Sep 15, 2018

Posted by in ESEU

Dan UNGUREANU – Americanii nu înţeleg Europa

De ce nu înţeleg americanii Europa?

Paul Pillar, Why America Misunderstands the World, 2016

Subiectul e eminamente important. De la integrarea, în 2007, a României şi Bulgariei în Uniunea Europeană, Europa alcătuieşte o entitate politică şi economică. Vocile disonante ale unei ţări sau alteia, ieşirea din UE a Marii Britanii sînt excepţiile care confirmă regula, sînt anomalii care, prin contrast, subliniază de fapt unitatea Europei.

Odată ce Europa a devenit o unitate, diversele coliziuni dintre SUA şi UE provin toate din aceeaşi cauză subiacentă: SUA nu înţeleg Europa. De la negocierile internaţionale la simplele afaceri comerciale, subiectul e important. Paul Pillar, fost ofiţer CIA, încearcă să explice de ce. Ce cred americanii despre ei înşişi? E vorba de numeroase idei implicite, subînţelese, pe care rareori cineva încearcă să le pună în cuvinte, fiindcă sarcina e grea. SUA sînt implicate în negocieri sau războaie în diverse zone ale Asiei şi Africii despre care nu ştiu mai nimic şi despre care înţeleg încă şi mai puţin.

Deşi SUA sînt o democraţie, deciziile cu adevărat importante se iau la nivel înalt, într-un grup mic de politicieni, izolat de rest printr-un strat al guvernului numit politic, şi care e o simplă cutie de rezonanţă a deciziilor luate mai sus. Impactul experţilor de carieră (a unor funcţionari specializaţi în politica externă a Chinei, Indiei, sau a Orientului Mijlociu) e zero. Impactul opiniei publice e şi el nul. Singurele organizaţii cu influenţă sînt lobby-urile, NRA sau AIPAC. SUA au o poziţie strategică norocoasă. Două oceane separă SUA de orice atac pe sol, şi au ca vecini două ţări mici şi nepericuloase, Canada şi Mexic. Americanul mediu călătoreşte extrem de rar în străinătate şi nu ştie vreo limbă străină, spre deosebire de europeni.

Lipsa de pericole imediate i-a făcut pe americani duri şi necruţători: n-au avut niciodată nevoie de diplomaţie pentru a trata cu vecini dificili, n-au avut nevoie de alianţe, nici de compromisuri. Religiozitatea americanilor le dă un absolutism moral vizibil în relaţiile lor internaţionale, care îi împiedică să caute compromisuri (p. 87) şi să vadă simple divergenţe de interese.

Americanii au un handicap funciar: ignoră istoria şi lecţiile ei. Sînt urmaşii unor emigraţi care au venit aici ca s-o rupă cu lumea veche, şi care au construit o Lume Nouă. Ei percep crearea Statelor Unite ca pe o cosmogonie, o ieşire din haos. Americanii se percep ca pragmatici şi anistorici. Iar acest handicap îi împiedică să înţeleagă, sau măcar să vadă, conflictele bazate pe valori simbolice şi diferende ideologice străvechi ale Orientului Mijlociu. Americanii privesc restul lumii ca pe o altă Americă – un teren lipsit de istorie locuit de populaţii amorfe, fără conştiinţe colective clanice, tribale ori etnice. Toleranţa religioasă a SUA (care nu e altceva decît indiferenţa faţă de sciziparitatea permanentă a diverselor secte neoprotestante, nu toleranţă faţă de catolici sau alte religii ne-creştine) îi împiedică să priceapă conflictele religioase şi miza lor paroxistică. Americanii sînt incapabili să înţeleagă diversitatea istorică (clanică + lingvistică + etnică + religioasă) a Afghanistanului ori a Siriei. America a ajuns o putere globală, dar cu politicieni care au o viziune încuiată asupra lumii.

Faptul că engleza a devenit lingua franca a lumii, muzica, filmele, cultura americană sînt bunurile simbolice ale lumii, Internetul – mediul de comunicare – i-au convins pe americani, în mod fals, că şi modul de gîndire american s-a răspîndit. Dar adoptarea valorilor simbolice (blugi, rock, Hollywood) nu au dus şi la adoptarea valorilor morale americane.

Aproape jumătate din americani, spune Pillar, nu sînt capabili să găsească India pe hartă, şi trei sferturi nu ştiu unde e Israelul (p. 14). S-ar putea obiecta aici că nici românii nu ştiu. Românii n-au nevoie să ştie: România nu are drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU, şi mai ales, nu participă la negocierile dintre Israel şi statele arabe, o sursă de conflict permanentă în lume. Politicienii americani, în schimb, iau decizii cu impact geopolitic major, şi sînt la fel de ignoranţi ca şi alegătorii lor. Doar 12 % dintre americani ştiu şi altă limbă (nu ne referim aici la hispanofoni). 46 % din americani sînt creaţionişti.

