Sep 15, 2018

Posted by in MOZAIC

Marius Chelaru – Despre o lume în care poţi simţi culoarea paradisului

„În acest timp al luminii şi întunericului

Eu nu voi înceta să cînt soarele

Fiindcă poeziile mele au fost gîndite în lumină.

 

Timpul dansează pe tăişul cuţitului,

Numai lumina ţîşneşte spre viitor.”

Jidi Majia, Nemuritorul

 

Asia este un mozaic fascinant de popoare/ populaţii/ comunităţi etnice/ etnii. Din nefericire, în tăvălugul istoriei multe dintre ele încă mai dispar fie pe cale naturală, fie „forţat”, din diverse cauze care ţin şi de factori socio-economici/ politici.

Şi în China trăiesc o sumă de astfel de etnii, care aduc spre ziua de azi, din vremurile începuturilor lor, tradiţii, cultură, un fel de a vedea lumea, un mod de a gîndi şi de a fi.

Şi în acest context, şi legat de alte considerente care ţin de spaţiul cultural aparte al Chinei, am primit cu interes volumele lui Jidi Majia, din mai multe motive. Odată pentru că poezia chineză contemporană este destul de puţin cunoscută la noi, deşi în timp, şi în ultima vreme, într-un fel sau altul, s-au făcut ceva paşi, au mai apărut autori din acest spaţiu în antologii şi în revistele de la noi[1]. (Unii, ca şi Jidi Majia, au vizitat ţara noastră. De altfel, Jidi Majia spune că are „sentimente speciale faţă de România”, „lucru început încă din tinereţe”, cînd a văzut filme româneşti care l-au impresionat „foarte plăcut”, apoi din lecturile poeziilor şi romanelor româneşti. „România este una dintre puţinele ţări care mi-a lăsat impresii deosebite încă de cînd eram tînăr”, spune autorul, care şi-a dorit să o viziteze de multă vreme, ajungînd în cele din urmă şi la noi relativ recent.) Apoi, între altele, dincolo de faptul că de numele său mai auzisem, şi pentru că vine dintr-un areal mai puţin cunoscut, fiind de naţionalitate yi (sau nuosu, sau, cum erau cunoscuţi înainte vreme, lolo).

Aşadar, Jidi Majia, pe care l-am lecturat şi în contextul lumii aparte despre care vorbeşte, dar şi ca un autor de un lirism interesant, este un scriitor chinez cunoscut nu doar în ţara sa, unde are şi o activitate în domeniul literar, dar şi una socială/ politică notabilă[2], poemele sale fiind traduse şi în alte limbi[3] şi, acum, iată, graţie sinologilor Adrian Daniel Lupeanu şi Constantin Lupeanu, şi în română.

Născut în anul 1961, în Munţii Marele Liang, din provincia Sichuan, în cadrul unei comunităţi yi[4], etnie din sud-vestul Chinei, cu tradiţii şi un mod de a fi aparte, cei mai mulţi dintre ei fiind animişti sau politeişti. Între altele, tot ce înseamnă acest mod de a fi/ gîndi, cu legende, ritualuri, cutume spun oamenii locului, ţine de ceea ce se numeşte cultura „bimo”.[5] Într-un poem, Veghindu-l pe bimo, autorul scrie: „cînd bimo moare,/ limba natală e a un drum întrerupt de puhoaie de apă/ şi toate cuvintele pălesc într-o clipă îşi pierd vigoarea, îşi pierd sensurile iniţiale/ poveştile care ne-au emoţionat cîndva/ înţepenesc şi devin mute.” Toate aceste lucruri se văd din plin în poezia lui Jidi Majia care, fără a fi un om care trăieşte în trecut, dimpotrivă, acceptă şi înţelege ce înseamnă schimbarea adusă de vremuri, nu uită lumea din care provine, cu profunzimile ei aparte şi modul particular de a se raporta la oameni, la natură, la univers.

Bimo sînt amintiţi în mai multe texte din aceste volume. Într-un poem din volumul Flacără şi cuvînt, care se intitulează  Glasul lui Bimo, citim: „Cînd îl auzi/ pare dincolo de iluzie/ Ca un tăvălug de fum albastru”; „Pluteşte între oameni şi spirite/ De parcă ar fi ieşit deja din trup de om/ Pe cînd de fapt el e între real şi vid”.

Pe de altă parte, cu toate aceste schimbări care aduc şi bine, răul trebuie perceput aşa cum este, şi trebuie înţeles că, atunci cînd, într-o formă sau alta, cîştigă, omenirea pierde: „liniştea, pacea eternă pot veni numai din/ toleranţă, egalitate de şanse, coexistenţă, ajutor reciproc/ şi respect pentru viaţă!/ Altă cale nu există!” – Pămînt sacru, pămîntul bucuriei.

