Sep 15, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Marius CHELARU – Edituri moldave, autori moldavi

Boris Pasternak, Peste bariere, poeme, traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note de Leo Butnaru, Editura Alfa, Iaşi, 2017, 224 p.

 

În colecţia „Sublimia carmina”, a editurii Alfa, din care am semnalat deja: Mihai Eminescu, Poezii, William Shakespeare, Sonete, Serghei Esenin, Poezii şi poeme, Marina Ţvetaeva, Singură în noapte, şi Vladimir Maiakovski, Vioara şi ceva nervi, Osip Mandelştam, Visul meu, fiara mea, în 2017, în versiunea română a lui Leo Butnaru, a apărut şi o antologie din poezia lui Boris Pasternak.

Născut la Moscova în 1890, într-o familie (tatăl – pictorul L. Pasternak, mama – pianista R. Kaufman) a cărei casă era frecventată de artişti, scriitori cunoscuţi ai epocii, între care Lev Tolstoi, A. Skriabin ş.a., pregătit el însuşi de mic pentru o viaţă artistică (lecţii de pian, de compoziţia), a studiat filosofia la Moscova şi Marburg, dr, apoi, după absolvire, „dedicîndu-se activităţii literare” (Leo Butnaru). Deşi a început cu gîndul la simbolism, s-a alăturat,  în 1914, unui grup futurist, „Centrifuga”…

Prefaţa lui Leo Butnaru (care, iată, ne aduce mai aproape un alt mare poet din spaţiul de limbă rusă), amplă şi detaliată, e de ajutor cititorului în apropierea de epoca în care a trăit Boris Pasternak, de viaţa şi creaţia acestuia. Probabil mulţi, ca şi mine, au citit Doctor Jivago. Am fost surprins să aflu, peste ceva timp, că scrise şi poezie, şi chiar avea un loc important între poeţii vremii din ţara sa de naştere. Iar acest volum poate să arate cititorului şi de ce.

Eu, şi acum, citind poemele sale, m-am oprit mai cu seamă la acele strofe care îmi aduceau aminte de „acel Pasternak” pe care-l îndrăgisem care vorbea personajele sale, dar şi despre peisaje care m-au fermecat, elev fiind pe atunci. Şi de aceea voi încheia semnalarea acestui volum (care mi-a prilejuit aduceri aminte din serile şi nopţile geroase, cînd citeam Doctor Jivago, iar viscolul – ajutîndu-mă să îmi imaginez că merg şi eu prin stepa năpădită de zăpezi – şuiera printre copacii din livadă, şi izbind-se de zidul troienelor şi ducîndu-şi apoi şuierul departe, peste vale, către pădurile care păşeau copac după copac spre Ceahlău) cu această strofă: „Că-amuţind, ca limba de prepelicar/ Luna de sine se lipeşte, ’ngheţată;/ că gheaţa umple guri, parcă de tîlhar,/ Cu lavă de respiraţie tăiată”.

 

Kālidāsa, Norul mesager, traduceri şi repovestiri după transpuneri din limba sanscrită în limba franceză de Viorica S. Constantinescu, ediţie îngrijită, tabel cronologic, note şi postfaţă de Livia Iacob, Institutul European, Iaşi, 2016, 132 p.

 

Unul dintre numele mari ale literaturii universale, cel mai mare dintre cei care au scris în limba sanskrită, cel puţin în teatru şi poezie, a fost Kālidāsa, într-o lume în care proza şi poemul epic aveau reprezentanţi precum Dandin, Kāmandaka sau Sāntideva. Nu este cert cînd anume a trăit cu exactitate, în general vehiculîndu-se ani între secolele II î.Chr. – VI d. Chr.

