Sep 15, 2018

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Geneza povestirilor hegeliene în română

 

Meritorie, explicaţia lui Sorin Lavric nu înlătură însă alte ipoteze de lucru. Ele survin uneori pe urma unor comentarii formulate într-o tonalitate persiflantă, contestatară.

Cît de nou şi de surprinzător era proiectul lui Noica se poate observa şi din comentariul sarcastic al lui Sorin Antohi: „La noi s-au făcut povestiri după o carte de Hegel, la noi se povestesc poeme…”[1] Cu alte cuvinte, Antohi socoteşte impropriu să „traduci” beletristic ideaţia hegeliană şi să transpui în proză narativă substanţa poeziei. Ce va fi crezînd, oare, Sorin Antohi în faţa transferului diferitelor doctrine filosofice şi lingvistice în… benzi desenate, cum au făcut unii editori occidentali şi continuă să o facă, spre a aduce mai aproape de cititori universurile ideatice şi de valori vizate? Ar fi putut adăuga, desigur, că la noi se filosofează nu doar scriind naraţiuni de tipul povestirilor, ci şi alcătuind sinteze istoriografice (de la Hasdeu la Mircea Eliade). Cu ce era asta mai inadecvat decît să faci filosofie scriind poeme, ca primii filosofi greci (Hesiod, Parmenide)?

Nu este de crezut că Noica s-a îndeletnicit cu transfigurarea în proză artistică a Fenomenologiei spiritului doar din raţiuni didactice, deşi va fi fost şi asta. Mai probabil, primul său scop a fost acela de a surprinde în ipostaze de viaţă ideile care, exprimate abstract şi fără carnaţia realului, puteau părea rupte cu totul de lume şi de viaţă. Într-o scrisoare adresată lui Ion Ianoşi, Noica socotea că gînditorii „…germani de astăzi… fac arhivistică (gen Poeggeler) din Hegel şi filosofie, în loc să vadă că «filosofia rămîne o formă a vieţii»”[2]. Arhivistică însemna, pesemne, stocare şi sistematizare de informaţii. Să îi acuzi însă pe aceşti exegeţi germani că îl reduc pe Hegel la filosofie poate suna paradoxal, de vreme ce idealistul german chiar era filosof. Ceea ce spunea însă Noica era că, aşa stînd lucrurile, prin filosofia lui, Hegel se deschidea dincolo de fruntariile acestui domeniu pur teoretic, debuşînd direct în viaţă; ceea ce era cu totul altceva.

Iată de ce, polemizînd implicit cu acest tip de exegeţi rigorişti, Constantin Noica se va fi apucat – şi încă de două ori – să îl „reinventeze” pe Hegel cel din Fenomenologia spiritului. A-l regîndi, în limba proprie şi refăcîndu-l cu mijloace proprii era o aventură care merită un plus de reflecţie. De ce să îţi propui aşa ceva? Este ca şi cum ai adapta un roman pentru scenă, ca şi cum l-ai transpune din convenţia lui literară firească, în care a fost plămădit, în cea teatrală, dramaturgică, făcîndu-l astfel, dintr-o dată, să dobîndească un aievea, să „iasă” din spaţiul ficţional predestinat lui pentru a se întruchipa în carne şi oase, prin intermediul actorilor.

Pe de altă parte, de ce ar fi ţinut Noica, filosof cu ambiţia de a exprima o gîndire profund personală, deci originală, să îl „reia” pe Hegel? Un răspuns sugerează şi întrebarea pe care filosoful i-o pune, tîrziu, aceluiaşi Ion Ianoşi deja amintit: „Nu credeţi, ca mine, că în anul 3000 nu se vor mai citi decît cîteva dialoguri platoniciene şi Fenomenologia [spiritului n. O. P.]?”[3] Această convingere radicală – întemeiată, totuşi, pe experienţa transmiterii drastic selectate a moştenirii antichităţii, de-a lungul evilor, pînă în zilele noastre – poate justifica pasul făcut de Constantin Noica. Decît pur neant, mai bine supravieţuirea în calitate de comentator al uneia dintre cărţile supravieţuitoare pînă în adîncimea viitorului probabil…

În fine, ideea de a-l comenta pe Hegel nu l-a bîntuit doar pe idealistul de la Păltiniş. Ea îl ajunsese din urmă, încă din prima tinereţe, din anii studioşi petrecuţi la Paris, pe D. D. Roşca, cel dintîi. Tîrziu, la decenii după elaborarea tezei doctorale referitoare la Influenţa lui Hegel asupra lui Taine (1928), autorul din Mărginimea Sibiului s-a apucat temeinic de traducerea şi comentarea celui care scrisese Fenomenologia spiritului, ocupîndu-se mai cu seamă de Logica hegeliană. Dar nu a fost transilvăneanul singurul congener al lui Noica preocupat de moştenirea maestrului de gîndire german. Ideea îl bîntuia şi pe Mircea Eliade pe vremea cînd se afla la Lisabona. El nota în jurnalul lui portughez, în 3 ianuarie 1945: „Ceea ce mă ispiteşte îndeosebi este o răfuială cu Hegel şi cu istorismul. Simt că sînt posesorul unei intuiţii care ar putea conta”[4]. Gîndul respectiv avea însă o anvergură prea mare, deocamdată, pentru cel prin capul căruia trecuse. Eliade nota în continuare: „Nu mă pot hotărî să mă apuc de lucru”. Ceea ce punea capăt proiectului, lăsîndu-i încă tînărului intelectual aflat departe de ţară doar şansa unor intersectări sporadice şi „oblice” cu intenţia iniţială (şi nestingherindul pe K.R. Popper în efortul lui de a se război cu „istoricismul”, în 1957[5]).

