Sep 15, 2018

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Czeslaw MILOSZ (1911-2004) – Prezentare și traducere – Nicolae MAREȘ

 

De numele lui Czesław Miłosz, cetățean polonez și american,  s-a legat înnoirea societăţii poloneze din anii ’80 prin apropierea sa de mişcarea cunoscută, în lume şi în Polonia, sub numele de Solidaritatea. Premiul Nobel pentru literatură i s-a decernat exact în anul în care evenimentele declanşate de muncitorii de la Gdańsk ţineau cap de afiş în mass media internaţională. Sprijinul  pe care Papa Ioan Paul al II-lea îl asigura Solidarităţii prin simpatia pe care o nutrea şi o exprima la adresa mişcării conaţionalilor săi a fost întărit şi multiplicat de vestea că unul din scriitori trecuţi la index decenii de-a rândul de comuniştii polonezi intra la rându-i în atenţia opiniei publice internaţionale. Mă aflam în perioada respectivă la Varşovia şi simţeam cum acest “Prunc al Europei” reintra cu dreptul în conştiinţa compatrioţilor săi din ţară şi de pretutindeni. Până atunci îl cunoşteam mai degrabă din paginile revistei “Kultura” – tipărită la Paris – sau din emisiunile de la Europa Liberă. Pe valul de simpatie de care se bucura Polonia – fostul diplomat şi disident polonez încă din anii ’50, profesor de literaturi slave la Harward şi la Berkley, în California, se impunea pe plan universal. Imi amintesc euforia pe care a produs-o în rândul unei părţi a intelectualităţii poloneze, dar şi printre lituanieni, el născându-se ca şi Mickiewicz sau Pilsudski, pe meleaguri lituaniene (la Szetejniace), absolvind Facultatea de drept a Universităţii Stefan Batory din Vilnius.

Czesław Miłosz s-a impus printr-o lirică eminamente cerebrală pe care colegii şi prietenii săi rămaşi în ţară o apreciau din – clandestinitate –, printre care şi tineri poeţi de la Universitatea din Varşovia, unde prietenul meu, Aleksander Nawrocki, a reuşit să susţină  un masterat prestigios pentru istoria literară din acele timpuri despre creaţia poetului. Aceasta deoarece răspândirea şi publicarea volumelor tipărite din 1933 până în 1967 : Poemă despre timpul mort, Trei ierni, Versuri, Salvare, Lumina zilei şi Tratat poetic – erau strict interzise. Am spune : şi totuşi în Polonia era loc şi de excepţii. Funcţiona o clandestinitate mai aparte.

La râdu-i, poetul hoinar pe meridianele lumii, Czeslaw Milosz se de declara a fi mai bun decât cei duşi, pentru că trăia păstrând o veşnică şi pioasă amintire colegilor cu care a luptat pe baricadele din Varşovia, poeţi morţi în luptă pentru o cauză dreaptă, dar care nu mai puteau face nimic.

Întâlnirea răzvrătitului poet cu spaţiul de libertate american, în 1946, ca diplomat polonez în SUA, aveau să îi asigure o mai adâncă cunoaştere şi  înţelegere a ceea ce se petrecea cu adevărat în lume. Pentru Czesław Miłosz devenea imperios necesară plivirea seminţei (a mirabilei sămânţe, cum spunea Lucian Blaga), ca aceasta să scoată la lumină germenii Adevărului, ce trebuie plivit de buruienile hidoase ale minciunii.

Miłosz şi conaţionalii săi devin martorii unui miracol. Crezul său a  avut  rezonanţa cuvenită mai ales în rândul tineretului.

Miłosz – traducătorul Psalmilor lui David – a ştiut să se  smerească  în faţa raţionamentului întâlnit şi pus în pagină în lumea liberă. A chemat tot mai hotărât pentru o trecere prudentă  „în era focului eliberat”.

Odată dată dărâmat, zidul ruşinii, cel care împărţea lumea în blocuri antagonice, Pruncul Europei se va întoarce la Cracovia, unde creaţia lui va găsi recunoaşterea meritată.

La 10 decembrie 1980, cu prilejul acordării Premiului Nobel pentru literatură, autorul Tratatului moral a venit cu o mărturie mişcătoare despre literatura ţării sale: „marcată de istorie, mereu aluzivă, în secolul acesta  ca şi mai de demult, ea însoţind poporul în grelele sale încercări . Liniile poemului polonez au trecut prin clandestinitate, versurile au fost scrise în barăcile lagărelor de concentrare şi în corturile militarilor, prin Asia, Africa şi Europa”.

