Sep 15, 2018

Posted by in Istorie literara

Radu ŞERBAN – Cristeşti – o crisalidă a Unirii

Drapelul tricolor de borangic reuneşte în ţesătura sa milioane de frunze tinere de dud,  metamorfozate în crisalide, apoi în mătase.

La spargerea secolului, în 1900, honvezii îl interogau pe Pompei, tânărul licean din Blaj, pentru vinovăţia de a arbora prin centrul urbei tricolorul unei ţări vecine.

Ce să le răspundă? În borangicul tricolorului se întreţesea sufletul său de român transilvănean, născut în Cristeşti, cu originea latină a numelui său de familie, Moruşca, numele dudului, „morus”, materie primă a mătăsii din steag. Putea să le amintească sursa perpetuării românităţii în Apuseni, anume – creştinismul neamului său de preoţi. Nici astăzi, Cristeştiul nu-şi dezminte obârşia, purtată în însuşi numele „creştinesc”.

Despre primul episcop ortodox român de America, Policarp Moruşca, fostul elev ce purtase tricolorul în urbea blăjeană[1], s-a scris mult. Despre bunicul său, preotul Matei Moruşca din Cristeşti, Dealul Geoagiului, nu se ştie mai nimic.

De când am citit într-o revistă Solia din 1936, duioasele amintiri ale Episcopului Policarp despre vremea copilăriei când urca, în vacanţe, la Moşul Matei, mi-am propus să aflu mai multe despre el.

M-am învrednicit, pe 7 septembrie 2008, să urc până la biserica de lemn din Cristeşti,  Dealul Geoagiului, unde am descoperit crucea de piatră de pe mormântul preotului Matei Moruşca (1830-1905).

A trăit exact 75 de ani, cât şi nepotul său, Episcopul Policarp. Doar că, în plin secol al XIX-lea, se trăia mai puţin, în medie. De exemplu, fiul său, preotul Ioan, a trăit doar 59 de ani (1854 – 1913).

La Cristeşti, pe 20 martie 1883, s-a întrupat în viaţa pământească primul episcop ortodox al românilor din America, Policarp, la confluenţa a două genealogii ecleziastice: Moruşca pe linie paternă şi Cado pe linie maternă.

La biserica din  Cristeşti, Dealul Geoagiului, slujea la acea vreme ca paroh tatăl său, Ioan, hirotonit pentru parohia natală de mitropolitul Miron Romanul. Aceeaşi bisericuţă din lemn constituise lăcaş de liturghie şi pentru preotul Matei.

M-am încumetat, aşadar, să urc până la bisericuţa ctitorită în anul 1742, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, edificată de meşterul Panta Crăciun, după cum scrie pe însuşi ancadramentul de la intrare.

Am trăit un moment de împlinire atunci, dar şi în anul 2016, când a fost inclusă pe noua listă a monumentelor istorice. La o altitudine de 1600 de metri, cam cât staţiunea Rânca, cimitirul bisericii tezaurizează în partea de răsărit, spre altar, mormântul preotului Matei Moruşca, purtând următoarea inscripţie ornamentală pe crucea de piatră:

 

Aici odichneşte in Domnul MATEI MORUŞCA, Veteranul parochilor din Cristeşti, născut în 1 ianuarie 1830, repausat în 13 november 1905, în al 51-lea an al preoţiei şi al 50-lea al căsătoriei”.

 

Teamă mi-e că de atunci s-a mai estompat, de aceea ţin să rememorez exact înscrisul caligrafiat pe crucea de mormânt a stră-străbunicului meu.

Despre bisericuţă, localnicii invocă perioada când găzduia episcopia ortodoxă transilvană, ortodoxia fiind prohibită de autorităţile vremelnic stăpânitoare.

Disimulat între munţi şi păduri, micul aşezământ ecleziastic era greu de găsit la vremea aceea. Prin el, locuitorii din Cristeşti, ca şi din întreaga zonă, şi-au păstrat identitatea şi credinţa, alături de limba susţinută de Şcoala Ardeleană. Sincer să fiu, nici eu nu cred că l-aş fi găsit fără ghid.

Atunci, în septembrie 2008, am continuat urcuşul până la „casa popilor”, unde locuise întâi preotul Matei, apoi fiul său, Ioan, şi unde s-a născut Pompei.

La doar un an după trecerea în veşnicie a preotului Matei, întreaga familie a fiului său Ioan, cu soţia Ana şi cei 6 copii, a călătorit la Constanţa, unde Pompei şi-a însufleţit spiritul românesc. Reîntors, a apelat cu îndrăzneală la cuvânt spre a-şi afirma simţirile patriotice. Seminţe purtate de vântul credinţei, coborâte de pe ancadramentul vechii biserici pe crucea preotului Matei, cuvintele aveau să germineze prin condeiul lui Pompei, tânăr absolvent de teologie.

După întoarcerea de la Constanţa, el avea să declame:

„Nu căuta a-ţi potrivi vorba după un schelet rece, învăţat la şcoală, rupe-o din inima ta, şi se va sălăşlui cu prisosinţă în inima celor ce ascultă: dar spune-o frumos, alege-o pe cea mai dulce, caută-o pe cea a neamului tău… Simţul limbei, acest isvor nesăcat al conştiinţei despre neamul nostru, trebue să şi-l însuşască toată suflarea ce se inşiră în rândul celor de un neam şi mai mult decăt toţi, preotul, care e propeveduitor şi căruia nu-i este îngăduită greşala” (Policarp Moruşca, în „Telegraful Român”, Impresii şi păreri – O conferenţă preoţească, 1907).

