde o să rămînă sonetul? Nu sonetul lui, se întreabă el unde o să rămînă, ci sonetul ca specie literară, pentru că în aceste vremuri atît de bulversate poemele în formă fixă, dar mai ales sonetul, nu-şi mai găsesc locul şi nici pe cei care să cultive asemenea mod de a scrie. Vasile Mandric, pentru cei care îl cunosc, este îmbrăcat în cămaşa de forţă a sonetului, pe care îl cultivă pînă la obsesie, făcînd din aceasta chiar modul lui de viaţă. De cînd l-am cunoscut, şi să tot fie o jumătate de secol de atunci, şi-a construit fiecare în clipă cioplind cuvinte potrivite, aşa cum spunea Tudor Arghezi, să poată întocmi ceea ce avea să dea, drept jertfă, cititorului. Revenirile şi iar revenirile sale, dorinţa de a mai modifica în vers, un cuvînt, un sonet şi de al înlocui cu altul dovedesc de fapt dorinţa sa de lăsa timpului ceea ce el consideră a fi perfect. Odată cu trecerea timpului Vasile Mandric a devenit şi mai feroce scormonitor în tainele construirii unui astfel de poem, scoţînd la iveală sonetul intitulat Simfonia adevărului: De ce Absurdu-ascultă Simfonia,/ De după gardul rațiunii pure,/ Iar Adevăru-i nevoit să jure,/ Lui Kant recunoscîndu-i veșnicia.// Lumina doarme pînă-n zori de noapte./ Minciuna e rostită-n gura mare,/ Ne mor secundele de-i sărbătoare,/ Iar Muza-n loc de versuri îți dă lapte!// Izvorul e secat de inspirații,/ Un Zero absolut înjură- un DOI/ Și te obligă ca să-i intri-n grații.// Spunînd că el a zămislit pe UNUL,/ Vezi cum Trecutul vine înspre noi/ Iar Timpul tot o face pe nebunul! Cred cu tărie că Vasile Mandric este unul dintre bunii sonetişti, poate părea puţin cunoscut şi asta şi datorită altruismului său. Întreaga viaţă şi-a consacrat-o făcînd mereu pentru alţii cîte ceva, dar mai puţin pentru sine. Cu această carte, oarecum reparatorie, 101 sonete…absurde, el acordă, în sfîrşit, o şansă propriei sale creaţii.

 

Rodian Drăgoi, Tata, Minodora și Trandafirul, antologie lirică, editura eliteratura, București, 2017, 188 p.