Din opera sa (împărţită, în genere, în poeme dramatice – cu cele trei piese semnificative: Śakuntala, Mālavikāgnimitra şi Vikramorvasiya –, aristotelice, lirice – Meghadūta/ Norul mesager şi Ritusamhāra/ Anotimpuri, primul integral, din al doilea al şaselea poem, Primăvara se regăsesc în această carte  –, şi eroice – Khumārasambhava/ Nunta zeului Shiva (după versiunea franceză, preluată aici, Çivá) cu Pārvati, şi Raghuvamśa).

Viorica S. Constantinescu, care a adus în limba noastră, prin intermediul limbilor germană şi/ sau franceză – cum este şi în această situaţie –, pe Teresa de Àvila sau poveştile fraţilor Grimm, între altele, oferă acum cititorilor noştri, pentru prima dată în limba română, cum subliniază şi Livia Iacob, creaţia lirică a lui Kālidāsa, o piesă din lirică eroică, dar şi repovestiri după Anotimpuri.

Ca şi în cazul versiunilor occidentale după poemele din lumea arabo-persană, de pildă (celebre sînt „catrenele” lui Khayyam, nici în variantele în franceză sau în alte limbi apusese (cum am amintit şi cînd am semnalat Antologia sanskrită a lui Coşbuc, în „Convorbiri literare”) nu s-au putut păstra elementele de prozodie/ metrica sanskrită, însă şi aşa creaţia lui Kālidāsa şi-a cîştigat locul între cititori/ cunoscători.

Avem, aşadar, o versiune în română a unui fragment din opera unuia dintre marii autori ai lumii, o carte atent realizată, căreia îi dorim să-şi găsească cît mai mulţi cititori.

 

Rafila Radu, Singurătatea la puterea N, cuvînt pe coperta a patra: Daniel Cristea Enache, coperta 1: cu ilustraţie de Dragoş Pătraşcu, Editura Eikon, Bucureşti, 116 p.

 

Iniţial am făcut cunoştinţă cu cărţile Rafilei Radu ca autoare de lirică de sorginte niponă. Apoi am aflat că are şi volume de poezie „occidentală”, cum spun autorii de haiku. Dacă ne referim strict la acest volum, de data aceasta, este interesant cum face autoarea trecerea de la un stil de poezie care cere, cel puţin în accepţiunea „clasică”, pe lîngă parcimonia de cuvinte şi unele „reguli” aparte (printre care şi lipsa metaforelor), la o poezie în care figurile de stil sînt folosite, comparativ, „din abundenţă”. Cităm cîteva: „portul de ceaţă”, „suflet viermuit”, „ultima ninsoare/ pune iar cătuşe primăverii”, „mi s-a-ncarnat într-un poem privirea”, „cineva preface în scîntei tăcerea de pe-un trup de fată” ş.a.

Pe de altă parte, şi din punct de vedere tematic este o diferenţă sensibilă. Dacă lirica de sorginte niponă, în speţă/ sau mai ales haiku (spre deosebire, de pildă, de tanka), are cerinţele ei, cu detaşare de sentimentele personale, aici avem de a face cu o poezie despre viaţa autoarei. Temele/ motivele sînt diverse: singurătate, dragoste (deşi, fie şi uneori, „iluzia unei mari iubiri/ singură se străvezeşte”), aşteptare, căutare, renunţare, chiar pierdere (uneori definitivă, prin moarte – „mereu, mereu prin ploi amare/ mereu, mereu tot înapoi/ mai am de-aprins cuiva o lumînare/ mai am cuiva de plîns o stinsă cale”), alteori regăsiri. Ori apăsarea absenţei sau chiar vreo „zi netrăită” (într-o poveste despre o posibilă sau dorită iubire: „în casa mea, din calendar/ ultima filă, singură pică/ zace întinsă pe podea –/o zi din viaţa mea, netrăită”).