Toată lumea ştie de atacul japonez din Pearl Harbour. Dar Pearl Harbour e în Hawaii, la 3200 de km de SUA. Istoric, nu aparţine Americii, ci e o cucerire recentă, din 1893. Geografic, Hawaii aparţine Oceaniei, iar populaţia e polineziană. Hawaii nu aparţin realmente Americii. Ocuparea lor de către japonezi nu reprezenta nici un pericol real pentru SUA.

Americanii percep ca duşmani ţări extrem de depărtate şi mici, infinit mai slabe ca SUA: Coreea de Nord, Iranul. Chiar Rusia însăşi, cu o populaţie de trei ori mai mică, buget militar de zece ori mai mic, şi departe de SUA, nu e, realmente, un pericol pentru SUA. Americanii trăiesc o isterie colectivă privind pericolele. Şi niciodată nu menţionează situaţia asimetrică. Iranul, ameninţat cu război de către SUA, e realmente înconjurat de trupele americane staţionate în Afghanistan, Irak şi Arabia Saudită.

Americanii au dispreţuit colonialismul şi imperialismul Europei de vest. Cu toate acestea, SUA au numeroase baze militare în mai toată lumea, un loc permanent şi drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU. De facto, SUA au o putere imperială.

Americanii (Pillar, p. 32) percep terorismul ca pe o problemă externă, a străinilor, şi pe terorişti ca pe străini. În realitate, numărul de americani împuşcaţi de alţi americani, şi numărul de civili inocenţi împuşcaţi de poliţişti e mult mai mare, anual, ca numărul de americani ucişi de terorişti musulmani.

„Some three decades later, the promoters of the U.S. invasion of Iraq failed to anticipate one of that war’s most important consequences: a rapprochement between Iraq and its neighbor Iran. A marked increase in Iranian influence in Iraq had not been part of the script written by the George W. Bush administration, which had labeled Iran as another node on the Axis of Evil. This development was related to some others that the makers of the war also failed to anticipate sufficiently, including the accentuation of sectarian sentiments and sectarian conflict and how the increased power of Iraq’s Shia majority would open the way to better relations with Shia Iran. The failure also, however, stemmed from the more general American insensitivity to what countries and governments tend to do to cope with the sort of permanent potential threat from neighbors that the United States itself does not face” spune Pillar, eufemistic (p. 38). În realitate, americanii (mai precis, guvernul republican neocon) habar n-aveau că răsturnarea lui Saddam va duce la alianţa dintre şiiţii irakieni şi Iran, şi, ca reacţie, la alianţa dintre sunniţii irakieni şi cei sirieni, şi formarea ISIS.

Americanii nu îşi dau seama că (p. 40) prin simpla dimensiune a SUA, imensitatea forţelor sale militare, a bugetului său militar, bazele militare din străinătate, SUA sînt percepute de cele mai multe ţări ca o ameninţare. Stephen Walt afirmă (apud Pillar, p. 42) că „Perspectiva plină de sine (self-congratulatory) a lui George Bush asupra rolului global al Americii e reluată permanent de creatori de opinie publică sau de cercetători academici, întărind impresia americanilor că au un rol global pozitiv”:

Americanii doresc în acelaşi timp şi să fie populari, şi ca rolul hegemonic al SUA în lume să nu fie pus în discuţie. Cele două obiective sînt reciproc incompatibile. Americanii supraestimează permanent popularitatea în alte ţări a intervenţiilor lor militare din străinătate.

Americanii evită să înveţe din experienţa altor popoare, evită să colaboreze cu alte grupuri (state sau comunităţi).

Sîntem bogaţi şi puternici, deci avem dreptate

Succesul economic al SUA e accidental. După războiul civil, SUA au anexat o zonă imensă locuită de indieni, preerii numai bune de agricultură şi creşterea vitelor şi păduri neatinse. A fost pur şi simplu o ocupare gratuită. În Europa, însă, se făcea agricultură de mai mult de trei milenii, şi toate resursele erau folosite la maximum. SUA au primit pămîntul de-a gata – cu preţul mic al exterminării indienilor, desigur. Americanii s-au considerat mult mai întreprinzători şi cu iniţiativă decît europenii. În 1850, SUA avea vreo 24 de milioane de locuitori, şi un imens teritoriu neexploatat şi nelocuit. Dezvoltarea acestui teritoriu a dat americanilor impresia, falsă, că sînt mai întreprinzători decît europenii.

SUA se dezvoltă după ce marile progrese tehnice şi ştiinţifice – metalurgie, chimie – avuseseră deja loc. În Europa. Pînă în 1950, în două secole, SUA nu au, cu excepţia lui Franklin, Bell şi Edison, nici un om de ştiinţă important. Fizicienii care participă la proiectul Manhattan, dezvoltarea bombei atomice, sînt europeni. (Singurul american, Oppenheimer, studiază şi el în Europa, nu în SUA).

