Sep 15, 2018

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Leca Morariu: cum l-a cunoscut Coşbuc pe Troţki

Război – război: dar ucenic la… Coșbuc

 

Concentrat încă de la 1 august 1914, Leca Morariu (n. în 1888 – iată că se împlinesc, pe 24 iulie, 130 de ani ai natalei sale) a fost trimis de Imperiul Habsburgic pe mai toate fronturile: în Galiția, Ungaria, Italia, Serbia, „achiziționând” pe parcurs și trei răni (însoțite, firesc, de tot atâtea decorații) – ceea ce i-a mai permis și momente „de respiro”, atât în spitale, cât și în servicii „protejate”, în spatele frontului. Un astfel de interludiu s-a petrecut din primăvara lui 1917 până în aceea a anului următor, când a fost însărcinat cu „muncă de dosare” în Bucureștiul ocupat de armata germană (și tulburat de intervenții neortodoxe bulgare – vezi răpirea moaștelor Sf. Dimitrie, la 17 februarie 1918). Găzduit de pictorul Mișu Teișanu, în clădirea Muzeului „Th. Aman”, Leca își caută supapele de supraviețuire culturală și națională în preajma a doi „monștri sacri” ai perioadei: bucovineanul Dimitrie Onciul și ardeleanul George Coșbuc. Lăsând deoparte dată impresiile „de stradă” ale unei Capitale aflată sub cizma dușmană, ne oprim de astă dată doar la întâlnirile pline de miez cu G. Coșbuc (prilej de comemorare și a secolului scurs de la trecerea din viață a scriitorului, câteva zile după despărțirea de Leca), în ale cărui povești se vor strecura și picanterii legate de Academia Română, Goga, Vlahuță, Zamfirescu, Enescu și alții. (Fragmente au mai fost publicate, scurt timp după decembrie 1989, de temeinicul cercetător sucevean Nicolae Cârlan, în efemera revistă „Neamul românesc” de la Iași).

 

15/8 1917. După prânz, hai la Coșbuc! O iai pe cheiul Dâmboviței în sus, pe lângă anticarii tăi, și dai în aleile care aice sânt darnic dătătoare de umbră. E chiar frumos acest colț de verdeață, mărit încă și de grădinile din față cu zorele, porumb și floarea soarelui, printre care stau izolatele vile și case. Așa până în str. Sf. Elefterie, care te duce în Calea Plevnei. Dar ai ajuns prea departe și-o apuci deci înapoi cătră centrul orașului, până dai de nr. 48. Floarea soarelui întinde curioase capete de aur peste garduri. Grădini, porumbiște, case uneori drăguț de primitive: ești ca la țară. Preludiul drumului înspre „badea Gheorghe” e deci cât se poate de bun. În sfârșit, iată-te ajuns la nr. 48. O casă, ca orice casă modernă. În fundul curții totuși pomi bătrâni, întunecați de umbră, noduroși – de sub care răsar capete mirate. La prima ușă din stânga, carta de vizită: „G. Coșbuc, membru al Acad. Rom.”. Sun. Se deschide o ferestruie și-o slujnicuță, așa cum o merită un Coșbuc, te ispitește (!):

– Ce poftiți?

– Mă rog, dl Coșbuc e acasă?

– Da!

– Spuneți-i că un român bucovinean vrea să-i vorbească.

Și intri. Treci prin salon în odaia de alături, odaia de lucru a lui Coșbuc: etajera cu cărți, dulăpaș cu lavoar, haine în dezordine, pantofi de noapte, fotografii ale lui C. și ale familiei, o schiță în creion cu „fecit Al. Coșbuc”!… Dante cu Beatrice, hărți ale fronturilor, tăiate de prin jurnale, cu cele mai curente însemnări ale mișcărilor de pe fronturi…

Vine cineva. Servitoarea, după capot și pantofi. Pe urmă, iată-l răsărit: simplisim, naturalisim, tras la față, zâmbind parecă, ca cineva care vrea să-și aducă aminte cum e un zâmbet, în pantofi, cu coatele rupte, sărac – încât dintr-odată te cuprinde o caldă afecțiune, acordată a milă și venerație, înaintea celui ce e parecă de toți neîndreptățit și trist…

– Domnu Coșbuc, iertați că nevenind Dvoastră niciodată la Bucovina, o parte din Bucovina îndrăznește să vie ea la Dvoastră…

– Daʼ cum de vii să mă insulți, dle, pe mine, care de vreo 3-4 ori am fost prin Bucovina?! Ca negustor, ca geambaș de cai… incognito… așa ca omul care vrea să vadă în ticnă… și dta vii să-mi faci așa reproșuri… Cine adecă ești dta? Șezi colea!

