Sep 15, 2018

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Porno-liberalismul, un diagnostic

 

Pornografia a existat dintotdeauna dar în epoca modernă, în contemporaneitate, ea are caracteristici aparte şi un înţeles subteran nebănuit. Să admitem pentru început că există în istorie un relief imediat, cu evenimentele lui mai degrabă derizorii, desfăşurate de pe o zi pe alta sau de pe un an pe altul ori chiar la dimensiunea a vreunui aproximativ deceniu. Însă cu adevărat important, adică determinant, este relieful plăcilor tectonice din adîncuri, cu mişcări subterane de amplitudinea cîtorva secolele. Uneori sau chiar cel mai adesea nu observăm că ceea ce ni se întîmplă a început destul de demult, de un secol sau de două, trei. Chiar aşa şi cu pornografia, în cazul căreia nu băgăm de seamă că ea este faţa unui fenomen profund, fundamental pentru tot ceea ce trăim, adevărata cauză sau poate doar simptom al liberalismului, al hiper-liberalismului sub dictatura căruia tocmai ne aflăm şi pentru a înţelege aceasta trebuie să urcăm în timp nu doar pînă la Marx ci îndeosebi pînă la Bernard de Mandeville, Marchizul de Sade şi alţii ca ei. Ne poate fi ghid filozoful Dany-Robert Dufour. Premisa de la care porneşte el în cartea sa retipărită nu demult: La Cité perverse, folio essais, Denoël, 2009, reeditată 2015, este aceea că Sade nu e mort! Ci mai mult şi decît reînviat, chiar triumfător! Căci noi trăim într-o lume din ce în ce mai îndatorată marchizului, mai aşezată sub spiritul lui Sade (p.13).

Comandamentul sub forţa căruia se înrolează lumea de azi este: Bucuraţi-vă!, în înţelesul de Juisaţi!, totul sub imperativul de a vă procura plăcere, direct sexual sau doar indirect dar tot sexual pînă la urmă. În acest sens, pornografia a devenit una dintre industriile majore ale lumii noastre.  Pentru că industriile culturale (televiziune, internet, cinema…), consacrate divertismentului de masă, au devenit ele însele producătoare de obscenitate (p.14). Anticii, ne spune autorul acestei cărţi, distingeau trei libido-uri sau concupiscenţe: cel al simţurilor şi al cărnii, al trupului deci: libido sentiendi; cel al pasiunii de a avea din ce în ce mai mult şi de a domina: libido dominandi; şi, în sfîrşit, pasiunea de a vedea mai mult, de a şti mai mult: libido sciendi (p.15). Cele trei concupiscenţe devin vinovate din momentul în care depăşesc măsura, căzînd în păcatul hybrisului, cel mai grav pentru lumea veche. Şi mai e o diferenţă între ceea ce a fost cîndva şi ceea ce se întîmplă astăzi: exhibarea neruşinată azi a patimii. Chiar aceasta numeşte cuvîntul obscen, ceea ce nu trebuie arătat pe scenă, din respect pentru semenul tău şi pentru că este de rău augur, sinistru. Aceasta desigur doar pentru cei vechi! Dar acum am intrat într-o lume lipsită de ruşine, de pudoare, o lume fundamental obscenă, în care totul poate fi arătat, afişat (p.16). Ajungem astfel la pornografie, cuvînt compus din grecescul pornê, cu semnificaţia de prostituat, şi graphe, scris. Iar a te prostitua vine din latinescul prostituere, a te expune în public, a fi expus, pus în faţă, la vedere (p.27). Şi apoi mai este şi echivalenţa aceasta subterană, dintre bani şi excremente, ciclu amplu pus în evidenţă în literatura marchizului inclusiv consumul, îngurgitarea de excremente, în sensul cel mai propriu. Totul tinde spre a da societăţilor occidentale postmoderne o componentă obscenă care să le caracterizeze în tot mai mare măsură, începînd cu relaxarea limbajului care devine vulgar chiar şi în cazul utilizării lui publice. Urmat apoi de exhibiţionismul corpurilor, îndeosebi a celor feminine (p.32). Tratatele de psihiatrie ne spun că o relaxare impudică a exprimării în public poate fi doar un preludiu al unei relaxări sau mai exact a unei dereglări mintale urmate de scatofagie în sensul propriu al termenului. Autorul cărţii la care mă refer schiţează, deşi cu timiditate, o explicaţie a respectivei turnante prin care trece omenirea şi îndeosebi cea occidentală. El observă cum căderea în deriziune a marilor naraţiuni (des grands récits) este contrabalansată de afluenţa micilor naraţiuni. Aşadar, în postmodernitate nu avem de-a face cu un cuvînt interdictiv susţinut de marile naraţiuni, care îţi spun ce nu ai voie să faci, ci de un cuvînt incitator proferat de micile naraţiuni (p.37). Acum nu este vorba de a afla adevărul, de partea cui este el, în miezul cărei religii este el vehiculat, căci tuturor le sînt recunoscute nu accesul la vreun adevăr ci doar faptul că sînt naraţiuni, în realitate: construcţii ale spiritului, iar validitatea le este dată de sensul mesajului pe care îl poartă: dacă instigă sau dacă interzic.

