Sep 15, 2018

Posted by in ARTE

Dragoş COJOCARU – Dublu popas la Deutsche Oper din Berlin

 

A doua instituţie lirică din Berlin oferă, an de an, o stagiune mai compozită şi mai aglomerată decât Opera de Stat din acelaşi oraş. În urmă cu mai bine de zece ani, aici o vedeam şi o ascultam, pentru prima oară pe viu, pe Anna Netrebko într-o La traviata a celei mai îngloritoare etape a tinereţii sale artistice. Am profitat şi acum pentru a vedea două spectacole, cum nu se poate mai diferite, din mai toate punctele de vedere: Faust de Charles Gounod  (26 iunie), o operă franceză, romantică, într-o concepţie regizorală modernă, cu o conducere muzicală ireproşabilă, jucată cu o singură pauză; şi La Gioconda de Amilcare Ponchielli (28 iunie), o operă italiană, postromantică, într-o mizanscenă pur tradiţională, dar pentru care realizarea muzicală m-a determinat să formulez ipoteza unei lipse totale de repetiţii, reprezentaţie jucată cu trei pauze lungi şi chinuitoare pentru oricine nu obişnuieşte să frecventeze cu maximă asiduitate bufetul instituţiei…

Ca de obicei, teatrul a oferit pe cele două afişe distribuţii importante, care şi-au făcut treaba cum au putut mai bine, în ciuda numărului mic (dar foarte entuziast) de spectatori (sala era, în ambele situaţii, goală în proporţie de aproximativ o treime). M-am bucurat foarte mult când, pentru Gioconda, decorurile realiste (Camillo Parravicini) au fost salutate, în două rânduri, la ridicarea cortinei, cu aplauze elocvente. Personajul titular a fost întruchipat de Hui He, cu o voce convingătoare mai mult în registrul acut, tot ce suna mai jos fiind subminat, inclusiv în marea arie „Suicidio”, de un vibrato nelalocul lui, în ciuda unei mişcări scenice admirabile. Mama Giocondei, numită La Cieca („Oarba”), şi-a găsit în Judit Kutasi o interpretă adecvată, în timp ce Daniela Barcellona a creat o Laura de factură superioară, justificând amorezarea lui Alfred Kim, un Enzo Grimaldi care a privilegiat aspectul eroic al partidei sale, rezultând mai puţin poetic în sublima arie „Cielo e mar”. De partea răului, George Gagnidze a încarnat un Barnaba temperamental, cu remarcabile accente dramatice, din care libretul tânărului Arrigo Boito ieşea avantajat, în timp ce Nicolas Testé a creionat un doge Alvise Badoero mai mult decât acceptabil, atât ca angajament vocal, cât mai ales ca participare scenică. Însă, cum spuneam, cel mai probabil lipsa de repetiţii a cauzat o serie de neînţelegeri între orchestră şi solişti, contribuţia reputatului dirijor Pinchas Steinberg vădindu-se la nivel înalt doar în celebra pagină de balet numită „Dansul Orelor”, unde şi balerinii (solişti: Georgeta Varvarici, Miguel Angel Collado Sánchez şi Tim Neff) au strălucit superlativ la modul clasic…

Dimpotrivă, tocmai de marea sa scenă de balet („Noaptea Valpurgiei”) a fost privată mizanscena minimalistă a spectacolului Faust (semnată de Philipp Stöltzl), unde simbolul evident al zidului şi acela mai puţin ostentativ al caruselului ocupau copleşitor spaţiul de evoluţie al personajelor. Charles Castronovo a întinerit, din scaunul cu rotile şi dintre aparatele la care apărea conectat în prima scenă a operei, însă elixirul diavolului nu l-a ajutat plenar în două momente de urcare în acut, pe care le-a stâlcit în forte, pe când temutul do de sus din aria „Salut, demeure chaste et pure” a fost rezolvat, cu vârstnică (totuşi) înţelepciune, printr-un falsetto ferit de stridenţe accidentale. În rolul lui Mefistofel, bas-baritonul Alex Esposito nu a făcut, din carenţă de material, paradă de mijloace vocale ieşite din comun, compensând totuşi actoriceşte cu asupra de măsură şi livrând un „Rondo ale Viţelului de aur” de mare clasă. Frumos a evoluat pe scenă şi baritonul Thomas Lehman în rolul lui Valentin (până la urmă sadic asasinat prin cezarian-numeroase pumnale împlântate de nişte „furii” mefistofelice închipuite de regizor). Dar miza feminină a conflictului (şi a seratei teatrale) a reprezentat-o talentata şi tânăra soprană Nicole Car, o Margareta de o consistentă prezenţă vocală şi de o mare expresivitate fizică şi facială. În completare, Vasilisa Berzhanskaya (Siebel) şi Fredrika Brillenbourg (Marta) s-au achitat onorabil de misiunile artistice respective; la fel, Dean Murphy în micul rol al lui Wagner. Iar corul, la înălţime, şi orchestra, cvasi-perfectă, au susţinut partitura aşa cum se cuvine, sub bagheta maestrului Jacques Lacombe, ultim şi generos suporter, la rândul său, al splendidei partituri a lui Gounod.

Ambele spectacole meritau, deşi din motive diferite, o mult mai mare afluenţă de public…

Revista indexata EBSCO