Mă prezint.

– Ești poate al păr. Morariu?

– Da!

– Ei, bine c-ai venit. Ce Dumnezeu sânteți așa selbateci? A mai fost un român austriac pe aice. Voiam să-l caut, dar a plecat. Sau poate vi-i teamă? Nu vă fie, că doar n-avem a face politică, ori spionaj. Spionajul îl fac eu singur. Mă dau ca prostul în vorbă cu oricine – cutare soldățoi german – și tot știu ceva. Ia să văd, dta știi ce trupe germane stau la București? Nu știi! Dar gradele germane le cunoști?

– Nu!

– Și fronturile le cunoști? Iată-le!

Un torent de întrebări singur răspunse, o memorie extraordinar de intensă și-o vioiciune atât de tânără, încât merită pălmi cine-a scornit că Coșbuc se stinge de ultrajertfire lui Bacchus. Vin întrebări despre Bucovina, prelații ardeleni, despre soldații Împăratului, sărmanii soldați dragi lui. Și izbucnește nădejdea lui de sigură izbândă a dreptății, pentru că „prea e mare viforul, decât să se aleagă ceva mic din el”!

– Vino când vrei. Uite, să-ți dau niște cărți. Franțuzește citești? Eu și așa nu mai am ce face cu ele și toți mă pradă… Vină, mai mergem la un păhar de vin. Dta poți aduce oleacă de țigarete, că noi greu le căpătăm… Ori aice, la umbră, să tot stai și să tragi și să povestești…

Mi-e parecă și uniforma mea mai puțin urâtă acum, pentru că ea îmi deschide uși de altcum de nedeschis și ea mă îndreptățește să calc necălcate praguri. Și nu e satisfacție mai compensatoare decât masca dată pe față cu minciuna ei!

 

31/XII. Seara în librăria Sfetea: Coșbuc!

– Ei, da ce-i cu dta, am crezut c-ai plecat! Ce faci acum?

– Ia, nu prea multe.

– Hai!

Și la vin să-l vezi: vervă inepuizabilă, voie bună fără de sfârșit, elasticitate acrobatică care singură, fără asociație de idei, prin toate colțurile se zbânțuie.

– Limba românească? Din ea însăși o să se dezvolte. D-le, eu pare-că văd aievea cât de frumos o să se dezvolte, că doară noi, poeții, la ce sântem!! Eu, cum mi-am făcut cuvinte? De pildă cuvântul întrulpi. Știi, în Nunta Zamfirei:

 

De-ai fi văzut cum au jucat

Copilele de împărat,

Frumoase toate și întrulpi,

Cu ochi șireți ca cei de vulpi

Cu rochii scurte până-n pulpi

Cu păr buclat.

 

Cuvânt fabricat de bietul Coșbuc! Am și trebuit s-o mărturisesc în urmă, că m-au întrebat pârdalnicii de filologi! Dar până să-și deie seama ce înseamnă, vreo 6 imitatori de-ai mei l-au primit și l-am cetit cu ochii mei!

– Și ce înseamnă, mă rog, cuvântul întrulpi?

– Cum, păi nu înțelegi din frază? Întrulpi, durdulii, trupeșe, cu mijlocul încins frumos, ca niște vulpi șirete…, pentru că asta s-o știi de la Coșbuc: femeia e pe atâta de frumoasă pe cât de frumos se știe încinge!… Dar câte alte cuvinte! În traducerea din Dante am introdus de pildă cuvântul acroare, analog cu dulcoare, lucoare. Așa, asta-i treaba poeților. Vorba e numai s-o știi țintui bine într-o rimă, într-o rimă, nu în mijlocul versului, și lasʼ de nu prinde! Și chiar dacă unul-două nu prind, dar ceva tot rămâne! Și apoi cuvinte din tot cuprinsul limbii românești, că doar n-avem a ne ținea de triunghiul purității al lui Odobescu: Târgoviște – București – Giurgiu, cu minunatul său idiom: „Cine mă calcă? Este picerile tale, care mă calcă, dle?!”.