În altă împrejurare, făcînd o identificare a situaţiei actuale a lumii, cunoscutul activist şi teoretician american al ideologiei Occupy, în vogă mai anii trecuţi, Noam Chomsky, numea societatea occidentală ca fiind una a plutocraţiei, în care resursele financiare nu mai sînt utilizate ca adjuvant esenţial în economie, mişcarea banilor în lumea de azi fiind scurtcircuitată, banii ocolind economia propriu zisă şi producînd exclusiv bani prin speculaţii, totul desfăşurîndu-se deasupra unei imense mase a precariatului social, mai degrabă ignorat, exclus din circuitul banilor. Aceasta dintr-o perspectivă politică actuală, în timp ce lărgind perspectiva de analiză pînă la dimensiunea istoriei ideilor Dany-Robert Dufour propune termenul de pornocraţie, forma de guvernanţă cea mai bine adaptată la era ultraliberală în măsura în care ea utilizează Statul rezidual pentru a propaga comandamentul: Juisaţi! (p.43), desigur Bucuraţi-vă! dar mai ales sexual, în primul rînd prin afişarea unor exprimări dezinhibate, fără tabuuri (p.45).

Toate marile catastrofe politice ale omenirii s-au desfăşurat sub emblema unor lozinci de nerefuzat, de-a dreptul copleşitoare ca putere de a fascina, adică de a te aduce într-o sclavie definitivă. Şi ce poate fi mai acaparant ca ideea de libertate, de eliberare, liberalismul aşadar! A i te opune este echivalent cu a te sinucide ca prestanţă publică. Şi totuşi, cu orice risc, să scrutăm puţin liberalismul. În cazul nostru, al celor ieşiţi din comunism, noi vedem critica liberalismului ca fiind exclusiv dinspre extrema stîngă şi deci maxim vinovată. Dar dacă îl privim din cealaltă direcţie, dinspre dreapta, cu obiectivitate şi admiţînd că şi el este mai degrabă de stînga cu adevărat, vom descoperi ferocitatea hipnotică a acestei ideologii. Iar dacă discursurile revendicatoare sau denunţătoare contribuie atît de mult la realizarea acestor lecţii de perversiune presupuse de doctrinele liberale, aceasta se explică prin principiul liberal fundamental, cel al individualismului metodologic conform căruia nu există nici o altă realitate decît aceea a individului; că orice ansamblu social nu este nimic altceva decît rezultatul acţiunii unor indivizi; că în schimburile lor cu ceilalţi, indivizii urmăresc maximizarea propriilor cîştiguri (p. 47). Dar nu doar atît ci pentru ca eu să nu fiu victima semenului meu, pentru că şi eu am toate drepturile, pentru că astfel se defineşte identitatea mea ireductibilă, trebuie şi este suficient ca celălalt să îmi fie victimă.

