Sep 15, 2018

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Şi va fi… acel acum şi-acel apoi al vieţii

 

La începutul anilor ’90, pe cînd se năşteau „vremurile second-hand”, Cetatea Filmului de la Buftea producea încă apologuri. Spre deosebire de Hotel de lux (regia Dan Piţa) şi A unsprezecea poruncă (regia Mircea Daneliuc), parabola antirăzboinică Şi va fi (regia Valeriu Jereghi) – realizată în România, cu finanţare din Rusia – mizează aproape exclusiv pe imagine, pe expresivitatea  interpretei principale, a decorurilor şi coloanei sonore. Extrem de puţine, dialogurile puteau lipsi din acest poem al tăcerii şi singurătăţii din veacul veacului.

 

Pe un teren muntos, arid (s-a filmat la Vulcanii Noroioşi, în Vrancea), camera lui Vivi Drăgan Vasile descoperă (printr-un traveling de jos în sus) silueta unei femei (Maria Ploae). Pentru o clipă m-am gîndit la scena în care Vadim Iusov o filma pentru întîia oară pe Hari (Natalia Bondarciuk), în „planeta ca un ocean gînditor” din Solaris-ul tarkovskian. Femeia poartă nişte veşminte vădit zdrenţuite. Curînd intră în cadru un tanc (fără steag, pentru că nu e vorba de o armată anume), apoi o vacă şi un copil ce se trezeşte într-o casă părăsită, în ruine. Pe toţi îi ameninţă tancul – maşinărie născocită de om anume să distrugă omul şi întreaga făptură. Sau ce a mai rămas din ea. Pentru o clipă mi-am amintit de urmărirea misterioasă din Duel pe autostradă. La fel ca Spielberg, nici Valeriu Jereghi nu-ţi dezvăluie în prim-plan identitatea celui care pilotează „acel blestemat blindat”. Ceva mai încolo, vedem – de la depărtare – doi bărbaţi care o iau prizonieră pe Femeie în cabina tancului. Femeia iese de acolo siluită. Spre final, după ce reuşeşte să se agaţe de tancul care o tot ameninţa, îl răstoarnă într-o prăpastie. Primejdia însă rămîne. Cîteodată, scenografia lui Daniel Răduţă devine un „peisaj după bătălie” şi zărim caschetele unor presupuşi soldaţi pe care i-a înghiţit lava unui vulcan. Cîmpia verde din Călăuza lui Tarkovski fusese presărată cu maşini de luptă în care se desluşeau siluetele descompuse ale unor soldaţi care încercaseră să apere „Zona” de năvala „curioşilor” ce puteau periclita soarta omenirii.

 

Femeia, aflăm la un moment dat, se iubise cîndva cu un tînăr biciclist pe care l-au strivit şenilele tancului. Evocarea iubirii lor este şi un imn de slavă adus dragostei care „nu cade niciodată”. Femeia, Copilul şi Vaca rămîn singurii supravieţuitori în acest ţinut cu valenţe de metonimie (parte pentru întreg), închipuind cosmosul populat cîndva de om. Cu ei, ca într-o robinsoniadă, va reîncepe istoria. Dar nu oricum, pentru că, tot plimbîndu-se pe acel teren arid, pe dealurile împădurite din vecinătate (lui Dumnezeu i-au ieşit mai bine florile şi copacii decît oamenii), Femeia descoperă o grotă. Acolo, odată ca niciodată, a vieţuit un pustnic al cărui chip, sculptat într-un basorelief, se mai păstrează încă. Această „oază de sfinţenie” trimite spre intrarea într-o nouă rînduială şi suplineşte „nevoia de cineva, Doamne, de cineva” (Michel Tournier, Vineri sau limburile Pacificului). În ultima secvenţă, Femeia este înveşmîntată în pînza albă – ca de mireasă – a unei paraşute rătăcite, iar lumina ce o scaldă acum vine, parcă, dintr-o lume în care nu e nici întristare, nici suspin. Grota devine astfel un semn pentru nevinovăţia pierdută, pe care orice om o plînge în taină şi uneşte pacea dulcilor tenebre ale pîntecului matern cu pacea mormîntului, acel acum şi-acel apoi al vieţii.

 

Proiectat în 1993 la Cannes (în secţiunea „Un certain regard”) şi premiat (cu Premiul Juriului) la Saint Raphael şi (cu Marele Premiu, Premiul pentru interpretare feminină) la Costineşti, Şi va fi … anunţă, cumva profetic, războaiele care aveau să înceapă imediat după destrămarea fostei URSS – în Transnistria, Cecenia, Abhazia, dar şi în Balcani sau în Orientul Mijlociu. Şi războaiele, încă neştiute, care au să vină. Am rămas de la filmul lui Valeriu Jereghi cu gîndul la Războiul nu are chip de femeie, cartea Svetlanei Alexievici: „Omul se vede cel mai bine şi se dezvăluie în război şi, poate, în iubire. Pînă în adînc, în straturile subcutanate. În faţa morţii toate ideile pălesc şi se deschide veşnicia, pentru care nimeni nu e pregătit. Trăim încă în istorie, nu în cosmos.”

ŞI VA FI … Cu: Maria Ploaie, Daniel Ionescu, Lunaia • Scenariul şi regia: Valeriu Jereghi • Imaginea: Vivi Drăgan Vasile • Scenografia: Daniel Răduţă • Costumele: Anca Răduţă • Machiajul: Mircea Vodă • Montajul: Nita Chivulescu • Muzica: Liudmila Jereghi • Sunetul: Mihai Orăşanu, Viorel Ghiocel • Directori film: Lucia Pavlovschi, Ion Mititelu • Regizor secund: Emil Slotea • O producţie a Studioului Cinematografic Buftea • 1992.

Revista indexata EBSCO