Sep 15, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – Binecuvîntarea talentului extravagant (I)

 

Punerea în gardă – sau falsa soluție a enigmei – își croiește discret un loc spre sfîrșitul cărții, la începutul unui subcapitol care precizează : „În această viață imaginară, lucrurile adevărate se strecoară totuși și se amestecă cu celelate, imaginate.”[1] Dar înainte de a ajunge acolo, suntem deja fermecați și cu totul descumpăniți în fața acestei fabule mînate în galop prin mai bine de o sută de ani, nu de singurătate, ci de blestem imposibil de ocolit, care răvășește viețile mai multor generații ale familiei Marinescu, într-o Românie pe jumătate reală, pe jumătate fantezistă, relativ estompată în fundal.

De unde vine această Irina Teodorescu, care a țîșnit deodată în peisajul literar parizian, suscitînd o primire entuziastă din partea cititorilor, dar și a criticilor și librarilor? Scriitoarea este româncă, născută la București în 1979, instalată în Franța din 1998. Graficiană în cadrul propriei agenții de comunicare din Paris, Irina nu cunoștea limba franceză la 19 ani, cînd și-a schimbat țara de reședință. A publicat o culegere de nuvele, Treize (Treisprezece), la editura Émue (2013), pentru ca în anul următor să pătrundă în curtea celor mari, cu un text cu nume provocator și nostalgic totodată, La malédiction du bandit moustachu, care a fost încoronat cu Premiul André Dubreuil pentru primul roman al Societății oamenilor de litere din Franța. Și Irina Teodorescu nu s-a oprit acolo, căci în 2015 a publicat o altă istorisire încîntătoare, Les étrangères (Străinele), tot la editura Gaïa.

Îndată ce o nouă pană seducătoare se manifestă, amatorii, ca și profesioniștii cărții încep să-și revizuiască lecturile, să învîrtă asociațiile și dialogurile intertextuale pentru a încerca să-l situeze pe autorul textului într-un anumit context, într-o filiație posibilă. Irina Teodorescu nu a scăpat nici ea, astfel încît, evident, numele conaționalei ei mai vîrstnice puțin, lansată tot de editura Gaïa (care pare să aibă o slăbiciune pentru originalitatea scriitoarelor române), Liliana Lazar, cu al său Terre des affranchis (Pămîntul oamenilor liberi), ca și cel al lui Panaït Istrati, prietenul haiducilor, apar nu o dată în comentarii. Nu doar cele două generații scurse îi separă însă, există în primul rînd un declic, ca să spunem așa, o motivație și o formulă narativă diferită. În raport cu celebrul său predecesor, Panaït Istrati, care a delectat cu viziunea sa orientală generația lui Romain Rolland, Irina Teodorescu nu are vreo retorică patriotică sau reprobatoare în ce-i privește pe acești bandiți prădători de bogătași. E un fel de zîmbet superior, o înțelepciune amorală a unei instanțe care se amuză contemplînd necazurile oamenilor. Cît despre Liliana Lazar, care se adapă și ea din legendele și sortilegiile folclorice românești, atmosfera narațiunii ei se scaldă într-un clar-obscur cultivat, un teritoriu al limburilor, unde echivocurile și umbrele urmăresc un fir polițist, sau cel puțin justițiar.

Nu e nicidecum cazul poveștii (căci mulți cititori, parțial induși în eroare de titlu, au abordat-o în această perspectivă) scrise de Irina Teodorescu, care navighează cu o dezinvoltură aiuritoare între elementele istoriei românești reale – îndeosebi cele două războaie mondiale, dar și devastatorul cutremur din 1977, care a ucis numeroase personalități, printre care și marele actor Toma Caragiu – și fantasticul, oniricul, insolitul, legendele și reminiscențele unei culturi păgîne în care vrăjitoarele mestecă blesteme și semne destinale. O formă de realism magic, drag autoarei îndrăgostite de universul romanesc al lui Gabriel Garcia Marquez. Doar că nu există mister în aceste aventuri rocambolești, nu există sensuri ascunse sau niveluri multiple de lectură. Totul se află acolo, în fața ochilor noștri și totuși, ne e greu să nu pierdem șirul…

Care e miezul istorisirii, de fapt? Coperta a patra a volumului ne dumirește, cumva, fără să atingă enigma:

 

Undeva în est, la începutul secolului al XX-lea, Gheorghe Marinescu se dichisea la frizer. Năvălește un bărbat cu mustață lungă și cere cea mai bună lamă din prăvălie. Gheorghe se împrietenește cu mustăciosul și descoperă că acela e înnebunit după iahnia de fasole. Banditul de drum mare, care adună comori pentru a le împărți nevoiașilor, își divulgă ascunzătoarea. Fără să stea pe gînduri, pizmașul Marinescu comite un gest iremediabil. Și iată cum blestemul cade asupra lui Gheorghe și a tuturor urmașilor săi pînă în anul două mii. Cu adevărat.