Americanilor, America le-a căzut ca o pleaşcă. Faptul că pămîntul a fost distribuit de stat, pe sume neglijabile, a menţinut o relativă egalitate, care a menţinut la rîndul ei democraţia. Nici vorbă de aristocraţiile Europei, cu latifundiile şi castelele lor, nici vorbă de latifundiile Americii Latine. Populaţia e rară, statul federal e slab, cei mai mulţi oameni trăiesc de capul lor pe o fermă izolată. Istoria SUA e scurtă. Abia după 1864 îşi iau Statele Unite avîntul, dar teritoriul e ocupat în întregime mult mai tîrziu: abia în 1891, de exemplu, teritoriul confiscat de la triburile Iowa, Fox, Shawnee şi Potawatomi e ocupat. Teritoriul furat triburilor Arapaho şi Cheyenne e ocupat în 1892, iar Cherokee sînt deposedaţi abia în 1893 şi tribul Kickapoo în 1895. Aceste ocupări se numesc „land runs” – persoane private vin şi se înstăpînesc, pur şi simplu, pe teritoriul luat prin presiuni indienilor. Îmbogăţirea rapidă a americanilor vine şi din aceste terenuri confiscate şi apoi ocupate pur şi simplu.

Americanii au uitat aceste confiscări şi au dezvoltat o viziune religioasă asupra propriului lor succes – „Dumnezeu îi favorizează pe cei curaţi la inimă, cu intenţii bune, şi harnici”. Devreme ce Dumnezeu le-a dat americanilor asemenea bogăţii, înseamnă că americanii sînt poporul lui Dumnezeu. Americanii consideră că reuşita şi îmbogăţirea lor se datorează muncii şi spiritului lor de întreprindere, nu unei situaţii de colonizare. Americanii (ca toţi ceilalţi) sînt supuşi erorii cognitive de a-şi explica succesul prin efortul propriu, dar eşecul prin circumstanţe vitrege. Industrializarea şi urbanizarea (p. 53) au făcut ca americanii de azi să uite că prosperitatea de azi se datorează acestui imens chilipir, ocuparea teritoriilor indiene. Ideea nazistă de Lebensraum – spaţiu vital necesar unui popor superior, spaţiu care trebuie luat prin orice mijloace de la popoare inferioare trîndave – există deja la americani, care o şi aplică – non his verbis, sed eadem sententia.

Exterminarea indienilor şi ocuparea pămînturilor lor a dus la dezvoltarea unei mentalităţi de popor ales. Americanii se identifică, empatic şi simbolic, cu israelienii. Americanii au trebuit să alunge indienii paraziţi de pe Pămîntul Făgăduinţei, aşa cum israelienii au trebuit să alunge palestinienii. Americanii nu au nici un fel de simpatie pentru arabii palestinieni, aşa cum nu au avut pentru indienii cărora le-au luat pămînturile. Pentru europeni, această atitudine e de neînţeles, şi relativ derutantă. De facto, Israelul are drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU, prin SUA. Modul în care americanii îşi explică propria lor ascensiune şi prosperitate e religios – şi e, ca atare, inanalizabil şi impermeabil raţiunii, aşa cum simpatia lor necondiţionată faţă de Likud şi Beniamin Netanyahu e, şi ea, religioasă, şi ca atare, inanalizabilă raţional.

Aşa cum fiecare american crede că s-a îmbogăţit datorită spiritului său de iniţiativă şi eforturilor neabătute, la fel, americanii cred că toate intervenţiile internaţionale ale SUA sînt bune, bine intenţionate, inteligente şi dezinteresate. Americanii au considerat întotdeauna că sînt un popor superior, şi că simpla reorganizare politică şi economică după model american e suficientă pentru a aduce pacea şi prosperitatea. Fără să observe, de exemplu, că munţii înalţi din Afghanistan nu produc decît stîncă.

Lipsa de empatie pentru soarta altor popoare vine şi din faptul că SUA e hegemonul lumii. Intervenţiile ei în alte ţări, bune sau proaste, nu vor provoca represalii. Ca atare, politicienii americani nu simt nevoia să se gîndească la consecinţe, nici să le pese de feedback. Nici să gîndească pe termen lung. Războiul cu drone e forma ultimă a războiului: fără nici un risc pentru cei care comandă dronele, e o simplă distrugere de la distanţă a adversarului, asimetria ultimă, lipsită de eroism, pentru care nu e nevoie de nici o pregătire militară a manipulatorilor.

Negrii

Negrii sînt dovada vizibilă a faptului că SUA nu sînt un melting pot. În America Latină, populaţia s-a metisat în infinite nuanţe. Există o ierarhie între ele, şi există şi conflicte rasiale freatice. Dar nicăieri negrii nu sînt împuşcaţi pe stradă ca în SUA. Ostracizarea negrilor e liantul crud al solidarităţii albilor. Fără negri, albii s-ar fărîmiţa în zeci de solidarităţi etnice sau religioase. Statele din sud au pierdut Războiul Civil: se înşeală cine crede că o înfrîngere militară e o metodă pedagogică de a preda şi asimila toleranţa rasială.