Lumea în care s-a născut şi trăieşte, pe care o cîntă el este una a celor patru elemente a căror armonie are darul, poate şi primit de la spiritul locului din care se trage, de a o vedea, una în care oamenii sînt parte a miracolului numit univers, a vieţii: „Soarele luminează pămîntul./ Acolo, sus, stelele şi luna se înalţă de atîta vreme/ Se spune că s-au purificat, au devenit corpuri transparente./ Acesta este pămîntul sacru, pămîntul bucuriei/ Ales de omenire. Aici –/ în lumina şi umbra apelor, se revarsă numele/ Nemuritorilor reîncarnaţi. Aici nu este începutul unui destin/ Ca o odă a luminii şi a naşterii” – Pămînt sacru, pămîntul bucuriei, din volumul Culoarea paradisului.

În poezia sa, Jidi Majia poate că vrea să „deseneze” să „povestească” din cuvinte, pentru ochii, dar mai ales inima cititorului, lumea sa, în care oameni care ştiu asta pot cînta la „harpa de gură”[6], „cel mai mic instrument de cîntat din lume”, un cînt care „are un vocabular secret”, poţi să priveşti sau să te scalzi în Indra Nooyi[7], „fluviu adînc şi negru”, „de la început altfel/ decît celelalte fluvii din lume”, care „curge în odele noastre/ de mii de ani/ şi poate mai demult”, poţi avea norocul să asculţi „clopotul de bronz auriu al lui Byashylaze[8]/ spînzurat în văzduh”. Ori, dacă ai vreo problemă cu cineva, poţi merge la „ndeggu”, care poate media  disputa. Ori poţi trăi clipe de vis în Sala Ndipo – un loc în care se întîlnesc oamenii pe timpul Festivalului Torţelor (numită şi Sărbătorea întoarcerii stelelor”). Sau poţi vedea cu ochii sufletului caprele de munte, pantera zăpezii, poţi „auzi” prin versurile sale ritmurile tribale, ori citi despre cum stîncile „au faţa oamenilor nuosu/ care trăiesc în zonele cele mai izolate ale munţilor”, poţi simţi răsuflarea „spiritelor pămîntului străvechi”. Sau poţi să simţi cum se desprind din trupul unui prieten care pleacă din această viaţă cele trei hun, primul rămînînd acolo, la locul incinerării (un poem se intitulează Crematoriul din satul natal), celălalt primind, conform datinii, sacrificiile ritualice, iar al treilea plecînd la strămoşi. Ori, poate, într-o străfulgerare a luminii care deschide drumul între lumi, vezi un colţ din Palatul Shymumuhxa, care aşteaptă între cer şi pămînt sufletele care merge pe acolo, pe tărîmul vieţii fără de sfîrşit.

Citind aceste poeme, dincolo de felul în care scrie, de maniera în care îşi construieşte frazarea, atent cu precădere, parcă, la mesaj şi la imaginile despre ce vrea să transmită, te cheamă la Jidi Majia, poate mai curînd, felul în care vede lumea sa aparte şi plină de mister nu doar pentru noi.

Astfel, Jidi Majia scrie despre vînători, despre vechi şi nou, despre viaţă şi moarte, soare, copii şi pădure, nostalgia dragostei, legende (un poem se intitulează Ultima legendă, citim aici despre moarte ca un „lup cu blana sură”), dor, cerbi, animale domestice, yak, băutură („gîndind la băutură/ parcă ne întoarcem în timp pe o stradă sub ploaie/ toate durerile şi bucuriile pe care le-am trăit/ ajung într-o clipă în pragul amintirii”) ciclul anotimpurilor ş.a. Sau despre oameni/ figuri mitice din trecutul etniei: Zhyge Alu – erou despre care există un ciclu de legende, pomenit şi în Cartea originilor, Ergu – renumit argintar, Ayhylazzi, poetul care ar fi transmis scrierea neamului Yi, diverse obiceiuri/ cutume, tradiţii ale neamului său – mai amintim dansul Dulohxo. Ori despre locurile natale (lacul Lamucuo, de pe platoul Qinghai-Tibet, Lacul Qinghai, Dealul Trei Stele, rîul Ddipoymo sau satul său natal, Dejshalo – de unde, scrie autorul, vin şi orice durere, orice tristeţe dar şi atîta bucurie şi mister) dar şi altele, mai depărtate – de pildă Ierusalim, Veneţia, Andaluzia ş.a. Sau/ şi despre credinţele străvechi ale neamului său, şi despre Iisus. Sînt multe secvenţe în poezia sa dedicate drepturilor omului, un poem fiind Odă popoarelor indigene, scris în „anul indigenilor la ONU”.