Alteori sînt teme din cotidian, întîmplări tragice – cu un poem dedicat nopţii cumplite de la clubul „Colectiv” (Ca un rîu ajuns în port) inclusiv politic („ţara mea cu prea mulţi cîini” în care „nu se mai ştie ce-i rău şi ce-i bun”). Sau, de pildă, discrepanţa dintre ce/ pentru ce votăm şi ce primim ca răspuns. În poezia Rafilei Radu importante sînt şi credinţa, tradiţiile. Sînt cîteva poeme dedicate colindului (Mai aproape de colind, Colind, Lasă-te, colind!”). Pe de altă parte, vorbeşte despre Iisus, despre vremurile acestea în care, parcă ameninţîndu-ne un nou potop, nu neapărat al apelor, poate ar apărea vreun nou Noe care să facă o nouă arcă, pe care ar vrea şi ea să urce. În tot cazul, dincolo de titlu, care vorbeşte despre atîta singurătate („în cer stele se-ntregesc/ după legea singurătăţii/ la puterea n”) – şi aici are o „discuţie”: dacă singurătatea poate fi uneori un blestem, alteori, poate să fie şi un dar – , deşi uneori nuanţele de gri şi negru par să apese, mereu, în contrabalans, apare (poate ca un „nebănuit miracol dintr-un fapt banal”) „albul” ori, mereu, un înger este aproape, gata sa întindă o aripă şi să aducă cu el alinarea, poate salvarea. Salvarea, altfel spus, poate să fie/ este în credinţă.

Deşi majoritatea poemelor sînt în vers alb, întîlnim şi altele rimate. În unele pare că se vede tendinţa de parcimonie de cuvinte proprii liricii de sorginte niponă, dar contrabalansată apoi de „fluxul” de metafore amintit. În altele încă se simt şi unele căutări pe drumul poeziei. Încheiem cu două scurte fragmente din două poeme: „cînd şuieră o frunză/ povestea lui Iisus/ atunci se face noapte-n fapta mea/ şi aşa temoasă şi aşa ursuză” (Cu albastru din brînduşe);  „aş vrea ca tu să vezi/ pretutindeni numai rai şi rai/ şi să rămîi doar înger/ te cruţ, vestind/ anotimpul fără frunze/ albi, mult prea albi părem/ mai albi decît ninsoarea/ se-amestecă iarăşi lumina lunii/ cu dragostea, cu marea” (Umbra mîinii întins-a îmbrăţişare).

 

 

Antologie de aforisme, alcătuită, cu prilejul Festivalului Internaţional al Aforismului, de Vasile Ghica, Fundaţia Pelin, Tecuci, 2017, 184 p.

 

În timp, am încercat, în măsura posibilităţilor, să semnalez, fie în „Convorbiri”, fie în „Poezia”, „Carmina Balcanica” sau „Kadō” activitatea/ cărţi ale autorilor români, dar nu numai, de aforisme. Astfel, am semnalat cărţi ale unor autori ca: Valeriu Butulescu, Vasile Ghica, Ionuţ Caragea, Teodor Dume ş.a., de la noi din ţară, iar, de pildă, din spaţiul ex-iugoslav, Djurdja Vukelici Rozici sau Sabahudin Hadzialici. Aşa că am primit cu interes antologia de aforisme alcătuită de Vasile Ghica, cu prilejul Festivalului Internaţional al aforismului pentru românii de pretutindeni, ediţia I, care a avut loc la Tecuci, în 2017.

Concepută şi ca o „introducere” în „lumea” aforismului, dar şi ca o „oglindă a festivalului”, cartea cuprinde, după un interviu al lui H. Bonafide cu Vasile Ghica (Un areopag al aforiştilor, la Tecuci), secţiunile: Oaspeţi de seamă ai festivalului (libanezul Naji Naaman – prezentat de Valeriu Butulescu, Nicolae Dabija – prezentat de Teodor Codreanu), o anchetă literară (au răspuns: Naji Naaman, Nicolae Dabija, Fabrizio Caramagna, Valeriu Butulescu – care a primit şi trofeul festivalului, Ionel Necula), Palmaresul festivalului, Hors concours, Expresii şi cugetări latine, Aforismul universal de la începuturi şi pînă azi,  şi, în final, un text al preşedintelui Fundaţiei Pelin, Eugen Doru Pelin.