Religia

Creştinismul american scizipar nu are conţinut. Diversele secte neoprotestante s-au fărîmiţat prea mult ca să mai aibă dogme. Religia americană trebuie definită tautologic, ca declarare publică a religiozităţii. Cele mai invizibile victime ale creştinismului hedonist şi lipsit de conţinut al americanilor au fost creştinii din Irak şi Siria, pe care americanii nu i-au protejat după răsturnarea lui Saddam Hussein şi după războiul civil sirian. Comunităţi milenare s-au risipit odată pentru totdeauna în indiferenţa criminală a americanilor. În timpul ocupaţiei americane din Irak, sub ochii armatei americane indiferente, comunităţi milenare de creştini au luat calea pribegiei, s-au risipit şi au fost distruse pentru totdeauna.

Creştinismul sui generis american – atît de diferit de denominaţiunile ne-americane, încît putem vorbi de „o religie americană aromatizată cu creştinism” influenţează politica externă a SUA. În 2013, la întrebarea „A fost Israel dat de Dumnezeu evreilor?” în SUA, toţi cei autodeclaraţi creştini au răspuns da 55 %, protestanţii 64 % iar evanghelicii 82 %. (p. 94). Susţinerea statului Israel face parte din religia evanghelică şi din ideologia republicană. Or criteriile religioase sînt impermeabile la raţiune, la negocieri, şi la recunoaşterea unor simple interese divergente.

Europa e laică şi post-religioasă. Lumea arabă confundă comunitatea credincioşilor, umma, cu societatea politică. Conflictul lor vine de la această asimetrie. America în schimb e o ţară fervent neoprotestantă, care încă trimite misionari. De ce nu trimite oare America misionari în Anglia? Că har Domnului, Anglia e o ţară în plină secularizare. Fiindcă scopurile acestor misionari nu sînt religioase, ci politice. Dacă răspîndirea creştinismului ar fi grija acestor misionari, ei ar merge în China, Arabia Saudită, Japonia, Sudan şi nu în Europa de est. Dacă însă ne dăm seama că scopurile nu-s religioase, ci politice, totul se lămureşte.

La p. 93, autorul greşeşte spunînd că Vestul se teme prea mult de democraţia din ţările musulmane. „Democraţia ar putea aduce la putere partide islamiste, care n-ar mai părăsi puterea” e o temere falsă, spune el. Ba e o realitate: primele alegeri libere din Iran după căderea şahului au fost şi ultimele. Chiar în Israel, cei un milion de evrei din Rusia, veniţi după 1990, au răsturnat definitiv alternanţa politică din această ţară presupus democratică: după venirea evreilor ruşi, ultraconservatori şi vindicativi, alegerile au fost cîştigate doar de Likud.

În ţările arabe, islamismul fundamentalist politic a urcat doar după 1990. Pînă atunci, marea majoritate a ţărilor arabe erau conduse de partide unice Baath, partide socialiste laice, autoritare. Apropierea lor de anticolonialismul sovietic, ca ideologie, şi de URSS, ca sprijin politic, a determinat SUA să sprijine fundamentalismul islamic, cu bani saudiţi. SUA au deschis cutia Pandorei.

America începe de la zero. Land grabs creează, la sfîrşitul sec. XIX, o mare clasă de proprietari de pămînt independenţi. E ca şi cum toată Europa ar fi cunoscut o reformă agrară şi toate latifundiile ar fi fost împărţite. ( Fun fact: Anglia, deşi o ţară cu birocraţie eficace, nu are un cadastru public, fiindcă există încă proprietari de moşii de mii de kilometri pătraţi care doresc să-şi păstreze anonimatul).

Ideea de control şi transparenţă

Pentru americani, toate problemele – inclusiv problemele geopolitice grele – sînt rezolvabile. Pentru americani, toate problemele sînt simple şi pot fi rezolvate cu forţa. Or nu toate problemele sînt simple. Şi nu toate fenomenele sînt controlabile. Atitudinea puerilă a americanilor i-a dus la numeroase eşecuri. Războiul din Irak şi Afghanistan i-a costat pe americani două mii patru sute de miliarde (sic) de dolari. Şi nu a rezolvat nici o problemă: Al-Qaida a fost înlocuită de ISIS, care din mişcare teroristă s-a transformat în stat propriu-zis; iar Irakul, în loc să fie pacificat, s-a prăbuşit şi a făcut loc Iranului, noua putere regională. Cît despre eliminarea terorismului, el s-a intensificat, nu a scăzut.

Americanii sînt iraţionali. „războiul cu terorismul” nu are sens. Terorismul nu e un duşman, ci o tactică, spune Pillar (p. 120) şi faptul că americanii reifică terorismul îi face să caute, să găsească şi să distrugă duşman după duşman (Al Qaida, Ossama ben Laden, ISIS) fără ca fenomenul însuşi să fie limitat. Republicanul Nixon a venit să facă sluj la genocidarul Mao, şi cele două ţări au avut cele mai bune relaţii după aceea. În schimb, Cuba, la fel de comunistă, dar mică, a fost supusă unui embargo necruţător. (Lobby-ul cubanezilor din Florida a fost mai puternic decît opoziţia întregii Adunări Generale a ONU, care s-a opus embargoului).