 

Nostimă și truculentă, această povestire atipică – pe care nu prea o putem numi roman, deși nu avem altă etichetă mai potrivită la îndemînă, ceea ce demonstrează, încă o dată, că trebuie revizuite taxinomiile generice – este cu adevărat o epopee românească pînă în detaliile ei cele mai curioase. Astfel, banditul cu mustăți lungi și respirație puturoasă, mare amator de fasole, care ia de la bogați pentru a da la săraci, posesor – greu de spus dacă din întîmplare sau dacă, puțin obosit de a se juca de-a eroul, se gîndește să se retragă – a două cufere pline cu aur și bijuterii, se lasă prins în capcană de „un mic burghez din zonă”, Gheorghe Marinescu. Acesta îl atrage în pivnița casei sale, sub pretextul de a-i oferi o tainiță pentru a se odihni, mînca și bea, unde îl lasă să fiarbă în suc propriu pînă cînd îi mărturisește locul unde și-a dosit comoara. Iar banditul se supune, dezvăluindu-și secretul înainte de a-și da duhul întunecat cui l-o fi vrut, dar nu înainte de a fi proferat un blestem secular asupra întregii seminții a lui Gheorghe, pînă la colțul mileniului.

Delirul se dezlănțuie, loviturile încep să plouă peste capetele membrilor familiei, numeroase de altfel, în ciuda tentativelor dezlînate de a rupe vraja cea rea, sau cel puțin de a o uita. În van. Zeii se înverșunează și nici rugăciunile, nici pelerinajul în Țara sfîntă, nici sacrificiul de sine pe modelul calvarului banditului, nici călugărirea, nici adoptarea unei orfane nu desfac blestemul și nu-i înduplecă. Drept e că autoarea are grijă să strecoare cîte un bemol în fiecare din aceste acte de penitență. Niciunul nu este întru totul pur.

Astfel, Maria Purcica, al treilea copil al lui Gheorghe, își propune, după moartea acestuia, să facă pe jos călătoria pînă la Ierusalim pentru a-i adresa Domnului rugi la poalele Zidului sacru. Acestea fiind spuse, ea își mai adoarme din cînd în cînd conștiința, fie acceptînd un drum cu căruța, cînd se ivește ocazia, fie primind adăpost și hrană în schimbul unor servicii nu tocmai ortodoxe. Reușește însă să-și țină promisiunea și petrece trei zile plîngînd și rugîndu-se în fața Zidului sfînt pentru a spăla păcatele familiei sale, înainte de a leșina și a fi salvată de un călugăr, pe care îl îngrijește apoi cît poate de bine. Dar iată că diavolul își bagă din nou coada, cu ceva mai multă fantezie de astă dată, pentru a varia efectele:

 

Călugărul își petrece timpul repetînd rugăciuni, așa că Maria se plictisește; din fericire, într-un moment de trezie, el îi cere să-i ude petuniile pe care le iubește mai mult decît orice. Maria pune prea multă apă și iată că într-un interval de trei zile, grădina se transformă: petuniile fac verze, verzele fac mormoloci, broaștele fac broscoi, iar broscoii o sperie îngrozitor pe Maria, care țipă atît de tare încît călugărul își încredințează deîndată sufletul lui Dumnezeu.

 

Găsind în fundul grădinii călugărului un sac cu monezi de aur, Maria Purcica fuge fără măcar să se îngrijească de înmormîntarea călugărului. „Repede, căci viața e scurtă.” Căința și sacrificiul ei tardiv vor fi inutile, blestemul a fost restabilit și își continuă cursa nefastă, sfărîmînd în cale viețile membrilor familiei Marinescu.

Chiar și sălașurile cele mai inocente și rupte de lume sunt atinse și întinate în cele din urmă. Frumoasa și blînda Ana (care va deveni mai tîrziu Ana Frumoasa Vrăjitoare), care i s-a consacrat Domnului și își găsește forța credinței într-o mănăstire, descoperă tot acolo și plăcerea interzisă în brațele filiformei Filoftea, înainte de a preacurvi și mai mult cu viitorul ei soț – preot pe deasupra! – care îi prezintă deliciile biciului mîntuitor. Parcă ne-am afla în povestirile rabelaisiene ale lui Damian Stănoiu, scriitorul român care s-a amuzat probabil cel mai mult dezvăluind ipocrizia pioasă și tentațiile mundane la care sucombă voios cei și cele care au făcut legămînt de castitate. Este, totuși, puțin probabil ca Irina Teodorescu să-l fi citit pe Damian Stănoiu.

 

 

 

[1] Irina Teodorescu, La malédiction du bandit moustachu/Blestemul banditului mustăcios, Monfort-en-Chalosse, Gaïa Editions, 2014.

Revista indexata EBSCO