”A reprezenta o asemenea literatură – sublinia Laureatul – trebuie să doveşti: „semerenie faţa de dovezile de iubire şi consacrare lăsate de cei care nu mai trăiesc.”

În românește a fost tradus încă din 1981, în Antologia noastră de lirică poloneză contemporană, apărută la Editura Dacia din Cluj-Napoca, precum și în alte florilegii de poezie poloneză publicate ulterior.

A murit la 14 august 2004.

 

 

FUGA

Am fugit odată din oraşul arzând în flăcări.

Din câmp, de pe prima potecă, uitându-mă în urmă

Mi-am zis: „Iarbă, urmele să mi le-acoperi,

Ca focul să n-amintească de vocea procurorului cea sumbră.

 

Ne-a fost dat nouă o altă lume să înălţăm,

De vechea răutate ori de fericire să ne lepădăm.

Morţii să spună morţilor ce s-a întâmplat.

Noi plecăm. Iar securea  flăcărilor  pământul l-a despicat.

 

 

 

PRUNCUL EUROPEI

1

Noi, cei cărora dulceaţa zilei ne pătrunde în plămâni

Şi care vedem ramurile înflorite în mai,

Suntem mai buni decât cei care au murit.

 

Noi, cei care ne delectăm cu mâncăruri exotice

Şi cărora nu ne sunt străine jocurile dragostei,

Suntem mai buni decât cei îngropaţi.

 

Din cuptoarele înroşite, cu sârmă ghimpată împrejmuite,

Zgâlţâită de vântul toamnelor nesfârşite,

Din bătălii, când în spasme urlă aerul rănit,

Ne-am salvat prin şiretenii şi dibăcii,

 

Trimiţându-i pe alţii la pierzanie,

Cu strigăte îndemnându-i să lupte,

Am bătut în retragere,

Simţind cauza  pierdută.

 

Având de ales între propria moarte

şi moartea prietenului

Am preferat moartea acestuia

gândind la rece: de s-ar împlini.

 

Am închis ermetic camerele de gazare, am furat pâine,

Ştiind că ziua următoare va fi mai grea ca cea trecută.

Oameni fiind am cunoscut binele şi răul.

Raţiunea noastră maliţioasă n-are egal pe pământ.

 

S-a constatat că suntem mai buni decât ceilalţi,

Creduli, înflăcăraţi dar slabi, de viaţă păsându-le puţin.

 

2

Respectă destoinicia-ţi dobândită, prunc al Europei,

Moştenitor al unor catedrale gotice, al unor lăcaşuri baroce

Şi sinagogi, în care au răsunat plânsetele  popoarelor împilate.

Moştenitor al lui Descartes şi Spinoza,

Urmaş al cuvântului „onoare“,

Fiu postum al lui Leonidas,

Respectă capacităţile dobândite în ceasuri de groază.

 

Mintea ţi-e exersată, ai putea recunoaşte imediat

Părţile bune şi rele ale fiecărui lucru.

Gândirea ţi-e sceptică şi rafinată, capabilă de bucurii,

Despre care nu ştiu nimic popoarele primitive.

 

Condus de propria-ţi gândire, recunoşti imediat

Justeţea sfaturilor pe care ţi le dăm.

Fie ca dulceaţa zilei să-ţi intre în plămâni.

De-aici obârşia  sfaturilor înţelepte şi clare.

 

 

3

Nu poate fi vorba de triumful forţei,

Aceasta-i epoca în care învinge justiţia.

 

N-aminti de forţă, să nu fii  bănuit

C-ai recunoşti pe-ascuns doctrine depăşite.

 

Puterea-i urmare a  logicii istoriei ;

Redă logicii istoriei partea care i se cuvine.

 

Să nu ştie gura care proclamă ipoteze,

De mâinile care tocmai falsifică experimentul.

 

Să nu ştie mâinile tale care falsifică experimentul

De gura care tocmai exprimă o ipoteză.

 

 

4

Sămânţa plăpândă a adevărului pliveşte-o de planta minciunii

Nu-i urma pe cei care mint, dispreţuind realitatea.

