Sep 15, 2018

Posted by in MOZAIC

Ioana COSTA – Clasicişti uitaţi

Nicolae Chiriac Quintescu, Năzuinţe spre ideal (În slujba clasicismului şi a culturii naţionale), ed. Ana-Cristina Halichias, introd. Liviu Franga („Preot luminat al frumosului, al latinităţii”), Bucureşti: Editura Muzeul Literaturii Române, 2018.

 

Muzeul Literaturii Române este o prezenţă vie şi, nu mai puţin, una virtuală (prin „Muzeul digital”, apărut odată cu impasul locativ prin care a trecut instituţia în ultimul deceniu). Colecţiile şi publicaţiile periodice ce poartă însemnul Editurii Muzeului Literaturii Române sînt primite mereu cu interes şi sînt aşteptate, adesea cu nerăbdare. Colecţia Primordialia, în care a apărut volumul editat de Ana-Cristina Halichias, Năzuinţe spre ideal (În slujba clasicismului şi a culturii naţionale), provoacă mai degrabă surpriză decît nerăbdare, pentru că este dedicată, programatic, unor nume sau titluri care nu se află în prezent în lumina reflectoarelor. Fondată în 2011, colecţia şi-a început drumul sub semnul unui titlu de bun augur („Destin fără moarte”), ales de editorul volumului şi, deopotrivă, iniţiatorul colecţiei: Liviu Franga. Erau reunite acolo scrieri ale lui N.I. Herescu, un nume care a marcat filologia clasică românească din perioada interbelică, dar care a fost marginalizat şi, în mare parte, uitat: plecat din ţară în iulie 1944, a murit la 54 de ani, la Zürich. Autorii publicaţi în colecţia Primordialia împărtăşesc, în grade diverse, această uitare ingrată.

Ana-Cristina Halichias, care editase cu trei ani în urmă, în aceeaşi colecţie, Romanul lui George Călinescu. Geneză. Modalităţi artistice (Constantin Jalbă), scoate acum din uitare un alt filolog clasic: Nicolae Chiriac Quintescu. Născut în Craiova, absolvent al Colegiului Sfântul Sava din Bucureşti, licenţiat în filologie clasică la Bonn şi cu un doctorat în literatură la Universitatea din Berlin, Quintescu murise, septuagenar, în 1913. Universitar ieşean, apoi bucureştean, a fost membru titular al Academiei Române (pe cînd se numea încă „Societatea Academică Română”), începînd cu 1877. Viaţa lui s-a desfăşurat în coordonatele geografice ale Principatelor Române şi ale Regatului (Craiova, Bucureşti, Iaşi, Bucureşti) şi în cele culturale ale filologiei (clasică şi română).

Volumul, prefaţat amplu de Liviu Franga (sub un titlu preluat din discursul funebru rostit de Ion Bianu, „Preot luminat al frumosului, al latinităţii”), însumează aproape tot ce ne-a rămas de la acest autor. Ţinând în mîini volumul, ne simţim stînjeniţi de vremurile noastre prolixe, în care scrierile îşi găsesc repede drumul spre cititori. Concizia, acea virtute a antichităţii şi a iubitorilor de antichitate, arareori mai este văzută ca o calitate a scriiturii sau a vorbirii. Pudoarea tipografică, amînarea momentului publicării pînă dincolo de înzecitele reluări care cizelează textul – toate acestea sînt acum desuete sau cel puţin neobişnuite. Datorită editoarei lui Nicolae Quintescu, avem mai mult decît o carte pe care să o citim – avem o viaţă la care să medităm, o iubire pentru filologia clasică pe care să o împărtăşim. Cinci sînt secţiunile prin care Ana-Cristina Halichias ne dezvăluie faţetele acestei personalităţi de acum un veac şi mai bine, revelîndu-ne armonia unui pentaedru: beletristică (un jurnal de călătorie care este cu mult mai mult de atît: „De la Bonn la Coblenz şi pe apă şi pe jos”), traduceri şi adaptări din literatura germană (traducerea piesei lui Goethe „Egmont” şi o prelucrare după „Omagiul artelor”, al lui Schiller), expuneri („Despre literatura latină” şi „Expozeu cu privire la necesitatea traducerilor din autorii clasici şi a cultivării limbii române”), recenzii (la traducerea suetonienei De uita Caesarum, publicată de G. I. Munteanu, în anul 1867, la Braşov) şi, în sfîrşit, rapoarte: privind literatura latină şi greacă, lexicografia latină, literatura română.

Acestea din urmă, rapoartele, conturează, mai intens decît celelalte scrieri ale lui Quintescu, portretul complex al cărturarului şi omului. Nefiind menite publicului, avînd rolul unor documente interne ale Academiei, impresionează nu doar prin cantitatea considerabilă (care sugerează efortul intens, constant, al autorului lor), ci şi prin profunzimea evaluării lucrărilor depuse spre jurizare şi prin eleganţa redactării în situaţiile de respingere. Este aici o civilitate şi o veche deprindere a dialogului onest pe care o admirăm cu nostalgie.

Aş pune toate textele reunite în acest volum sub semnul unui termen aproape ieşit din uz, prin care Quintescu îşi defineşte discret scrierea beletristică „De la Bonn la Coblenz”: „băteală”: „acea urzeală uşurică este întreţesută cu o băteală [id est, bătătură, firele trecute prin urzeală] mai consistentă.” Admirăm urzeala şi băteala acestui textum, deopotrivă ţesătură şi întocmire, de o consistenţă care adaugă fibră vie la filologia clasică românească.

 

Revista indexata EBSCO