Sep 15, 2018

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Genocidul voalat: Tidiane N’Diaye şi traficul de sclavi din lumea arabo-musulmană

 

Etnografia, sociologia istorică şi antropologia au arătat deja de vreun secol că marile arii culrurale sau de civilizaţie evoluează (folosesc acest termen în sensul lui descriptiv, nu normativ) prin împrumuturi reciproce. Invenţiile/conceptele/paradigmele, aidoma temelor sau motivelor literare sau plastice, călătoresc şi acţionează ca ferment în culturile releu sau în cele receptoare. Din acest punct de vedere, cu mult înainte de punerea la punct a schemelor piramidale ale capitalismului global, cu mult înainte de diviziunea globală a muncii şi de fabricarea pe scară industrială a unei muşiţe pseudoculturale globale (alimentate de bârfa despre „celebrităţi”), au existat contacte fructuoase între culturile arhaice sau civilizaţiile vechi, contacte care se cer explorate dacă vrem să înţelegem entelehiile diferitelor comunităţi istrorice şi modul în care evoluţia umanităţii a depins de faptul de a fi împreună, de întâlnirile fericite.

Tocmai datorită acestui rol al întâlnirilor fericite, nu putem şterge cu buretele întâlnirile nefericite. Istoria nu poate fi scrisă ca şi cum geniul ar fi al tuturor, dar crimele doar ale unora. E dificil şi lipsit de onestitate, de exemplu, de pus în contrast crimele unei civilizaţii a scrisului, care şi-a documentat şi eşecurile sau căderile de la propriile standarde, cu obscurele masacre ale unor culturi preliterate. Nu poţi să condamni civilizaţii tensionate de coexistenţa în sânul lor a otrăvitelor mecanisme ideologico-politice (rasismul, capitalismul şamd) care au produs dezastre umane sau ecologice de proporţii globale cu luciditatea auto-denunţătoare a conştiinţei în numele unor culturi care îşi închipuie că lipsa de spirit auto-critic le dă un cec în alb ca eterni „buni sălbatici” ai umanităţii. Dacă marile arii civilizaţionale au înflorit împrumutând unele de la altele, ele au putut opera aceste împrumuturi în virtutea unor constante antropologice care, la scară largă, le predispun şi unor propensităţi criminale sau vicii asemănătoare. În cadrul acestor mari arii de cultură sau civilizaţie pot exista pete albe (adică inocente), dar nu se pot elibera cecuri în alb şi indulgenţe globale niciunei mari civilizaţii sau culturi.

De exemplu, după cum arată şi istoricul britanic Hugh Thomas în cartea The Slave Trade: The History of the Atlantic Slave Trade 1440-1870 (1997), cu greu găsim vreo confesiune, organizaţie filantropică sau ordin religios care să nu fi făcut bani din comerţul cu sclavi. De la masonii francezi la iezuiţi, de la evreii din Spania, Portugalia, Danemarca sau Americi, la Quakeri, de la genovezi la olandezi, de la Protestanţi la musulmani, nimeni nu e inocent. Există numeroşi filosofi, Părinţi Fondatori şi moderni apărători ai libertăţii, de la Benjamin Franklin la John Locke, care şi-au cumpărat tihna necesară filosofării cu profiturile de pe urma comerţului cu sclavi. Aşadar, din comerţul cu sclavi, nu doar din munca sclavilor. Distincţia e importantă, pentru că, dacă în unele culturi, inclusiv în cea africană, robii puteau fi asimilaţi unor membri ai familiei sau ai clanului, ceea ce însemna că nu erau trataţi ca simple unelte sau „vite” de muncă, comerţul cu sclavi impunea tratarea omului ca marfă sau şeptel.

Că aşa au stat lucrurile ne demonstrează şi antropologul franco-senegalez Tidiane N’Diaye a cărui carte, Le génocide voilé : Enquête historique  (Paris: Gallimard, 2008), demontează eşafodajul de prejudecăţi care stau la baza practicii de a denunţa în literatura academică sau la conferinţele internaţionale doar comerţul cu sclavi, transatlantic, practicat de europeni din secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea. N’Diaye arată că, deşi nu ne putem concentra pe crimele unora pentru a uita de crimele altora şi deşi nu putem folosi suferinţa unora pentru a ignora suferinţa altora, comerţul cu sclavi practicat de europeni păleşte, şi ca durată, şi ca intensitate, şi ca urmări, prin comparaţie cu cel practicat de traficanţii de sclavi arabo-musulmani. N’Diaye e uimit de capacitatea propagandiştilor Islamului radical de astăzi de a lucra împreună cu lumea academică occidentală pentru a impune la conferinţele internaţionale şi în literatura de specialitate ideea că doar europenii au exploatat „resursa umană” a Africii. Însă ceea ce-l doare cel mai mult pe N’Diaye e faptul că inclusiv africanii au ajuns să ignore aceste realităţi istorice, fiind convinşi de activiştii musulmani de valoarea emancipatoare a Islamului.