Sînt şi altele de discutat despre poezia sa. De pildă citim texte dedicate unor mari poeţi/ artişti din vremuri mai noi sau mai vechi, lui Lorca, Andreas Gursky, Georges Beals Schaller, Maiakovski, Anna Ahmatova, Marina Tsvetaeva ş.a. Prin poezia lui Jidi Majia (oferită nouă într-o versiune editorială – ilustrată cu desene şi fotografii – atent/ explicit/ fluent realizată, de Adrian Daniel Lupeanu şi de Constantin Lupeanu, scriitor, traducător, diplomat cu lungi peregrinări prin China, dar nu numai) pătrundem într-o lume uneori parcă plutind în illo tempore, alteori, de o modernitate aparte, cea a unui colţ de timp şi de loc în care trăieşte etnia yi, ca parte din China, pe care autorul o vede astfel: „Patria mea/ este un copac uriaş din Orient”; „Patria mea, frunzele de bronz/ Crescute din mituri”.

Asia, în general vorbind, este o lume care mă atrage şi pentru că, deşi a comportat multe şi adesea dureroase schimbări, deşi sînt multe de spus despre viaţa de acolo, cu convulsiile de tot felul, unele „importate”, altele nu, diferenţele nu sînt „nivelate” „globalizator”, încă, atît de repede şi de „grăbit” ca în Occident. Iar China, cu popoarele/ etniile sale, cu istoria şi cultura sa, este o parte specială a acestei lumi.

Aşadar, două cărţi care prilejuiesc o întîlnire cu un poet dintr-o lume aparte, pe care doreşte să o „scrie” în versurile sale, ca un fel de Bimo; de altfel, spune despre sine: „Scriu versuri, deoarece eu însumi sînt o întîmplare./ Scriu versuri, deoarece tată-meu este nuosu, mama mea este/ şi ea Nuosu şi amîndoi se trag din sfîntul Zhyge Alu”.

 

Jidi Majia, Flacără şi cuvînt, cuvînt de început (Dacă emoţie nu e, nimic nu e) de Alex Ştefănescu, 2014, 192 p., Culoarea paradisului, cuvînt de început (Cînd trece o cometă) de Eugen Uricaru, 2016, ambele traduse din limba chineză de Adrian Daniel Lupeanu şi Constantin Lupeanu, Editura Ideea Europeană, Bucureşti

[1] Cîţiva autori din acest spaţiu cu o cultură străveche culturi au fost prezentaţi cititorilor noştri în revistele „Convorbiri literare” şi „Poezia” fie prin textele lor, fie prin interviuri, recenzii.

[2] În 1982 a absolvit Secţia de limbă chineză din cadrul Institutului Naţionalităţilor din Sud-Vest. Apoi, în timp, a fost secretar al Secretariatului Asociaţiei Scriitorilor din China, viceguvernator al Provinciei Qinghai, acum fiind membru al Comitetului Permanent al Comitetului Provinciei Qinghai, şi Şeful Departamentului de propagandă. Este şi preşedintele Asociaţiei scriitorilor minorităţilor naţionale, Consilier al Asociaţiei de poezie a Chinei. De ceva vreme se ocupă de Festivalul internaţional de poezie „Lacul Qinghai”, fiind personaj de prim rang în organizarea acestei manifestări.

[3] Engleză, franceză, germană, spaniolă, polonă, cehă, sîrbă, coreeană.

[4] Sînt undeva la două milioane de suflete, în provinciile chineze Yunnan, Sichuan, Guizhou şi Regiunea Autonomă Guangxi Zhang.

[5] Şi Jidi Majia spunea într-un interviu (cu Nina F. Gherman, traducere Li Xin, fotografii Yang Ying, la Radio China Internaţional, Despre poezie cu Jidi Majia, din 26.07.2017) că oamenii locului spun că „bimo” sînt înţelepţi care au transmise din generaţie în generaţie cunoştinţe bogate şi variate, cunosc limba înaintaşilor etniei, care îi ajută să comunice cu zeităţile, cu strămoşii. De altfel, ei ţin ritualurile dedicate/ consacrate strămoşilor, zeilor, totemurilor satului ş.a., pot alunga relele, bolile, pot chema zeii să le aducă recolte bogate ş.a. Bimo, după tradiţie bărbaţi (se moşteneşte ereditar), sînt cei care, aidoma preoţilor, ţin ritualurile, citesc textele sacre ş.a.

[6] Specifică etniei yi, construită din bambus şi cupru, explică într-o notă traducătorii

[7] În limba etniei yi ar însemna „Curgere de apă neagră/ adîncă”; este Fluviul Nisipurilor de Aur (după o notă a traducătorilor).

[8] Traducătorii notează că e un şaman, astronom, „transmiţătorul scrierii străvechi a rasei yi”.

Revista indexata EBSCO