Actuala incitare pornografică de dimensiunea maselor largi este multiplă: în publicitate, în muzica de largă difuzare, în artele care pun în mişcare pulsiunile (termen freudian!), exhibări ale unor atitudini politice sau economice obscene, programe tele berlusconizante (cum s-a întîmplat şi la noi mai întîi cu o televiziune prin excelenţă a divertismentului sexist, repede imitată de celelalte, cele concurente!), informaţii permanente despre viaţa sexuala a unor cupluri celebre (pipoles) etc. (p. 50). Ca să explice toate acestea, Dany-Robert Dufour apelează la o dihotomie veche extrăgînd-o din tratatul lui Augustin De Civitate Dei, în conformitate cu care vom deosebi cetatea lui Dumnezeu de cea a diavolului în înţelesul că în calitatea noastră de oameni avem de a opta fie să-l iubim pe Zeu pînă la a ne dispreţui pe noi înşine, fie să ne iubim pe noi înşine pînă la a-l dispreţui pe Zeu. Adică Amor Dei şi Amor sui. Am optat pentru forma zeu şi nu Dumnezeu pentru a sugera că aici nu este vorba, ca la Augustin, despre Dumnezeul creştin, ci doar despre marea naraţiune, biblia, coranul sau oricare alta, cea care interzice, care îi reglementează omului viaţa, precum poemele indice, epopeile homerice, mitologiile nordice sau marile cărţi de filozofie ale lumii. Este luată oricare dintre acestea ca antipod al hiperliberalismului, în cazul căruia filozofia puritană şi cea neutră sînt înlocuite de filozofia curvăsăriei, la philosophie putaine (p.62). Societatea de azi este cea care se conformează principiului Amor sui, exaltînd egoismul, individualitatea, şi ea nu poate fi decît pornografică (p.2oo).

Nu îl voi urma pe autorul acestui amplu studiu pentru a înregistra toată istoria liberalismului, echivalat aici cu capitalismul (id est: pornocraţia) şi avînd ca suport fundamental pornografia, deşi cîteva detalii merită a fi reţinute. Ca de exemplu că noua orînduire social-politică îşi face debutul tocmai la cutremuratul mistic de pînă la disperare Blaise Pascal, cel care pe lîngă atîtea alte idei geniale este şi autorul primului proiect capitalist, cel de transport urban în comun (p.98), şi atîtea altele. Sau faimosul Nicole care ştie deja că binele provine din rău (p.118), că în acest sens planul secret al lui Dumnezeu este de inspiraţie pornografică. Dar uimitoare este mai ales contribuţia lui Mandeville cu faimoasa lui Fabulă a albinelor, în cuprinsul căreia el statuează că nu este necesar ca indivizii să fie virtuoşi pentru ca societatea din care fac ei parte să fie şi ea virtuoasă. Mai mult chiar, viciile private fac virtutea publică (p.115). Luînd ca metaforă arhitectura stupului, el susţine că secretul noii organizări sociale ţine de tîmpita lăcomie a fiecărui membrul al ei, esenţial fiind raportul dintre idioţenia fiecăruia şi perfecţiunea întregului din care face parte (p.120). Lăcomia produce efecte admirabile fiindcă oamenii, într-un mod de neînvins, sînt constrînşi înspre bine chiar de viciile lor. Concluzia este că eliberarea pasiunilor antrenează după ea opulenţă în timp ce controlul pasiunilor provoacă mizerie. Şi în acest fel este elaborată soluţia unor bordeluri create şi administrate chiar de guvern. Astfel este livrată imaginea unui Creator care se foloseşte de defectele oamenilor pentru a crea, chiar în pofida lor, o ordine care îi depăşeşte înglobîndu-şi-i. Este Ordinea spontană proclamată constant de liberalism, aşa numita a lui laisser faire (p.137). Revenind la disocierea de mai sus, dintre ceea ce interzice şi ceea ce instigă, este remarcabilă şi observaţia că religia liberalismului nu mai este una a patriarhilor, ci ei îi este substituita una matriarhală. Şi ea nu mai este nici una trinitară întru cît componenta maximă, aceea a Tatălui, este pulverizată. El era un interdictor care înfrîna pasiunile individuale făcînd astfel posibilă legătura socială, legînd indivizii într-un corp comun, conform cu etimologia cuvîntului religie. Am trecut astfel de la o guvernare a indivizilor întemeiată pe o putere (paternă, artificială, bazată pe convenţii şi interdictoare) la o regrupare a indivizilor întemeiată pe o altă putere (maternă, naturală, bazată pe physis, şi incitatoare). La o putere, deci, care favorizează perversiunea polimorfă (p.154).