Și iară accese de pornologie, așa cum o au toți oamenii mari (Iorga, de pildă, când ne-ntorceam de la Expoziția din 1906, în tren: despre jidanul care, dezbrăcat gol pușcă, de hoții Codrului Herței și surprins de fiică-sa cu inelul de aur mântuit, fiind ascuns „acolo”, excelent: „Sara, Sara, cum n-ai fost și tu cu noi, că mântuiam și cai și căruță și tot!” – D. Onciul, cf. 6/X 1917):

Într-o demineață ordonanța cu ghetele la dl locotenent. Dl locot. se întinde încă mereu sub plapumă și-i dă:

– Mă, Nicolai, să-mi spui ce-i fututul: muncă, ori plăcere?

– Păi, să trăiți, domʼ locotenent, de-ar fi muncă, ai lăsa-o în sama mea!

– Hahahahaha! Pezevenchiule: – și-i dă un bacșiș.

Pe urmă, la popotă, un râs ca acela la masa celor tineri, încât și dl colonel vrea numaidecât să știe ce e.

– E cam decoltată gluma, domn colonel!

– Ei, vorba-i numai dacă e sărată!

– Sărată, sărată, sărată! – strigă toți deodată. Și i-o povestesc și dlui colonel și dl colonel se zguduie de râs și numaidecât cere să vie ordonanța dlui locot.:

– Mă pezevenchiule! – și-i mai dă un bacșiș.

Se zguduie de râs dl colonel și-n drum spre casă, și hai să-și cerce și el ordonanța. Cela vine cu ceașca de cafea neagră:

– Ei, Ioane, ce-i când dormi cu o fată? Muncă-i, ori plăcere?

– Trăiți, nu știu, nu-nțeleg!

– Cum nu-nțelegi, bre? Fututul ce-i, muncă ori plăcere?

– Trăiți, mi-i rușine…

– Cum rușine, prostule, dacă te întreb – și dl colonel e adânc consternat de prostia naivului de Ion!

– Trăiți, mă tem că V-iți supăra…

– Bre, iacă pe cinste că nu-ți fac nimică, orice-ai spune.

– Trăiți, domn colonel, fututul, fututul cu dna colonel e o muncă, dar cu dra – o plăcere!!…

Păcat, de 1000 de ori păcat că trebuie să fug la popotă – mă rog – șef de popotă – la serbarea reveilonului boș!

Amin.

Și – să nu uit – la Academie controversă de la roate: de ce:

pălăria în cap și nu pe cap

oala în cap și nu pe cap

degetul în inel și nu inelul pe deget

icoana din părete și nu de pe părete

aruncă în el cu pietre și nu pe el cu pietre

stau în pat și nu pe pat

cad în genunchi și nu pe genunchi

calcă capra în piatră și nu pe piatră

ș.a.m.d. – o harmalaie de nu mai știi ce-i. Până se ridică Delavrancea și decretează solemn: „Fiindcă mă săruți în c.r și nu pe c.r!”.

 

17/II 1918. Duminecă. A.m. la Coșbuc. Dna Coșbuc deschide geamul de la ușă: „Da, e acasă, dar doarme. Dlui se scoală târziu. Poate treci dta pe la 2 d.m.”. Și „trec” pe la 3 d.m. Îmi deschide dna C. „Ți-a venit dușmanul!”, atâta prind din ce-I spune, dar El nu se grăbește să-și întâmpine „dușmanul”. Nici nu se ridică, ci în halatul de lucru, o flanelă descheiată (peste cămașă) și ruptă în coate, cu șoșoni drept ghete, își vede de treabă: șterge cu guma notițele făcute cu creionul într-o ediție din Dante.

– Și lucrul ăsta trebuie făcut numaidecât?

– Da, fiindcă-l cere regulamentul Bibliotecii Academiei, așa-mi pierd timpul cu lucrul ăsta mecanic. Înainte îl făcea băiatul meu, ori alți băieți care locuiau la mine. Le dam mâncare, locuință. Ei, dar ce-i nou prin Bucovina?

– Nu știu!

Apoi refecul episcopilor din Ardeal. Și, în sfârșit, Coșbucul adevărat:

– Mai dăunăzi mi se făcuse dor de un vin roșu. Și așa-mi trebuia un măgar care să meargă cu mine! Dar pace!

Dna C. servește cafea neagră și prăjituri. Coșbuc îmi cere să-i furnizez tutun. Azi e după un chef și nu prea-i vine a fuma, dar de altfel – și dă-i cu guma înainte.

Doamna C.:

– Mai lasă alea și vino de-ți ia cafeaua.

– Dă, așa-i omul harnic; ice lucrează, colo vorbește.