SUA au obiceiul de a împărţi lumea în două părţi, lumea binelui (SUA şi clienţii ei) şi lumea răului: al treilea Reich, apoi Uniunea Sovietică, apoi Irakul, apoi Iranul. Ideea că Iranul poate avea interese legitime e imposibilă în mentalitatea americană. Demonizarea adversarului îl transformă într-o entitate iraţională, cu care deci nu se poate negocia, şi care trebuie distrusă.

E uşor să consideri Iranul ca o forţă diabolică, dacă ignorăm faptul că Irakul a atacat primul, cu sprijinul SUA şi al Uniunii Sovietice. Şi că regimul şahului, răsturnat de revoluţie, era un regim autoritar. SUA mai ignoră şi faptul că, de facto, SUA şi Iranul au fost aliate timp de cinci ani în distrugerea statului islamic ISIS, şi doar înfrîngerea sa recentă a dus la escaladarea ostilităţii americane faţă de Iran. Şi, desigur, ostilitatea Iranului faţă de SUA e complet iraţională, dacă ignorăm faptul că Iranul e înconjurat de trupele americane din Irak şi Afghanistan.

Şi forţele armate, şi instituţiile de spionaj care au coordonat războiul rece în SUA au rămas şi după, şi au trebuit să-şi găsească alte debuşee. Acesta e motivul pentru care CIA a scornit noi şi noi duşmani: ca să se facă utilă, şi pentru ca bazele militare din străinătate şi armata să fie utile la ceva. Nu trebuie să percepem guvernul SUA ca pe un tot unitar. Există interese divergente, iar interesul CIA şi al Pentagonului e să aibe duşmani.

 

Cunoaşte-te pe tine însuţi

E greu pentru persoane, e şi mai greu pentru popoare întregi. Modul în care se percep americanii e unul narcisist. Succesul politicii externe a SUA, hegemonia sa politică în lume, succesul economiei înăuntru, au creat o autosatisfacţie impermeabilă la introspecţie şi critică. Simpla dimensiune a SUA, a economiei sale şi a armatei sale, intimidează orice altă ţară. SUA pur şi simplu nu au nevoie să negocieze. Diplomaţii americani doar transmit ucazuri şi verifică executarea lor cu celeritate, întocmai şi la timp.

 

Anatol Lieven, America, Right or Wrong. An Anatomy of American nationalism 2004

 

Există o trecere treptată între patriotism, apărarea intereselor noastre naţionale, spiritul de echitate, şi raţiune. Uneori, ceea ce e patriotic nu e nici echitabil (pentru alţii). Raţionalitatea însăşi e un termen fuzzy. Ea poate fi economică vs. civică, pe termen scurt vs pe termen lung, pentru un grup mic sau mare.

Raţionalitatea economică pe termen scurt pentru un grup mic poate fi foarte diferită de raţionalitatea economică pe termen lung pentru un grup mare. Desigur, a gîndi „pe termen lung” pare o idee bună, dar Kinsey spune „pe termen lung vom fi toţi morţi”. Ceauşescu a dorit să elimine datoria externă a ţării într-un termen scurt, şi a supus ţara unei exploatări nemiloase, foamei, frigului, sărăciei şi intensificării controlului Securităţii.

Religiozitatea americană

Europa e un continent post-religios. Europenii nu înţeleg bine societăţile religioase. SUA e o societate religioasă, pe de o parte. Pe de alta, religiozitatea americană nu e una generică. Credinţa că poporul american e poporul ales, din Lumea Nouă (opusă celei vechi, păcătoase), confirmată şi prin prosperitatea economică fără egal, societatea relativ democratică şi relativ dreaptă, în tot cazul stabilă, toate acestea s-au revărsat în religia americanilor.

Ceea ce americanii numesc „creştinism” conţine mult patriotism. Dar reciproca e mai invizibilă, şi mai primejdioasă: patriotismul american are o componentă religioasă. Care e iraţională şi care e incapabilă de discuţii şi negocieri diplomatice. Desigur, nu putem vorbi de milenarism american – nu încă.

Americanii trec astfel de la „ne apărăm interesele noastre” la „aşa e echitabil” la „aşa e raţional” la „aşa a vrut Dumnezeu”. Putem spune, desigur, că anumite grupuri teroriste fundamentaliste musulmane poate apărea iraţionalitatea: religia, gîndirea de grup închis, solidaritatea sudată de războinici, toate duc repede la iraţional. Dar antipatia majorităţii populaţiei din ţările musulmane faţă de SUA nu poate fi explicată în treacăt ca „iraţionalitate analfabetă frustrată”. Iar latino-americanii au aceleaşi sentimente (pe care nu le putem pune pe seama Islamului).