În acest context, liberalismul îşi atinge culmea întemeierii sale principiale în opera marchizului de Sade unde se dezvăluie faptul că fondul inimii noastre este saturat de crime încă necomise iar el ne va îndemna să le comitem cu toţii, în baza egoismului propriu. Iar acel egoism este, după opinia lui, suprema lege a naturii, cea mai justă, cea mai sacră. Noi nu trăim şi nu existăm decît pentru noi înşine. Bazîndu-se exclusiv pe self-love, cel proclamat de Adam Smith ca motor al noii societăţi, oamenii vor permite realizarea planului secret al Creatorului naturii (p.169). Dar echivalenţele acestea: liberalism, capitalism şi pornocraţie îşi dovedesc pregnanţa odată cu trecerea timpului, precum într-o întîmplare semnificativă de la debutul marii crize economice.  Atunci, un dublu nepot al lui Freud, un anume Edward Bernays, de numele căruia este legată expresia relaţii publice, public relations, organizează cu ocazia paradei de paşti, 31 martie 1929, de pe Fifth Avenue din New York, o defilare a unui grup de manechine care îşi aprind nişte torţe ale libertăţii, în fapt nişte ţigări în formă de falusuri, mimînd felaţia. Pînă la acea dată femeilor, cel puţin în public, le era interzis să fumeze iar acum ele răpesc bărbaţilor micii faluşi portativi care erau pînă atunci marca lor exclusivă (p.214). Acesta este virajul libidinal al capitalismului. Criza economică provocată de supraproducţie este învinsă de erotizarea intensă a vieţii în capitalism, iar proletariatul este de acum înainte dublu exploatat, nu doar prin sclavia în producţia de bunuri ci şi prin captivitatea lui în calitatea involuntară de consumator intens. O sclavie dublă dacă nu cumva chiar multiplicată. Avem astfel de-a face cu o manipulare a dorinţelor în vederea unei exploatări la scară industrială.

În contemporanitate şi-a făcut apariţia instituţia cea mai adecvată gîndirii Marchizului: televiziunea, care este utilizată din ce în ce mai mult pentru tîmpirea oamenilor sau pentru ceea ce autorul francez numeşte la réduction de têtes, subiect căruia i-a consacrat un întreg volum precedent acestuia la care mă refer acum. Din punctul său de vedere, emisiunile de televiziune sînt caracterizate de voyeurism, vulgaritate, urîţenie, agresivitate, narcisism, incultură, insignifianţă, stupiditate şi din ce în ce mai multă obscenitate. Astfel televiziunea a devenit o armă de distrugere simbolică a culturii (p.279). Iar nihilismul mercantil scufundă lumea într-o obscenitate generalizată, încît tocmai se poate pune problema modului în care poate fi înhăţat un european. Răspunsul este dat în primă instanţă printr-o scurtă anecdotă cu semnificaţie alegorică şi anume cum pot fi capturate maimuţele. Este pusă o nucă (de cocos?) într-o cuşcă (o cutie) ancorată ferm de pămînt cu un lanţ şi avînd o gaură atît de mică încît doar laba unei maimuţe să se poată strecura prin ea. O gaură atît de îngustă încît atunci cînd animalul îşi strînge laba pe momeala respectivă (acea nucă) el nu şi-o mai poate retrage. Este prins pentru că se dovedeşte incapabil să renunţe la obiectul pe care tocmai la înhăţat, nu-i trece prin minte că renunţînd la nucă îşi poate salva viaţa. Autorul păşeşte apoi la cazul oamenilor şi la distrugerea civilizaţiei lor. Este dat un exemplu din istoria recentă cînd în anii 1970 Brazilia a dat pe mîna militarilor săi proiectul realizării un mare drum Transamazonian care urma să treacă peste numeroase aşezări ale unor popularii aborigene, nealterate de contactul cu civilizaţia invadatorilor. Tehnica de luare în stăpînire a acelor populaţii a fost simplă dar de o redutabilă eficacitate. Au fost construite adăposturi rudimentare din frunzişuri în care au fost agăţate cadouri. Cînd aborigenul punea mîna pe momeală, nu mai putea să renunţe, fiind astfel integrat în angrenajul fatal al schimburilor comerciale. Prins astfel cu mîna în sac, era transferat apoi într-un lagăr de atracţie a indigenilor în care el urma să-şi alieneze libertate în timp ce satul său era distrus. Procesul de aculturaţie este brutal, distrugător şi extrem de rapid. În cîteva săptămîni sînt distruşi mii de ani de socialitate zisă primară (p. 374).