N’Diaye arată că, din contra, impactul lumii arabo-islamice a fost mult mai crunt în raport cu cel al europenilor şi alimentat de prejudecăţi rasiste anti-africane şi de ipocrizii teologice cu nimic mai presus de cele ale catolicilor sau protestanţilor traficanţi de sclavi. Departe de a fi o religie emancipatoare, Islamul a adus pe continentul african un tip de genocid necunoscut lumii negrilor: genocidul produs de castrarea în masă a sclavilor africani. Arabii, arată N’Diaye, au revărsat asupra Africii o adevărată „cascadă de nenorociri”, supravieţuirea în faţa avansului musulman fiind o adevărată provocare: „Africanii, cu milioanele, s-au trezit invadaţi, masacraţi sau capturaţi, castraţi şi deportaţi spre lumea arabo-musulmană” (9). Ducând într-o mână Coranul şi în cealaltă cuţitul castrator care îi transforma pe negri în eunuci, misionarii islamizării duceau „ipocrit o « viaţă dedicată rugăciunii »”, pomenind la tot pasul numele lui Alah şi hadithurile Profetului său (10).

În vreme ce comerţul translatlantic a durat patru secole, arabii au „raziat” Africa subsahariană vreme de o mie trei sute de ani: „Cea mai mare parte a milioanelor de oameni care au fost deportaţi a dispărut ca urmare a tratamentului inuman şi castrării generalizate” (10). Comerţul cu sclavi arabo-musulan a început în zorii Islamului, în 652, când emirul arab Abdalah ben Said a impus sudanezilor un tratat (bakht) prin care îi obliga să-i predea anual sute de sclavi, majoritatea dintre ei luaţi din regiunea Darfur, unde comerţul cu sclavi şi purificarea etnică a negrilor ne-musulmani continuă până în ziua de azi (11). Acordul încheiat de Abdalah ben Said cu regele nubian Khalidurat, care s-a apărat cu vrednicie dar în cele din urmă nu a putut rezista valului jihadist, prevedea la articolul 5 că nubienii sunt obligaţi „să livreze în fiecare an trei sute şaizeci de sclavi de ambele sexe, sclavi care vor fi aleşi dintre cei mai buni din ţara voastră şi trimişi la Imamul musulmanilor. Toţi vor fi lipsiţi de defecte. Nu se vor trrimite nici bătrâni decrepiţi, nici femei bătrâne, nici copii sub vârsta libertăţii” (25-26). Astfel a început lunga istorie a comerţului arabo-musulman cu sclavi africani, comerţ care s-a desfăşurat pe două mari rute: una, terestră, traversând Sahara, cealaltă, maritimă, plecând din porturile din estul Africii: „Cel mai mult profitau de această infamie cei din Turcia, Egipt, Persia, Arabia, Tunisia şi Maroc. Arabii au deschis astfel o cale marcată de înjosiri, sânge şi moarte, o cale pe care vor fi ultimii care să o închidă oficial în secolul XX, mult după occidentali” (27).

N’Diaye argumentează că, înainte de arabo-islamizarea Africii, continentul negru nu cunoscuse sclavia decât ca instituţie domestică, nu ca „sistem de exploatare economică şi socială” (44). Captivul de război african avea statutul unui „adoptat” în familia africană, al unei rude, el nu era nici „automatul” grec, nici „bunul” roman, nici „bunul mobil” francez, ci se bucura de drepturi civice şi de dreptul de proprietate. Prizonierii de război erau, pentru căpeteniile africane, servitori, soldaţi sau muncitori, dar nimeni nu avea dreptul de a-i separa de familiile lor, de a-i vinde la licitaţie sau de a-i ucide din bătaie. Servajul african era apropiat de cel feudal european în sensul că era o „instituţie quasipatriarhală, fără crude vânători de oameni şi fără vânzări publice” (36-37).

Soarta „mai blândă” a sclavului negru în societăţile africane tradiţionale, non-arabo-islamice, a fost confirmată la vremea ei şi de antropologul francez Abel Hovelacque, care nota în Les nègres de l’Afrique sus-équatoriale : Senégambie, Guinée, Soudan, Haut-Nil (Paris: Lecrosnier, 1889), că sclavii erau mai bine trataţi în Africa neagră decât în Americi pentru că erau protejaţi de anumite cutume. Astfel, conform acestor obiceiuri ale pământului, sclavii născuţi în casa stăpânului nu puteau fi vânduţi, sclavii avea două zile libere pe săptămână şi, în anumite culturi, orice sclav bătut putea să-şi ceară libertatea (322-323).