Antologia realizată de Rodian Drăgoi, pentru că trebuie să menționăm faptul că este o antologie de autor, este compusă din șapte capitol propuse de poet ( Copil în iarnă, Urletul lupilor clatină stelele, Biografia unei pete de sînge, Singurătatea stă în fotoliu și citește ziare, Realitate năpădită de ierburi, Dinspre pădure vin femei de răcoare și Viața mea ca o cățea credincioasă), capitole care, într-un anume mod, îi radiografiază, cu multă precizie viața de poet de fiecare zi și mai ales de fiecare noapte, prin multiplele experiențe lirice. De asemenea, în finalul cărții autorul adaugă mai multe comentarii critice la cărțile sale anterioare, semnate de: Cezar Ivănescu, Alexandru Condeescu, N. Georgescu, Constanța Buzea, Adrian Dinu Rachieru, Constantin Abăluță, Gabriel Rusu, Marian Drăghici,Mircea Bîrsilă, Paul Aretzu, Emilian Marcu, Florentin Popescu, Dumitru Augustin Doman, Florea Miu, Aureliu Goci, Ștefan Ioanid, Virgil Panait și lista poate continua. Antologia Tata, Minodora și trandafirul a fost realizată după volumele: Tulbure ninsoare (1979), Către iarnă ( 1984), Fotografia absenței mele ( 2001), Poeme de trecere (2006), Lumină de mireasă ( 2007) și Către iarnă, ediția a două, adăugită ( 2017), volume care arată parcursul truditor al unui poet de cîmpie, un poet care se alătură cu mult succes grupului restrîns de poeți români care cîntă cîmpia, înnobilînd astfel, prin versurile lor, patria. Unitară prin selecția făcută, această antologie etalează un poet solar cuprins de cele mai multe ori de măreția frigului care se duelează cu umbra ca un adevărat Don Quijote, un hidalgo cucerit de lumea viselor sub clar de lună beată. Abordînd, cu prioritate, forma tradițională într-un lexic modern, Rodian Drăgoi este un poet al sensibilității cu totul speciale în care dominantă este singurătatea, cea care, într-un anume mod, devine personajul special în care se văd: frigul toamnei și al iernii, zăpada înghețată, dar și tăcuta ninsoare, lacrimile mamei, plînsetul pămîntului, imagini ale nerodirii și oboselii, după cum remarcă Alexandru Condeescu în Luceafărul din 1984. Poezia lui Rodian Drăgoi este ca un țîșnet de izvor de munte, gata să plece în marea călătorie. Poetul, cel mai adesea, se simte trădat pentru că este cucerit de frumusețea versului, mai întîi și apoi de arhitectura poemului. Într-un anume mod, el, și prin această modalitate se apropie de idolul său întru poezie, Dimitrie Stelaru, din care se și revendică cu o anumită mîndrie. Voi reda un citat dintr-un articol al poetei Constanța Buzea care surprinde actul de creație al lui Rodian Drăgoi, cu multă acuratețe: Să citim această carte a lui Rodian Drăgoi, cu sentimental că uneori sîntem imperios datori să recunoaștem ce e de recunoscut sublime din biografia și din creația poților care au străbătut infernal mai mult sau mai puțin discutabil (România literară, 2006).

Poezia română contemporană, și mai ales poezia de cîmpie, prin Rodian Drăgoi cîștigă un poet remarcabil, dîndu-i astfel dimensiunile meritate ale veșniciei. Vom cita două poeme din antologia propusă de autor spre a exemplifica, și prin versuri, ceea ce am arfirmat mai sus: nu mi-e frică de moarte/ mi-e frică de viață// viața mă uită încet/ moartea încet mă învață// nu mi-e frică de nimeni/ numai de mine mi-e frică// întunericul ca o fiară se-ntinde/ lumina se face mai mică.( lumina se face mai mică) și cînd era foarte supărat/ tata cobora în pivniță/ se așeza lîngă butoil cu vin/ și se certa cu întunericul de acolo/ pînă se răcorea// cînd am cunoscut-o/ Minodora era încă vie/ și tîrîia după ea/ legar cu o sforicică/ cun bloc cu patru etaje// cînd voi muri/ vă voi lăsa/ acest trandafir/ care vă va povesti/ viața mea/ niciodată înmiresmată. (tata, Minodora și trandafirul).

 

Mircea Constantin Jurebie, Parfum de altădată, editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2014, 132 p. Prefață de Constantin Călin și postfață de Violeta Savu și Cîndva…, editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2017, 144 p. Prefață de Iulian Albuț.