 

Fie ca minciuna să nu depăşească faptele,

Şi plictisiţi de-atâta umblet în ea să-şi găsească tihna.

 

După o zi de minciună să ne-adunăm în cercul ales

Râzând copios, când cineva  faptele ni le vor  aminti.

 

Se împart laude sub pretextul unor raţionamente agere

Ori laude sub denumirea de  talente neobişnuite

 

Noi, cei de pe urmă, ştim cu cinismul să ne logodim.

Ultimii a căror şiretenie nu-i departe de disperare.

 

Vedem cun se naşte o generaţie groaznic de serioasă,

Înfruptându-se fără înconjur din ceea ce noi am  acceptat râzând.

 

 

5

Fie ca vorbele tale să-nsemne nu ceea ce înseamnă

Iar prin ele să fie îndreptate împotriva celui care au fost folosite.

 

Din cuvinte ambigue să-ţi faci arma ta.

Cuvintele clare scufundă-le în întunecimea enciclopediei.

 

Nici u cuvânt nu-l condamna,  până ce-n cartotecă

Amploiaţii  nu verifică cine grăieşte aceste cuvinte.

 

Glasul patimii este mai bun decât glasul raţiunii,

Căci nepăsătorii nu sunt în stare să schimbe istoria.

 

6

Nu iubi nici o ţară: ţările dispar uşor.

Nu iubi nici un oraş; oraşele uşor dispar în ruine.

 

Nu păstra suveniruri, căci din sertarul tău

Se-nalţă un fum toxic pentru respiraţia ta.

 

Nu consola lumea: oamenii mor uşor

Iar în năpăstuirea lor îţi vor cere ajutorul.

 

Nu te uita în oglinda lacului de demult:

Faţa îi este acoperită cu rugină, şi-i alta decât ţi-ai închipuit.

 

 

7

Cine vorbeşte despre istorie în siguranţă se va afla.

Împotriva lui  morţii nu vor aduce mărturi.

 

Orice fapte doreşti în spatele lor a le pune,

Tăcerea va fi răspunsul pe care-l vor da totdeauna.

 

Din adâncul nopţii un chip ruinat ţi-apare.

Şi-i dai contururile de care are nevoie.

 

Mândru că eşti stăpân pe oamenii de mult duşi

Schimbi trecutul după propria-ţi asemănare, mai bună.

 

 

8

Zâmbetul născut din respect pentru adevăr –

E zâmbetul folosit şi de duşmanii poporului.

 

Veacul satirei s-a sfârşit. Nu vom mai batjocori

Cu vorbe viclene pe monarhii incapabili.

 

Gravi, aşa cum se cade unor constructori mari,

Acceptăm linguşeala doar ca o glumă.

 

Cu guri încleştate, smeriţi în faţa raţionamentului,

Păşim prudenţi în era focului eliberat.

                                                           – New-York, 1946 –

 

 

 

 

ARS POETICA

 

Mereu am tânjit după o formă mai încăpătoare,

care să nu fie nici poezie nici şi nici proză –

formă care să ne permită înţelegerea fără a supăra pe cineva,

nici pe autor nici pe cititor. Formă care să nu chinuie pe nimenea.

 

În însăşi esenţa poeziei un dram de nefiresc găseşti,

din noi născându-se ceva despre care nu ştiam că-i în noi ;

deci  clipim din ochi, uitându-ne după tigrul ce l-am slobozit,

ce-n lumină s-a priponit, bătându-se cu coada pe spinare.

 

De aceea drept se spune că dictez poezia daimonilor,

şi se exgerează susţinând că-i mai degrabă a îngerilor.

Greu să spui de unde se trage mândria aceasta a poeţilor,

dacă nu o dată le este ruşine de a lor vizibilă slăbiciune.

 

Ce om înţelept ar dori existenţa unui stat al demonilor,

care în el guvernează ca la el acasă, vorbind toate limbile,

şi care nu ajunge gura şi mânia să le-o fure,

oare din comoditate ajunge să-şi schimbe şi soarta ?

 

Apreciat e azi doar ce-i bolnăvicios,

cineva ar putea crede că aş glumi doar

sau că n-am mai găsit modalitatea

de-a proslăvi Arta cu ajutorul ironiei.

 

Au fost vremuri când se citeau doar cărţi înţelepte,

tomuri ce ajutau să fie suportată durerea şi nenorocirea.