Imensa întreprindere arabo-musulmană de comerţ cu sclavi se sprijinea pe internaţionalismul musulman, pe reţelele de mulahi sau teologi musulmani care îmbinau ascetismul religios cu traficul de sclavi la scară globală, din inima Africii până în China şi Europa. Înţelepciunea, poezia şi „ştiinţa” arabo-musulmane dădeau o mână de ajutor întreprinderii aşezându-i pe negri pe cea mai de jos treaptă a umanităţii (58-62). Ibn Khaldun  scria că „singurele popoare care acceptă sclavia sunt cele ale negrilor, datorită gradului lor inferior de umanitate, locul lor fiind mai aproape de regnul animal” (189). Acest rasism îi împingea pe arabo-musulmani să facă raiduri chiar şi în societăţile de negri convertiţi la Islam, deşi, conform Coranului, musulmanii, fie ei şi negri, nu pot fi transformaţi în sclavi. Dar, după cum scrie Ibn Khaldun în Muqaddimah, „în comunitatea musulmană, războiul sfânt e o datorie religioasă din cauza universalismului misiunii musulmane şi obligaţiei de a converti pe toată lumea la Islam, prin persuasiune sau cu forţa”. Ca atare, conform istoricilor care au studiat interacţiunea Africii Negre cu lumea arabo-musulmană, orice pretext era bun pentru a porni la jihad şi a mai jefui aur şi sclavi africani. Regi negri africani din nordul Nigeriei sau din Makuria (nordul Sudanului/sudul Egiptului) au trimis scrisori sultanului Egiptului sau califului din Bagdad în care se plângeau de raidurile triburilor arabo-musulmane care le devastau ţările şi le „luau oamenii ca pe marfă”. Apelurile disperate ale acestor regi nu au primit răspuns (69).

Şi au rămas fără răspuns pentru că lumea arabo-musulmanaă era însetată de aurul şi sclavii Africii. Ibn al-Fakih scria că, în Ghana, „aurul creşte ca plantele în nisip, creşte ca morcovii. Poate fi cules la răsăritul soarelui” (95). După cum notează şi istoricul african Ibrahima Baba Kaké, citat de N’Diaye, Africa Neagră era, pentru magrebieni, un adevărat Eldorado: „Difuzarea Islamului nu era decât un pretext: scopul esenţial al expansiunii musulmane era căutarea aurului. Iată de ce primii «misionari» ai islamului care s-au prezentat la porţile lumii negre au fost misionari înarmaţi” (95). Nişte înaintemergători de acest soi au fost Almoravizii, asceţi-războinici care în secolul al XI-lea au declanşat un „război sfânt” împotriva imperiului negru al Ghanei pe care l-au distrus şi prădat de aur şi populaţie, transformată în sclavi (97). Prin breşa făcută de Almoravizi au venit apoi toate celelalte triburi arabo-musulmane din nordul Africii care au invocat jihad-ul pentru a prăda şi a lua în sclavie milioane de negri convertiţi la Islam. Acuzaţia era că aceşti africani islamizaţi nu sunt buni musulmani pentru că beau vin de palmier şi bere de mei, pentru că vrăjitoarele lor vindeau amulete şi pentru că femeile lor nu îşi ascundeau faţa sau sânii (98).

În anumite perioade, un milion de negri era răpit anual de arabi. Vânătorii de sclavi încercuiau noaptea satele, ucideau străjile, aprindeau torţele şi apoi năvăleau peste băştinaşii adormiţi. Luaţi prin somn, sătenii erau incapabili să se apere, femeile şi bărbaţii în vârstă erau masacraţi. Ceilalţi erau legaţi şi puşi cu gâtul în inele de fier. Traficanţii dădeau apoi foc la savană, pentru a-i ucide sau forţa să iasă la iveală pe cei care se ascunseseră în ierburile înalte. „Şeptelul” pornea apoi pe drumurile lungi ale deşertului, către porturi. Cam 20% mureau pe drum. În urma vânătorilor de sclavi, rămâneau sate pustii, cu buruieni crescând în locul grădinilor şi câmpurilor cultivate, cu animale sălbatice foşgăind pe uliţe şi prin curţi în locul animalelor domestice, cu o tăcere de moarte plutind peste toate. În anumite regiuni din Africa, precum în jurul Lacului Tanganyika, în urma acestor raiduri rămânea mai puţin de 1% din populaţie (165-167).