De pe atunci îşi asumase rolul de abil predicator.

Din păcate, după numai cinci ani, părintele Ioan avea să treacă şi el la Domnul, lăsând un vid în familie şi împovărând-o pe preoteasa Ana, născută Cado, să-şi crească mai departe cei şase copii, toţi vlăstare onorabile ale familiei creştine din Cristeşti.

Pompei avea să devină arhimandritul şi apoi Episcopul Policarp, primul ierarh al românilor din America. Fratele mai mic, Matei, născut în 1890, moştenind numele bunicului, urma să absolve şi el facultatea de teologie şi să ajungă deputat în primul parlament al României Mari, pe 1 Decembrie 1918.

O altă viţă preoţească istorică, întinsă până la părintele Clemente Popoviciu, a adus-o în Cristeşti pe preoteasa Ana, născută Cado[2]. Măritată cu preotul Ioan în anul 1882, Ana fusese venerată de fiul său, Policarp, care o descrie cu nostalgie în „Solia” (nr…/1937?)

Mai mult decât descendenţa clericală, scrierile îl cataloghează pe Pompei drept cel mai de seamă rod al îmbinării arborilor genealogici Moruşca şi Cado. Un rod gustat şi astăzi, dacă cităm din pildele sale:

„Acolo unde sentimentul religios şi virtuţile şi tradiţiile noastre strămoşeşti sunt luate în bătaie de joc de către oameni, cari au ambiţia să joace un rol însemnat în viaţa de stat şi în societate – nu e de mirare că imoralitatea, bolşevismul religios, ateismul, internaţionalismul distructiv şi anarhia se lăţesc; iar Biserica şi slujitorii Sf. altar sunt desconsideraţi şi umiliţi”.

(Policarp Moruşca, în Biserica şi şcoala,1932).

 

Fin orator, tânărul preot folosea diverse prilejuri în afirmarea ideii naţionale:

„Curentul românesc care a fost preconizat pe tărâmul literar acum zece ani, prin mari scriitori ai neamului nostru, a început să pătrundă şi în celelalte câmpuri de manifestare a vieţii noastre, aşa, încât astăzi, ideea naţională ca idee conducătoare, este considerată drept o dogmă nu numai folositoare, dar şi necesară şi foarte logică…”[3]

 

 

Învăţăturile fundamentale de viaţă îşi găsesc locul în multiplele scrieri, uneori dincolo de ideea unităţii naţionale, într-o unitate mai larg – umană:

„Înţelepciunea vieţii este să ştii, tu, să o cârmuieşti şi nu să te laşi cârmuit de ea. Pentru aceasta se cere voinţă, exactitate, stăruinţă, devotament, rezistenţă, renunţare, stăpânire de sine; cu un cuvânt, înfrânare”. (de verificat sursa)

La 17 ani după Unire, mesajul românilor a fost transmis direct de Episcopul Policarp, la apogeul demnităţii sale de episcop, preşedintelui Statelor Unite, F.D. Roosevelt, pe 11 decembrie 1935, în biroul oval. Remarca finală a preşedintelui, născut cu un an înaintea lui Policarp, l-a încurajat pe tot parcursul mandatului său american: „De acum, rămâi în America; de vei avea trebuinţă de ajutorul meu în vreo chestiune bisericească, să vii cu încredere!”[4].

La centenarul întregirii neamului, esenţial îmi pare articolul „Războiul şi iubirea creştinească” din 1916, publicat de preotul Pompei, în Telegraful Român. Cristeştiul natal l-a însoţit şi în acel titlu, căci se referea la război care-l adusese acasă, în România: „Războiul e doar o pedepsire a răului răzvrătit împotriva binelui, deci provocat de o situaţie de constrângere”. Amplul articol reflectă o profundă filosofie, trecută prin filtrul simţirii şi trăirii unui „creştin” din Cristeşti.

 

*

 

Dintre milioanele de crisalide din care s-a ţesut Unirea, Cristeştiul îşi poartă şi azi istoria, sub greutatea acoperişurilor de paie ale caselor seculare. În inima Apusenilor, la o aruncătură de băţ de Roşia Montană, amintindu-ne motivul pentru care unii vecini nu ne-au dorit unirea, căci „Munţii noştri aur poartă”, Cristeştiul dăinuie cu crucile sale din piatră sau lemn, frumos încrustate de cei ce, prin talentul şi dăruirea lor, au devenit în timp făurarii Marii Uniri. Din cremenea caracterelor lui Horea şi Avram Iancu, ei au dăltuit o cristelniţă de botez al României Unite: Cristeşti.

[1] Nichifor Todor, Chipuri de vrednici înaintaşi, „Mitropolia Ardealului”, Nr. 3-4/ 1983

[2] Nicolae Cado, …

[3] Pompei Moruşca, în „Telegraful Român, Espoziţia doamnei Maria Cosma (1912)

[4] Revista „Mitropolia Ardealului”, nr.3-4/1083, Nichifor Todor, Chipuri de vrednici înaintaşi.

Revista indexata EBSCO