Perspectiva lui Paul Pillar e cea a unui funcţionar CIA sîrguincios care, în douăzeci de ani, a reuşit să înţeleagă că alte state şi popoare pot avea alte interese decît SUA, şi că democraţia nu e exportabilă talis qualis. În Canada, în Quebec, francofonii votează automat cu partidul Bloc Quebecois. În Afghanistan, solidarităţile lingvistice şi tribale împiedică apariţia unor partide ca în ţările europene şi Americi, uniforme etnic.

Familia lui Anatol Lieven e la origine livoniană, o minoritate de mult ştearsă din Letonia, absorbită printre letoni, apoi în nobilimea baltică germană, apoi în nobilimea Rusiei ţariste. Mai minoritar şi mai cosmopolit de atîta nu se poate. O familie veche de nouă secole, poliglot, specialist în politica Pakistanului: Lieven are o perspectivă profundă asupra americanilor.

Din 2004, cartea e la fel de actuală şi descrie bine naţionalismul american şi natura sa religioasă. Conflictul dintre Trump şi lumea arabă e doar cronicizarea şi intensificarea conflictului creat de Bush cu lumea arabă. Incoerenţa politicii americane e strigătoare la cer, şi lipsită de principii, între atitudinea belicoasă faţă de Iran (totalitarism fundamentalist) şi atitudinea slugarnică faţă de Arabia Saudită (totalitarism fundamentalist).

Spune Lieven (prefaţă): „neînţelegerea reciprocă e deosebit de intensă în ce priveşte misionarismul american în răspîndirea democraţiei, şi modul în care aceasta a devenit centrul strategiei lui Bush în Orientul Mijlociu. Pentru american, valoarea democraţiei şi sinceritatea SUA în promovarea ei sînt evidente. Date fiind acţiunile americanilor în zonă, în trecut, arabii nu-i cred pe americani. Iar americanii sînt incapabili să priceapă asta. Nu-şi mai aduc aminte, de pildă, cum americanii au uneltit la debarcarea prim-ministrului iranian, Mossadegh. Dorinţa lui Bush de a democratiza lumea arabă, şi indiferenţa absolută faţă de opinia publică arabă erau incompatibile, lucru demonstrat de faptul că s-a bazat, în retorica sa de democratizare, pe extremistul israelian, Nathan Sharanski. Dispreţul lui Sharanski faţă de drepturile palestinienilor i-au adus o ură intensă din partea arabilor. Oricum, comportamentul lui Bush contrazice declaraţiile sale, şi dovedeşte dispreţul lui Bush faţă de democraţie. (Lieven, p. VI).

Fundamentalismul protestant are un efect nociv asupra politicii externe americane din cauza răspînditei credinţe protestante milenariste că Israel trebuie să stăpînească tot pămîntul dat de Dumnezeu evreilor, pentru ca Mesia să revină mai degrabă. Alianţa dintre dreapta auto-numită „creştină” şi Likud e piedica decisivă în faţa păcii dintre Israel şi Palestina. Opoziţia conservatorilor americani nu doar faţă de aspectele negative ale modernităţii, ci a modernităţii în ansamblul său, vine din declinul economic al centrului SUA, flyover country, partea centrală, agricolă, preeria, opusă celor două coaste, urbane, tehnologice, cosmopolite.

Cea mai bună definiţie a lui flyover country nu e economică, ci ţine de vîrsta populaţiei: Dakota, Minnesota, Iowa, Kansas, Nebraska, Oklahoma, Texas, axa nord-sud a Americii, au o populaţie îmbătrînită faţă de restul statelor ((14 % – 15 % din populaţie peste 65 de ani).

http://www.censusscope.org/us/map_65plus.html

 

De ce am scris această carte? explică Lieven. În 1989 era ca jurnalist la Islamabad, la o o recepţie în cinstea venirii unui nou diplomat american. Lieven şi Kathy Gannon susţineau că, după retragerea armatei sovietice, americanii trebuiau să oprească ajutorul financiar dat serviciilor secrete pakistaneze pentru a-i ajuta pe mujahedini.

Mujahedinii, spuneau Gannon şi Lieven, erau o ameninţare contra păcii în Afghanistan, şi erau visceral anti-Occident. „La care diplomatul american ne răspunse că el, care avea acces la informaţii secrete, ştia mai multe despre Afghanistan ca noi (fuseserăm ambii în Afghanistan de mai multe ori cu mujahedinii, Kathy Gannon mult mai mult timp şi de mai multe ori ca mine; diplomatul american, niciodată). El ne răspunse că era sigur că rezistenţa mujahedină avea să construiască o „democraţie cu economie de piaţă de succes”. Cînd Lieven şi Gannon au respins aceste argumente, au venit altele: că distrugerea regimului de stînga de la Kabul era esenţială, şi că acţiunea era o răzbunare pentru eşecul din Vietnam şi că oameni ca mine şi Kathy Gannon erau cei care au pierdut războiul din Vietnam”.