Rar de tot m-am întîlnit cu poeme semnate de Mircea Constantin Jurabie, prin reviste, dar am avut acum bucuria de a citi cele două cărți, Parfum de altădată și Cîndva…, descoperind un poet a cărui poezie este echilibrată, tonică, cu un aer de melancolie retro, fără a fi deranjant pentru că poezia sa este scrisă într-un limbaj modern. Poezia sa, așa cum remarcă și criticul și istoricul literar Constantin Călin în prefața la această carte, poate părea anacronică pentru gusturile unora dintre moderniștii și fracturișii zilei! Dar nimic mai nefiresc într-o astfel de judecată, hai să-i spunem pripită. Poezia a fost și va rămîne mai înainte de toate cîntec, un adevărat balsam pentru suflet, ceea ce aparent poate crea o stare de melancolie care pentru unii este deranjantă. Această apelare a lui Mircea Constantin Jurebie la versul și verbul clasice, la un lirism, așa zis de modă veche, nu face decît să dovedească știință a scrisului, respectul față de limba română, o frumusețe a sentimentelor bine strunite a gestului. Tot Constantin Călin afirmă în prefața sa, pe bună dreptate: Fără a face revoluție în vreo direcție oarecare, poezia lui Mircea Constantin Jurebie este frumoasă, cuminte și îndrăzneață în același timp, bucurie deopotrivă a demersului auctorial și a lecturii cititorilor tot mai contrariați de ”artele poetice” ale deceniilor din urmă! Băcăuan fiind, Mircea Constantin Jurebie este adesea mîngîiat de aripa poeziei bacoviene, cu care mereu își dă mîna, semn că locul unde își duce traiul este unul eminamente poetic și acest fapt predispune la o nostalgie specială. Respectînd recuzita genialului înaintaș, în cartea Parfum de odinioară are chiar un ciclu de poeme intitulat Bacoviene. Poetul este sensibil , dar și sentimental, însă fără a face exces de aceste calități. Visează Bacăul este un frumos poem, de o nostalgie aparte, în notă bacoviană, în care poetul scrie: Pe strada Lecca erau numai dughene,/ Și mici gheșefturi, și frizerii,/ Se vindea cușer un pui de lene/ Oprindu-te-n prispă la prăvălii.// E praf în aer, e praf pe stradă,/ Și mușterii sînt tot mai rari,/ Dar către seară, la promenadă,/ Ies duducuțe… Mînați birjari!// Mai sus oleacă, spre Strada Mare,/ Așteaptă crîșma La Pui de Lup,/ Te cheamă discretă la turmentare/ O ușă banală cînd sticle destup. Și poemul continuă spre o plăcută rememorare și translare în vechea și minunata atmosferă a tîrgului de altădată cu armonie minulesciană și mai ales bacoviană, iar un mesaj special un aer misterios din F. Villon, fără de care cheful, nu ar mai fi cu adevărat chef pentru că: Plutește o boare de melancolie/ Suflată de vînt care adie trecut…/ orașul adoarme în sîn de cîmpie…/ Visează Bacăul la vremi de început. Cel de al doilea volum, Cîndva, păstrează în mare măsură nota de nostalgie caracteristică poeziei sale, dar pune accent pe idea de timp, de trecere iremediabilă a lui. Mircea Constantin Jurebie pledează pentru un optimism bine temperat așa ca în poemul Cîndva, poem care dă și titul cărții: Cîndva o altă lume va străluci aici,/ Cîndva, alte steluțe vor dărui lumină: Cîndva, frumoșii tineri vor devein bunici,/ Cîndva, o amintire vei scoate din vitrină.// Prezentul este-o clipă privind spre viitor,/ Este ca poleială pe-o bluză cu arnica,/ Dar trece în uitare, în prea grăbitu-i zbor…/ Cîndva, o altă lume bva străluci aici.// …/ Cîndva, o amintire vei scoate din vitrină,/ Cîndva, frumoșii tineri vor devein bunici,/ Cîndva, alte steluțe vor dărui lumină…/ Cîndva, o altă lume va străluci aici. Asumîndu-și firesc această trecere iremediabilă, Mircea Constantin Jerebie încheie cartea într-un ton optimist, poezia Cîndva, avînd un bogat conținut de idei pozitive privind continuarea vieții, fiind, după opinia mea, spune Iulian Albuș în prefața Glosînd despre scurgerea imanentă a timpului, cea mai frumoasă glosă din aceasră carte. Cu siguranță, poetul Mircea Constantin Jurebie este un nume care își consolidează vocea lirică, de la carte la carte, fiind demn de urmărit în evoluția sa. Urarea de Bun venit, adresată de Constantin Călin, unul dintre cei mai important cunoscători al creației bacoviene, își are , pe deplin acoperire. Credem în poezia lui Mircea Constantin Jurebie pentru că se ia în serios și își cîntă durerile și nostalgiile conștient de importanța acestui demers.

Revista indexata EBSCO