În acest context, proiectul hegelian al lui Noica, elaborat cu obstinaţie în anii de după ieşirea din închisoare şi publicat în paginile României literare, apare ca aducerea la bună împlinire a unui proiect mai vechi care a „bîntuit”, într-un fel sau altul, generaţia din care gînditorul făcea parte. Erau semnele unui interes intelectual şi filosofic care, în viziunea lui Noica, se traducea printr-o datorie substanţială de plătit: după el, cultura noastră „… nu ştie încă bine cît datorează, cu Goethe şi Hegel, Germaniei nevinovate (subl. C. N.)…”[6] Ocupîndu-se de aducerea lui Hegel mai aproape de români – aşa cum făcuse şi cu Goethe – filosoful păltinişean se vedea, fără îndoială, pe sine, ca pe unul dintre cei chemaţi să achite, spiritual vorbind, substanţiala datorie românească faţă de darurile spirituale ale culturii germane. „Nu te mira că nu se scrie despre carte [= Povestiri despre omn. O. P.]: e totuşi vorba de Hegel…”[7] îi atrăgea el atenţia unui cunoscut imediat după publicarea Povestirilor despre om. Cultura română avea nevoie de un răgaz pentru a descifra mai corect semnificaţia cărţii lui şi importanţa deţinerii unei Fenomenologii a spiritului pe limba şi pe înţelesul ei.

Cum de nu a încercat, totuşi, Noica să aducă mai aproape de români criticile kantiene? Vechiul kantian care era îşi lămurea epistolar, cu un prilej, preferinţa pentru Hegel din anii maturităţii proprii: „… Kant … e doar cel ce a descoperit transcendentalul, nu şi cel care l-a împăcat cu realul, cum a făcut Hegel”[8]. Rezultă de aici cu claritate în ce fel îi era Hegel superior lui Kant în viziunea lui Noica.

De ce, totuşi, transpunerea Fenomenologiei spiritului într-o formulă artistică? Pentru că, „… într-o filosofie adevărată, sau gîndită pînă la capăt, nu există discipline. Arta e o expresie a spiritului, la Hegel, iar spiritul nu ştie de discipline”[9]. Ideea gîndului dus pînă la capăt, a ridicării „la filosofia unică”, era exprimată mai pe larg puţin mai jos: „Spuneam … că filosofia mare (Platon, Hegel) nu are discipline. Acum aş spune că din perspectiva oricărei discipline trebuie să ne putem ridica la filosofia unică. În fond, aşa s-a şi întîmplat, cu metafizica şi teoria cunoaşterii, în ceasurile mari, cu sociologia, psihologia şi antropologia în epigonat. Nu vi se pare că estetica (Schelling) poate să facă aşa ceva?”[10] Între mijloacele artei şi cele ale speculaţiei filosofice Noica nu discrimina, deci; cu condiţia ca, indiferent de vehicul, să se ajungă în final la filosofia unică, cea plasată dincolo de diviziuni şi subdiviziuni de specialitate.

 

 

 

 

[1] Adrian Marino, Sorin Antohi, Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politiucă în România, Iaşi, Ed. Polirom, 2001, p. 16.

[2] Noica către Ianoşi, în „Apostrof”, VII, nr. 1-2 (68-69), 1996, p. 16. Scrisoarea nr. [4] din 14 ianuarie 1981. Ion Ianoşi, Constantin Noica, ed. revăzută, Bucureşti, Ed. Academiei, 2006, p. 265.

[3] „Poveste cu doi necunoscuţi: C. Noica, I. Ianoşi”, în „Apostrof”, an. VII, nr. 1-2 (68-69), 1996, p. 16.; Scrisoarea nr. [4]. Ion Ianoşi, Constantin Noica, ed. revăzută, Bucureşti, Ed. Academiei, 2006, p. 266.

[4] Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, I, ed. de Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007, p. 285.

[5] K. R. Popper, Mizeria istoricusmului, Bucureşti, Ed. All, 1996.

[6] „Poveste cu doi necunoscuţi: C. Noica, I. Ianoşi”, loc. cit., p. 16. Scrisoarea lui C. Noica din Bucureşti, 27 noiembrie 1980. Ion Ianoşi, Constantin Noica, ed. cit., p. 262. Trimiterea se face la Germania culturală devenită model prin capacitatea sa de a genera personalităţi şi capodopere, delimitînd-o de cealaltă Germanie, vinovată, a celui de-al III-lea Reich.

[7] Nicolae Scurtu, „Restituiri: Întregiri la bibliografia lui Constantin Noica”, în România literară, nr. 30-31, 2016. Scrisoare a lui C. Noica către Gh. Suciu trimisă din Păltiniş, în 15 septembrie 1980.

[8] „Poveste cu doi necunoscuţi: C. Noica, I. Ianoşi”, în loc. cit., p. 16. Scrisoarea nr. [4]. Ion Ianoşi, Constantin Noica, ed. cit., p. 266.

[9] „Poveste cu doi necunoscuţi: C. Noica, I. Ianoşi”, în loc. cit. Scrisoarea nr. [4]. Ion Ianoşi, Constantin Noica, ed. cit., p. 265.

[10] Ibidem. Ion Ianoşi, Constantin Noica, ed. cit., p. 266.

Revista indexata EBSCO