Prin analogie, constatăm că este foarte simplă şi înhăţarea unui european mediu trăitor la începutul secolului al XXI-lea. Este suficient să îi arătăm nişte obiecte într-o cutie numită televizor. Dacă el aruncă o privire asupra unui obiect dintr-o reclamă televizată, mai are de făcut doar cîţiva paşi pînă la magazinul din proximitate. Sau poate obiectul îi este arătat în altă cutie, cea a computerului său, şi atunci este suficient un clic dat cu mausul. Rezultatul este acelaşi: cînd europeanul pune mîna pe momeală, el nu-i mai poate da drumul. Şi nici nu ştie că de fapt el a fost înhăţat de cel pe care credea că l-a apucat. Este prins asemeni micuţului pervers care este înhăţat în timp ce el crede că doar juisează. Luat prizonier de acela pe care crede că l-a înhăţat. Capturat de unul mai pervers decît el şi astfel poate fi dus oriunde pentru că atras de obiectul lăcomiei sale, el se crede liber. Aceasta se numeşte adicţie, adică dependenţă ca de un drog, sclavie definitivă. Ea este în inima proceselor perverse care permit crearea noilor turme ego-gregare, cele a consumatorilor sau cele ale „pride parades” de orice obedienţă în care egoul şi satisfacţiile lui pulsionare sînt scoase în faţă pentru a fi exploatate la scară industrială (p.375).

Mă opresc aici şi nu-l mai urmez pe autor în imensa cascadă de exemple şi de nuanţări cu care îşi dezvoltă aceste teze critice la adresa contemporaneităţii. Mă resemnez cu menţionarea a încă două lucruri din finalul cărţii sale. Astfel, la un moment dat el pune ca titlu al unui capitol un citat transcris cu majuscule din filmul faimos  Pierrot le Fou, 1966, al lui Jean-Luc Godard, poate cel mai important regizor francez de film din toate timpurile, un redutabil intelectual: „Il y a eu la civilisation athénienne, il y a eu la Renaissance, on entre dans la civilisation du cul”. Deci a existat civilizaţia ateniană, a fost cîndva Renaşterea iar acum intrăm în civilizaţia curului. Referinţa este desigur la homosexualitate şi mai ales la pledoariile multiple pentru aceasta precum faimoasele parade. Dar nu intru în detalii.

La capătul amplei sale proiecţii cu privire la Cetatea perversă, adică la societatea capitalistă de astăzi, cea a hiperliberalismului sau altfel zis a pornocraţiei, Dany-Robert Dufour face apel la filozoful Platon, mai exact la cărţile VIII şi IX din Republica acestuia unde este analizată posibila transformare a democraţiei în tiranie, adică în dictatură (p.465). Dar despre ce dictatură poate fi vorba azi, cînd în lume domneşte aproape pretutindeni liberalismul cel mai acut? Utilizînd o expresie pe care a formatat-o altcineva în cu totul alte contexte, autorul nostru constată apariţia unei „tiranii fără tiran”, în sensul că în democraţiile noastre ultraliberale funcţia despotică, de a-i tiraniza pe ceilalţi, este repartizată în modul cel mai democratic fiecărui individ, care acţionează în raport cu interiorizarea individuală a legii pieţii de consum, procedînd astfel la o discreditare a oricărei alte instanţe care ar putea să disocieze între indivizii aflaţi în căutarea neînfrînată a satisfacerilor pulsionare pe care economia globală se oferă imediat să i le furnizeze. În acest fel, idealul marchizului de Sade de „a fi tiran” afectează cel mai mare număr de indivizi iar Cetatea devine cu adevărat perversă (p.466). Se întîmplă aceasta în detrimentul normei, care este prin esenţă interdictivă, fiindcă ea spune întotdeauna ce nu trebuie să faci. Sfidînd civilizaţia care produce legile, este proclamată supremaţia cît mai largă a naturii genuine. Căci e „interzis să interzici”, lozinca, din mai ´68, cea mai specifică lumii de azi, este una de-a dreptul criminală întru cît propune, fie şi doar indirect, abolirea gîndirii.

Revista indexata EBSCO