Aforismul, deşi cultivat de nume mari şi ale literaturii lumii, şi ale literaturii noastre, nu este chiar „în centrul atenţiei”, dar, la urma urmelor, fiecare apreciază în felul lui florile spiritului, oferite/ puse de-o parte (aforism vine din greacă, de la infinitivul aforizein: a alege, a pune de-o parte, a distinge/ a face distincţie) pentru cititorii atîtor generaţii lor de pentru cititori. Am regăsit şi în cartea aceasta multe opinii interesante despre aforism, ieri şi azi. De pildă, Nicolae Dabija scrie că „istoria culturii universale îi datorează mult aforismului, care a însoţit-o, concentrînd în cuvinte puţine frămîntări multe, evenimente de dimensiuni mari, experienţe întinse în vreme.” Sau Valeriu Butulescu: „Aforismul clasic era forma de exprimare a unor spirite mari […]. Forţa interioară a aforismului venea în primul rînd din personalitatea autorului. Trebuia să fii Iulius Caesar pentru a spune Veni, vidi, vici!. Aforismul modern s-a extins enorm. A devenit o specie literară foarte cultivată şi accesibilă”. Pe de altă parte, adaugă autorul citat, „şi-a pierdut strălucirea pentru că mulţi autori se cantonează în calambururi şi jocuri de cuvinte, trimiţînd specia în derizoriu…”.

O iniţiativă frumoasă acest festival (nu sînt aşa de optimist ca Vasile Ghica, deşi îmi doresc să cred că la noi „ierarhizarea localităţilor este arbitrată de cultură, nu de numărul locuitorilor şi nici de distanţa faţă de capitală”) care a început la Tecuci. Îi dorim cît mai multe, mai ample şi interesante ediţii, şi încheiem cu cîteva exemple selectate din textele unora dintre cei premiaţi – Valeriu Butulescu: „Poporul care-şi taie pădurile se usucă, nu luminează.”; De frica morţii, mă ascund într-o carte.”; Mircea Oprea: „Cu un pic de bun simţ, cu un pic de tact, oricine îşi poate dubla erudiţia prin tăcere.”; Nicolae Petrescu-Redi: „Pe lacrima săracului, bogatul umblă cu iahtul.”; Teodor Dume: Invidia este o măsură a neputinţei.”; Ionuţ Caragea: „Dacă oamenii s-ar fi născut cu aripi, ari fi devenit păsări de pradă. În nici un caz îngeri.”. Aşadar, lectură plăcută, şi să nu uităm că, aşa cum spunea Blaga, citat în carte, „literatura aforistică este sarea gîndirii”.

 

Elena Fluturel, Repere eminesciene pe drumuri europene, cuvînt pe coperte: Emilian Marcu şi Daniel Corbu, foto Antia-Ştefana Fluturel, coperta Vasile Fluturel, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2018, 250 p.

 

Călătoriile, cu aura lor de mister şi de farmec, ne-au înfrumuseţat viaţa dintotdeauna. Fiecare însă înţelege o călătorie în felul lui. Pentru autoarea acestei cărţi aceste călătorii, între altele, fie că erau cu elevii săi, colegii de la şcoală, familia sau companioni mai mult sau mai puţin întîmplători de drum, fie că au fost „prin ţară, prin Basarabia sau Nordul Bucovinei ori prin cîteva ţări europene (în anii de după Revoluţie)”, au fost şi prilej de „contact” „cu locurile pe unde au răsunat cîndva paşii celui mai cunoscut şi îndrăgit poet român”.