Diatriba, explică Lieven, concentrează trăsăturile naţionalismului american. Diplomatul presupunea, fără motiv, că accesul la informaţiile CIA îl făceau mai informat – în pofida a zeci de ani de dovezi contrarii. „Credinţa în democratizarea Afghanistanului prin mujahedini reflecta un mesianism înrădăcinat în crezul american, dar bazat pe o completă ignoranţă a societăţii, istoriei şi tradiţiilor afghane – şi a realităţii în general. Iar poziţia diplomatului reflecta o indiferenţă profundă vecină cu dispreţul”. (p. X).

Politica externă a SUA faţă de Afghanistani, spune Lieven, era, pe de o parte, un mesaj fantezist de democratizare şi progres, dar, în fapt, cum spunea diplomatul, motivat de un realism cinic şi brutal, respingerea influenţei sovietice, şi răzbunare pentru înfrîngerea din Vietnam. În pus, oponenţii acestei politici erau demonizaţi ca trădători laşi.

SUA, pur şi simplu, sînt suficient de mari, puternice economic şi militar, ca să facă orice pe plan internaţional fără să le pese de reacţia nici unui stat, a nici unui popor, a nici unor mass-media. Naţionalismul american e deosebit de toate celelalte naţionalisme garden variety, să zicem „naţionalisme de ghiveci”: e religios şi mesianic, deci impermeabil la negocieri; e strîns legat de naţionalismul israelian. Ca atare, preferă să negocieze cu state musulmane totalitare (în care atitudinea anti-israeliană a populaţiei nu contează) decît cu state musulmane democratice (de a căror părere anti-israeliană ar trebui să ţină cont). Sultanii, şeicii, emirii absoluţi din lumea musulmană au învăţat că îşi pot menţine tronurile cu binecuvîntarea americană atîta vreme cît susţin Israelul.

Înaintea lui Pillar, dar continuînd o tradiţie care începe deja în 1831, cu Frances Trollope, Domestic Manners of the Americans, Lieven observă că americanii sînt complet ignoranţi privind ţările străine (şi istoria, trebuie să adăugăm). Americanii contestă ideea încălzirii globale, nu fiindcă ea nu există, ci fiindcă toată civilizaţia americană e bazată pe maşini, care consumă mult şi parcurg distanţe imense; maşina e Allah, iar benzina e profetul său, şi încălzirea globală e o erezie păgînească, o ispită mincinoasă.

Există o paranoia obsidională în America, o psihoză ericacee, teama de invazii, ocupaţii şi colonizări. În sec. XIX, duşmanii erau catolicii, după aceea, anarhiştii, apoi comuniştii în perioada lui McCarthy (şi apa cu fluor). După sfîrşitul războiului rece, teroriştii musulmani. Dispariţia lor nu va însemna începutul unei ere de armonie şi linişte. Americanii îşi vor găsi alt duşman perfid. Deocamdată, au un singur aliat de nădejde, Israelul. Lieven îl citează pe Brian Klug: „Dacă Israelul e, per total, victima persecuţiilor într-o lume antisemită, atunci nu are vreo răspundere pentru situaţia în care se află, de condamnare internaţională. Orice ar face statul Israel, de la orice s-ar abţine, nimic n-ar putea împiedica această condamnare”.

Naţionalismul e alcătuit din două componente: dorinţa ca poporul nostru să fie mai solidar, mai inteligent, mai eficace, mai drept, pe de o parte; şi, pe de alta, credinţa că interesele poporului nostru trebuiesc apărate instinctiv şi necondiţionat, indiferent de interesele altor popoare. Prima componentă a naţionalismului e compatibilă cu principii etice şi morale mai generale. A doua nu e. Lieven foloseşte termenul de naţionalism. Ar fi trebuit să menţioneze măcar termenul de supremacism, ideea de superioritate etnică a albilor protestanţi asupra celorlalte popoare, tipic pentru americani.

A existat întotdeauna o luptă brutală între valorile declarate de statul american, trîmbiţate de politicieni, şi realitatea concretă. „Cum de auzim aceste strigăte cerînd libertate de la stăpînii de sclavi?” se indigna retoric un britanic. După 1950, McCarthyismul şi continuarea segregării în sud au atras repulsia ţărilor subsahariene care se eliberau. Emanciparea (lentă şi plină de conflicte sîngeroase) a negrilor din SUA a fost decisă pentru ca SUA să-şi păstreze influenţa sau hegemonia în Africa. (p. 42). Ceea ce s-a numit „creştinism” american n-a fost niciodată universalist: două treimi din americani au sprijinit pînă tîrziu, în anii 1970, legile care interziceau căsătoriile inter-rasiale. Baptiştii din SUA nu au cerut nici pînă azi (2018) dărîmarea statuilor de generali ai Confederaţiei pro-sclavagiste. Abia în 1995 a condamnat Southern Baptist Convention trecutul pro-sclavagist al sectei (fără să-şi ceară iertare, desigur, pentru că provocase războiul civil din SUA, soldat cu şase sute de mii de morţi). În 2017, Southern Baptist Convention a adoptat o rezoluţie care condamna supremacismul alb şi Alt-Right doar după un scandal de presă; prima oară conducerea a refuzat. Bill Graham, pastorul baptist care avea să devină ulterior un mediatic tele-evanghelist, s-a raliat cauzei antirasiste destul de devreme: şi America Latină, şi Africa, aveau populaţii negre sau metise care trebuiau convertite, (a făcut un tur al Africii în 1960) iar în China comunistă, India şi ţările musulmane era imposibil de lucrat. (A vorbit totuşi curajos şi tăios în Johannesburg în 1973).