Nu-i totuna însă să te uiţi într-o mie de opere,

care  vin direct din clinica de psihiatrie.

 

Dar lumea-i alta decât cea care ni se pare

şi noi suntem alţii decât ceea ce sporovăim a fi.

Oamenii îşi păstrează cinstea tăcută,

păstrându-şi astfel respectul rudelor şi al vecinilor.

 

Poezia e bună, căci ne-aminteşte

ce greu e să rămâi tu însuţi ;

Casa noastră se află deschisă, chei în uşă nu-s,

iar oaspeţi invizibili intră şi ies.

 

Despre ce spun aici, poezie, acord nu există.

Căci versuri se pot scrie rar şi fără plăcere,

dintr-o obligaţie neplăcută şi doar cu speranţa

că spiritele bune, nu şi cele rele în noi şi-au instrumentul.

 

 

GRĂIT-AM PREA PUȚIN

 

Grăita-am prea puţin.

Au fost scurte zilele.

 

Zile scurte,

Nopţi scurte,

Ani condensaţi.

 

Prea puţin am spus,

Timpul nu mi-a ajuns.

 

Inima a obosit

De încântare,

De disperare,

De ardoare,

Nădăjduitoare.

 

Falca leviathanului

M-a dat gata.

 

Despuiat am zăcut

Pe plajele insulelor pustii.

 

M-a înşfăcat într-un abis,

Balena albă a lumii.

 

Şi-acum nu mai ştiu ce-s,

Ce-a fost adevărat.

 

 

 

FUGA

Am fugit odată di oraşul arzând în flăcări

Din câmp, de pe prima potecă, uitându-mă în urmă

Mi-am zis: „Iarbă, urmele să mi le-acoperi,

Ca focul să n-amintească de vocea procurorului sumbră.

 

Ne-a fost dat nouă o altă lume să înălţăm,

De vechea răutate ori de fericire să ne lepădăm.

Morţii să spună morţilor ce s-a întâmplat.

Noi plecăm. Iar securea din flăcări pământul l-a despicat.

 

 

ÎNTÂLNIRE

Câmpiile îngheţate în zori le străbăteam,

Era noapte încă. Aripa roşie se trezea.

 

Un iepure în faţa noastră alerga,

Cu mâna unul din noi îl arăta.

 

Asta a fost odată. Astăzi nu mai trăiesc

Nici iepuriele, nici cel care semnu-l făcea.

 

Scumpa mea, unde sunt, încotro s-au dus

Semnul mâinii, foşnetul din brazde, drumul parcurs –

Nu-ntreb, că m-ar durea ceva, dar n-am un răspuns.

 

 

SFATURI

În locul tinerilor poeţi

(loc înalt, orice ar crede o generaţie)

aş prefera să nu spun că pământul e visul unui nebun,

o poveste neghioabă, plină de furie şi zgomote.

 

E-adevărat, nu mi-a fost dat să văd triumful dreptăţii.

Gurile celor nevinovaţi n-amintesc de nimic.

Şi cine ştie dacă nebunul ce poartă coroană,

cu pocalul în mână stă şi urlă că zeii îl favorizează,

că-atâţia şi-atâţia a otrăvit, i-a decapitat ori i-a orbit,

cu blândeţea pe spectatori nu-i păcăleşti.

Zeii nu sporesc averea credincioşilor în oi ori în cămile

şi nu iau nimic pentru crimă ori jurământ strâmb.

S-a ascuns atâta timp, că a uitat cum a apărut

în tufişul arzând şi la pieptul tânărului evreu –

gata să sufere pentru toţi cei care au fost şi vor fi.

Nu-i sigur dacă Ananke îşi vede ceasul ei

ca să plătească cum s-ar cuveni

pentru îngâmfare şi lipsă de măsură.

S-a reuşit ca omului să i se dea de înţeles,

că trăieşte prin mila celor puternici.

Să se ocupe atunci

de sorbitul cafelei şi de prins fluturi.

Cel care iubeşte Res Publica va avea mâna tăiată.

Dar pământului i se cuvine totuşi un pic de milă.

Nu c-aş lua prea-n serios bucuria naturii

şi recuzita în stil baroc, Luna, norii pufoşi.