Expediţiile geografice ale europenilor şi cartografierea Africii în secolul al XIX-lea au deschis de fapt drumul traficanţilor de sclavi arabo-musulmani spre inima continentului. N’Diaye scrie că, între 1864 şi 1890, vânătoarea de sclavi a arabo-musulmanilor a stors Africa de mai mulţi oameni decât obişnuiau să ia europenii într-un secol (188). Companiile producătoare de arme din Marea Britanie se opuneau abolirii comerţului arabo-musulman cu sclavi, deoarece traficanţii alcătuiau o piaţă însemnată pentru arme. În plus, după războaiele napoleoniene, sute de mii de arme ale veteranilor întorşi la vatră au fost reciclate şi vândute comercianţilor şi vânătorilor de sclavi din Oceanul Indian şi de pe coasta orientală a Africii. N’Diaye citează surse conform cărora, între 1860 şi 1911, 11 milioane de arme de provenienţă europeană au ajuns în Africa.

Aceste experienţe traumatice s-au sedimentat într-un folclor care transmite, peste secole, durerea africanilor expuşi traficanţilor de sclavi. De exemplu, un proverb din Nubia zicea: „Unde a pus turcul piciorul nu mai creşte iarba” (180). În acelaşi timp, un proverb arab spune că: „Sclavul îşi găseşte satisfacţia în bucuria stăpânului” (221). N’Diaye afirmă că negrii au devenit „braţele” de muncă ale arabilor, care „au renunţat să mai facă ceva util societăţii”. De exemplu, munca agricolă a statelor arabo-musulmane cădea în mare măsură pe spinarea sclavilor: „La mijlocul secolului XIX, o treime din populaţia Omanului era africană sau de origine africană. Existau 500 000 de negri la o populaţie de 2 200 000 de locuitori. Toată agricultura acestei ţări funcţiona datorită muncii sclavilor” (220).

N’Diaye argumentează însă că traficul de sclavi al arabo-musulmanilor a fost devastator pentru continentul african şi datorită faptului că cei mai mulţi dintre negrii răpiţi din Africa au fost castraţi: „Castrând cea mai mare parte a acestor milioane de nefericiţi, întreprinderea nu a fost altceva decât un veritabil genocid, programat să lichideze total negrii din lumea arabo-musulmană, după ce negrii fuseseră folosiţi, uzaţi, asasinaţi” (224). Scopul castrării negrilor era acela de a nu-i lăsa să se reproducă în ţările musulmane, de destinaţie (228). Sclavele negre erau în mod sistematic induse să avorteze copiii ce s-ar fi născut din relaţiile cu stăpânii lor. Copiii mulatri erau fie ucişi, fie, în cazul băieţilor, castraţi (243).

După ce sute de ani au răpit sclavi din Europa Centrală şi de Est („sclav” vine de la „slav”), oprirea expansiunii musulmane peste Pirinei, apoi apariţia statelor puternice în Europa, ocuparea Crimeii de către ruşi (care a stopat comerţul cu sclavi al tătarilor) şi, în cele din urmă, colonizarea lumii arabo-musulmane de către europeni au pus capăt comerţului cu sclavi/eunuci albi. În aceste condiţii, Africa a devenit principalul furnizor de eunuci al lumii arabo-musulmane (229-230).

Din secolul al VII-lea şi până în secolul al XIX-lea, istoricii estimează că de pe continentul african au fost transportaţi aproximativ 2 000 000 de oameni pe secol prin deşert,  4 000 000 pe Marea Roşie şi încă pe atâta prin Oceanul Indian. Alte cifre, mai conservatoare, vorbesc de 9 000 000 de sclavi transportaţi pe rutele transsahariene şi de încă 8 000 000 duşi pe Marea Roşie şi Oceanul Indian. În total, conform celor mai modeste estimări, avem de a face cu 17 000 000 de oameni din Africa luaţi în sclavie de arabo-musulmani.

Comerţul cu sclavi a fost abolit oficial în ţările arabo-musulmane târziu: Arabia Saudită a abolit sclavia în 1962, iar Mauritania în 1960 şi apoi în 1980. N’Diaye arată că rutele transahariene de comerţ cu sclavi sunt încă operaţionale, doar că acum se ocupă de emigranţi clandestini (274). De traficul de carne vie în care sunt implicate reţelele musulmane din Bosnia şi Kosovo (https://www.pri.org/stories/2011-03-27/kosovos-mafia-hotbed-human-trafficking) se vorbeşte din ce în ce mai frecvent. Sclavia face încă ravagii în ţări din Africa precum Mauritania, Sudan, Libia sau Egipt. În primele patru ţări, traficanţii şi stăpânii de sclavi sunt arabo-musulmani (chiar şi reţele Al Qaida), iar sclavii sunt negri sau copii ai străzii.

Sclavia rămâne o manifestare importantă a contactului dintre culturile locale, aşezate, tradiţionale, şi reţelele internaţionale (pre- sau post-) moderne. În România, din păcate, nu se discută despre femeile, fetele, băieţii şi bărbaţii răpiţi de Otomani din Moldova şi Valahia vreme de sute de ani. Oare de ce?

Revista indexata EBSCO