Oricum, condamnarea tardivă şi nesinceră a rasismului au condamnat baptismul la stagnare – azi doar penticostalii cresc numeric în lume. S-o repetăm: rasismul SUA, abolit abia după 1960, a permis răspîndirea influenţei sovietice în Africa. Sprijinul SUA pentru regimul de apartheid din Africa de Sud a încetat abia în 1990.

Instituţiile democratice cele mai vechi din lume

SUA au instituţiile democratice cele mai stabile şi mai vechi din lume. Cu toate acestea, ele scîrţîie. Alegerea preşedintelui de către un colegiu de electori, nu direct, a asigurat deja alegerea a doi preşedinţi republicani care obţinuseră mai puţine voturi decît oponenţii. Gerrymandering, practica redesenării circumscripţiilor electorale pentru a schimba procentajul voturilor pentru un anumit partid, e tipică pentru SUA. Statele mici din centru, puţin populate, au acelaşi număr de senatori ca cele de pe coastă – ceea ce asigură o reprezentare permanentă mai mare a republicanilor.

Deşi provenită din multiple culturi, America, în ansamblul ei, e incapabilă să sesizeze diferenţele culturale: “For all the lip service given to respect for cultural differences, Americans seem to lack the resources to think about the relationship between groups that are culturally, socially or economically quite different.” spune Lieven (p. 54) surprins el însuşi de descoperirea sa paradoxală.

Americanii şi-au mitizat propria istorie – adică au transformat istoria SUA într-o istorioară moralnică, în care bunii îi înving pe cei răi. Prin urmare: nici o atenţie la faptele reale, pe de o parte, şi nici o preocupare pentru istoriile altor ţări. SUA doresc să-şi impună hegemonia ideologică lumii – şi de aceea, vor accepta doar slugărnicia politicienilor străini clientelari, care le vor spune ce doresc americanii să audă. Şi ceea ce scuteşte americanii să înveţe istoria altor popoare şi despre conflictele lor reale.

Americanii au eşuat spectaculos în Somalia şi în Liban, fiindcă nu au fost capabili să înţeleagă complexele conflicte tribale ale somalezilor, în primul caz, iar în al doilea, complicatele afilieri religioase ale libanezilor. În această iluzie a uniformităţii lumii şi a structurilor antropologice a scris Francis Fukuyama The End of History, o teodicee a democraţiei şi economiei de piaţă, în care arăta limpede cum lumea devine o simplă metastază de Kansas.

Ideologia americană, pe lîngă faptul că e inerent bună şi dreaptă, e şi limpede şi imediat inteligibilă oricui, cred americanii.

Americanii, spune Lieven, sînt incapabili să distingă între „my country, right or wrong” patriotism loial pe care îl pot avea şi alţii faţă de ţările lor, şi care în relaţiile internaţionale devine o negociere de interese divergente (p. 69) şi „my country is always right”. E doar o repovestire a imperialismului britanic, „The white man’s burden” a lui Kipling.

Americanii sînt incapabili să vadă ce anume e comun între teocraţia din Iran şi cea din Arabia Saudită, şi ignoră cu bună ştiinţă totalitarismul saudit, dar îl condamnă pe cel iranian. Nici într-un caz, nici în al doilea nu vor să afle nimic concret despre cele două ţări – nu vor să afle nimic despre saudiţi, ca să nu fie dezamăgiţi de o ţară aliată, şi nimic despre iranieni, ca să nu devină mai deschişi faţă de societatea iraniană – infinit mai veche, mai cultivată şi mai puţin habotnică decît societatea saudită.

Cum societatea americană se imaginează pe sine ca întruchiparea binelui, orice duşman devine, prin urmare, întruchiparea răului. Orice război american nu mai e un conflict de interese, ci lupta binelui cu răul. De aceea Bush a putut imagina o „Axă a răului” din care făceau parte Iranul şi Irakul, două ţări care tocmai ieşiseră dintr-un război de zece ani – între ele. Ideea de governance şi „societate civilă” sînt folosite ca şabloane în locul analizei factuale. Odată ce un duşman se transformă în prieten (Nixon, republican, a iniţiat colaborarea cu genocidarul Mao şi cu China comunistă) diabolizarea ia sfîrşit.

Revista indexata EBSCO