Apoi „de ce Eminescu?” Scrie Elena Fluturel: „Din mai multe motive, aproape toate legate organic de nobila meserie ce mi-am aleso-o, de strădania mea de a lumina minţile învăţăceilor care mi-au fost încredinţaţi de-a lungul anilor”, dar şi pentru că „ataşamentul faţă de Eminescu a fost continuu”, „legăturile mele cu Eminescu vin din copilărie şi din adolescenţă. Tot timpul m-am simţit mîndră că am venit pe lume în anul în care se aniversa Centenarul naşterii Luceafărului poeziei româneşti” ş.a..

De altfel, această carte poate fi lecturată/ privită cum şi-a propus Elena Fluturel (care vădeşte şi calităţi de povestitor; de altfel, a mai semnat, în timp, în diverse publicaţii, fiind şi autoare/ co-autoare a altor volume, între care şi alte două „jurnale de călătorie”, lucrări cu caracter monografic sau/ şi didactic) – ca pe un omagiu adus lui Eminescu, o călătorie prin diverse locuri din ţară şi din Europa (Budapesta, Veneţia, Viena, Praga, Berlin ş.a.) pe unde a căutat să descopere, să înţeleagă, poate, mai multe despre poet. Este o călătorie şi prin locuri, dar şi prin cărţi, pentru că la tot pasul citează, „merge” dintr-un timp într-altul, pune laolaltă informaţii, fotografii ş.a., prin intermediul/ cu ajutorul cărora să contureze o imagine cît mai aproape de ce îşi doreşte a acestui drum de suflet.

Astfel, o excursie, poate ca multe altele, cu autocarul, dincolo de tot ceea ce poate însemna un astfel de drum, se transformă într-o călătorie aparte pe urmele lui Eminescu, pe care autoarea, dar şi familia sa, îl păstrează în suflet. Este un ,mod frumos de a-ţi dovedi ataşamentul faţă de Eminescu, de limba română, dar şi pentru a arăta felul în care poţi privi şi aborda o călătorie ca pe un pelerinaj cultural.

 

Dumitru Simion, Valori din Preuteştii Sucevei, prefaţă de Ioan Holban, Editura Timpul, Iaşi, 2018, 472 p.

 

Semnalăm acum, fără a intra în detalii legate de mod de abordare, metode de lucru ş.a., un alt fel de „prezentare”, de „reconstituire” a ceea ce înseamnă un spaţiu de fiinţă românească – Preuteştii de pe valea Şomuzului Mare, între Fălticeni şi Dolhasca), printr-o galerie de personaje care au/ au avut ceva de dăruit meleagurilor natale, unele şi României.

Odată cu „portretele” personajelor pe care le-a avut în vedere autorul, se conturează şi secvenţe din istoria şi prezentul locurilor. Sînt, spuneam, nume a căror rezonanţă depăşeşte cu mult cuprinderea Preuteştilor, cum ar fi cel al lui Ion Irimescu sau al junimistului Nicolae Beldiceanu, ori, mai aproape de noi, Grigore Ilisei ori Mihail Gavril, dar şi altele a căror strădanie a însemnat mult pentru comunitatea din care fac parte (de pildă Ion Dumitru sau Elena Ţui).

Dumitru Simion a ales să „grupeze” „portretele” pe capitole ca Sculptură, Pictură, Literatură, Spiritualitate, Diplomaţie, Ştiinţe, Sport ş.a. Fiecare are ceva de spus, pentru că localnici se mîndresc cu sportivi cu performanţe semnificative, diplomaţi ca Dumitru Iliuţă, oameni de ştiinţă ş.a. Şi sînt multe nume care ar putea fi amintite, fiecare cu aportul său. Interesant mi s-a părut şi capitolul „Strădanii”, prin aceea că vorbeşte despre oameni care, dincolo de meseria lor, au făcut, dezinteresat, eforturi pentru a pune în valoare frumuseţea şi tradiţiile româneşti, ale locului.

Una peste alta este şi un alt fel de „carte de vizită” a unui colţ din ţara noastră, a Preuteştilor şi a oamenilor acestor locuri, alcătuită de unul dintre ai lor.

Revista indexata EBSCO