(cu toate că măslinele înfloresc la Vilia în anotimpul frumos)

Nu, nu v-aş sfătui departe de natură să staţi

nici de peisajele sterpe din văzduhul nemărginit,

de timpul infinit, de melcii otrăviţi

de pe poteca din grădină, ce stau ca nişte armate.

 

O, e foarte multă moarte şi de-aceea fiţi atenţi

cu cosiţele de păr, cu fustele colorate în vânt

cu bărcuţele de hârtie, mai puţin tainice ca noi…

 

 

FEREASTRĂ

În zori m-am uitat pe geam

şi-am zărit un merişor

plin de lumină.

 

Şi când m-am uitat din nou,

un măr rotat am observat

cu poalele în pământ

de roade plin.

 

Au trecut prea mulţi ani

şi minte nu mai ţin

ce s-a întâmplat

în somn.

 

 

BALADĂ

                                        Lui Jerzy Andrzejewski

Se-nalţă în câmp copacul cenuşiu.

Sub el stă mama, cu umbra-i firavă.

Şi-un ou fiert curăţă de coajă.

Iată cum bea ceaiul din sticlă.

Se vede oraşul care nu mai există.

Zidurile şi turnurile strălucesc în amiază;

Întorcându-se de la cimitir,

Admiră mama stolul de porumbei.

 

Prietenii te-au uitat, băiete.

Nici un coleg de tine nu-şi mai aminteşte.

Logodnica are copii,

Şi la tine noaptea nu se mai gândeşte.

În Varşovia s-au înălţat monumente,

Dar pe niciunul numele tău nu este.

Numai mama, cât trăieşte, ţine minte

Cât erai de caraghios şi de copilăros.

 

Gajcy zace în pământ învelit,

La cei douăzeci de ani împliniţi.

N-are ochi, nici mâini, nici inimă,

Nu ştie ce-i vara, iarna ori primăvara.

În fiecare an gheaţa trozneşte pe râu,

 

Înfloresc an de an gălbenelele

în pădurea întunecoasă.

De măsline oalele sunt pline,

Şi-ascultăm a cucului profeţie.

 

Gajcy zace, niciodată n-o să afle,

Că bătălia varşoviană n-a dat roade.

Baricada pe care a murit,

De mâini crăpate a fost lichidată.

Vânturile au suflat, praful roşu s-a ridicat.

Au căzut ploi şi privighetoarea a cântat.

Zidarii de sub nori au strigat,

Înălţând case noi, câte-au putut.

 

Îţi spun, băiete, ca să te ruşinezi.

C-ai apărat o cauză bună.

Iar eu ştiu, Domnul să mă pedepsească,

Când voi putea cu tine vorbi.

Florile s-au făcut şi ele ţărână

De secetă, iartă-mă scumpul meu,

Iar când vin pe la tine, am vreme puţină

Şi nici putere apă să-ţi car.

 

Sub copac mama îşi îndreaptă basmaua.

Străluceşte aripa porumbelului pe cer.

Se uită în jur şi-i tare îngândurată,

Iar zarea-i atât de înaltă, înaltă.

Trece un tramvai spre oraş.

Fug după el doi flăcăiandri.

O să-l prindă, se gândeşte mama, ori nu?

L-au ajuns. În staţie sunt sus.

                                                            – 1958 –

 

 

SOARELE

 

Culorile din soare sunt. Iar soarele n-are,

N-are pentru el nici o culoare, căci le are pe toate.

Pământu-i şi el ca o poemă, care din soare se naşte,

Soarele care de sus doar pe artist îl cunoaşte.

 

Cine vrea lumea-n culori s-o zugrăvească,

Să nu privească niciodată drept în soare

Uita-va atunci ce-a văzut şi ce avea în minte,

Doar lacrimile care-l sugrumă le mai simte.

 

În genunchi dacă stăm, chinul în iarbă pogoară,

Iar razele din glie cutremură zarea întreagă.

Tot ce-a au acumulat de-o viaţă, în ele se află:

Stele şi trandafiri, zorile şi amurgurile din ceaţă.

 

ÎNTÂLNIRE

 

Câmpiile îngheţate în zori le străbăteam,

Era noapte încă. Aripa roşie se trezea.

 

Un iepure în faţa noastră alerga,

Cu mâna unul din noi îl arăta.

 

Asta a fost odată. Azi nu mai trăiesc

Nici iepurele, nici cel care semnu-l făcea.

 

Scumpa mea, unde sunt, încotro s-au dus

Semnul mâinii, foşnetul din brazde, drumul parcurs –

Nu întreb, că m-ar durea ceva, dar n-am un răspuns.

 

 

 

CREDINCIOASA-MI SLOVĂ

 

Credincioasa mea slovă,

Slujitu-te-am.

Noapte de noapte în faţă-ţi puneam

vase mici pline de culori,

să ai şi mestecenii şi greierii şi căldăraşii

pe care în minte-i păstram.

Şi mulţi ani a durat totul.

Erai patria mea, căci alta-mi lipsea.

Credeam c-ai să mediezi

între mine şi oamenii buni,

aceştia de-ar fi fost douăzeci, zece

sau poate cei ce nu se născuse încă.

Acum îmi recunosc îndoielile.

Sunt clipe,

În care cred că  viaţa am irosit-o.

Căci tu eşti slova faliţilor,

slova neînţelepţilor şi a celor care se urăsc

poate mai mult decât alte popoare,

slova confidenţilor,

slovă a nebunilor

a celor bolnavi de propria lor ură.

Dar fără de tine cine’s.

Un şcolar sunt

dintr-o ţară îndepărtată,

ce se bucură de succes,

fără teamă şi umilire în el.

Acesta-s eu –

Dar cine sunt fără tine?

Un filosof ca oricare altul.

Înţeleg, că aşa am fost educat:

Glorie să am nu şi aură …

 

 

 

A EMIGRA

 

 

M-au năpădit visurile din anii petrecuţi pe-afară,

Vai, numai eu ştiu ce-am îndurat  pe meleaguri străine;

Viaţa ce-o trăiam sub o carapace ascunsă

Mi-o clădeam zi de zi cât mai ermetic, ca  albina

Care-şi astupă cu ceară până şi cea mai mică fisură.

 

Cine ar fi în stare să mai ţină minte,

Cât de înghioldită ne-a fost ambiţia;

Şi câte ochiade am îndurat, pline de compătimire,

Sărmanul, crede c-ar fi la el acasă…..

O fi oare ceva  de capul lui?

Dacă-ar fi să le mărturisesc tinerilor ceva,

N-aş rosti nici o vorbă despre succesul,

Care uneori  se  întâmplă să şi existe.

Dar, vai, ce gust amar mai are succesul.

 
ACESTA 

De-aş putea să spun o dată,

ce-i în mine.

Să urlu: oameni, v-am minţit

spunându-vă

ceea ce în mine nu era,

În timp ce ACESTA se află

acolo necontenit,

zi şi noapte.

Că numai datorită lui am putut

Descrie oraşele voastre uşor

inflamabile,

Iubirile voastre scurte

şi distracţiile în nimicuri

transformate,

în cercei, oglinzi, umeraşe

pretutindeni purtate,

găsite în scenele din

dormitoare

şi de pe câmpurile de bătaie.

Scrisul a fost pentru mine

strategia de-a mă apăra

De-a şterge urmele. Căci

oamenilor nu le plac

Lucrurile interzise.

Chem să mă ajute lucrurile în

care m-am scăldat,

Lacurile cu stăvilar în stufăriş,

valea

În care ecoul cântecului tresare

în lumina serii,

Şi recunosc că fermecătoarele

laude ale trăirilor

Au putut fi numai exerciţii mai

acătării de stil,

Iar dedesubtul lor era ACESTA, ce nu poate fi numit.

ACESTA asemănător cu

gândurile hoinarului făr de acoperiş

deasupra capului şi care străbate prin ger un oraş străin.

Cel care seamănă cu clipa aceea

în care Jidovul încercuit

vede căştile grele ale

jandarmilor nemţi.

ACESTA este precum fiul

regelui care a plecat o dată

în oraş

Unde a văzut lumea cea

adevărată: mizeria, boala, bătrâneţea şi moartea.

ACESTA poate fi comparat cu

faţa împietrită a aceluia

care a înţeles că a fost părăsit

pentru totdeauna.

Sau cu vorbele doctorului ce

nu îi mai dau nici o speranţă.

Pentru că ACESTA înseamnă

zidul din stâncă pe care

am atins-o.

Şi-am înţeles  că-i zidul ce nu se

dă la o parte oricât

l-aş implora.

Revista indexata EBSCO