Și vine. Îi cer cărți de la „Casa Școalelor”, în numele camerazilor mei de dincolo. Le capăt, desigur. Mergem chiar deseară la dl Popescu, dar eu sânt invitatul familiei Teișanu azi. Deci altădată. Fug. Și mă procopsesc cu buzunarele pline de nuci, pentru colinda de la Crăciun.

 

23/II. Sindrofie la Coșbuc. Leca, sosit cel mai devreme, are prilej să steie puțin de vorbă cu El. Dar El e atât de plin de Alexandrul lui, de „Cobucul” Luceafărului cetit cu atâta bucurie de Tătuca… Și pe rând îmi arată aparatele fotografice, fotografiile, biblioteca (plină de vreo 20 de gramatice[1] a 20 de limbi, plină de excerpte și tablouri sinoptice), desemnurile… În adevăr minune de copil trebuie să fi fost! „Colo-i stau închise hârtiile… Nu le-am cetit, că mi se umplu ochii de lacrimi”. Și cum îi zicea din vioară și din caval! Și ce filolog ar fi crescut în el! „Ar fi fost un om de muncă nemțească!”.

Dar vin musafirii: Dl Sfetea cu Dna și 2 dre, Dna Hodoș1 cu impozantul d. Ulpiu Hodoș + 3 dre, Dna Hodoș2 (soția regretatului Nerva) cu – câte dre, dra Bacalbașa… și vine vinul, gogoșile, „vișniacul”, „jocurile de societate” și târziu abia declamări (2 dre Hodoș, eleve ale lui Toneanu; „Calul Dracului de dl Gheorghe Coșbuc” etc.) și cântece (dna Nasta). La 2 miezul nopții, cu lună albă, acasă.

 

26/II. Seara la Coșbuc. Conferință de alimentare cu Dna C.

– Slavici bietul e deci așa cum l-am bănuit: sincer, „ca și Carp și toți ceilalți”, și de aceea acuma-i părăsit și de cei ce l-au exploatat. S-a retras de la „Gazeta Bucureștilor”, fiindcă n-a putut suporta cenzura duor jidănași puși „la dispoziția d-sale”! Trăiește în cea mai neagră mizerie.

– Cum de și-a dat Gorun numele pentru „Astra ilustrată” a jidanului Hertz? E un om care n-a știut să-și facă nici un pic de bunăstare. Și-apoi nevastă-sa, Constanța (Hodoș), și ea mă rog, literată! În tot minutul era la noi, că locuia ice, în pod: „Nu mi-ați împrumuta nițică varză, nu mi-ați împrumuta cutare?”. De aceea și-a dat numele pentru 500 lei pe lună! Acu, în timpul ocupației, rămăsese prost de tot și mi-a și spus: „Bade Gheorghe, fă ceva, intervină pe la Academie, că eu mă prăpădesc”!…

Dna C. ne cheamă la ceai.

– Dar i-ai plătit dlui Moraru, bădiță?, se adresează Dnei cătră badea Gheorghe.

– Am cetit azi toată ziua o carte nemțească. Da-i cu capu-n nori, Neamțul! Ce visează dlui! Întreaga Africă colonie germană și arsenal german!

Deci vorba de nemți, de aeroplane:

– Barbarie germană, adevărată barbarie: s-au lăsat cu aeroplanul jos și i-au omorât pe bieții țărani de pe câmpuri cu mitralierele. Dar las că le-a și dat generalul Lambru un pui de lecție valahă. Cică în luptele de la Predeal un maior german ajunge prizonier. Ofițerii români îl înconjoară, îl întreabă. Iată și generalul Lambru. Maiorul nici gând să se ridice de pe scaun în fața nou intratului ofițer valah. Atunci generalul se apropie de neamț și-l ciocănește cu cotul degetului în frunte: „Uite, mă!”, îi zice – nemțește nu știa – și-și arată părul cărunt; pe urmă iar o ciocănitură în tidva boșă[2] și iară un „Uite, mă!”, cu care bădica Lambru își arată distincția de general, și apoi flisc! O palmă cu dosul palmei și-un zdravăn „Așaa!” românesc răcnit trufiei teutone, vremece mânioasele brațe Lambrioare îl smulg de pe scaun „dreeept”, smirna!

 

6/III. După cină la Coșbuc. Numai Doamna acasă. Vorbă despre situația ardelenilor în România. Deodată ușa se deschide și intră, cu pălăria mefistofelică în cap, pălăria care numai ea trădează meseria lui. El pare plictisit, obosit. Dna C. îl prinde de bărbie:

– Ești flămând, bădiță? Ei, ce să-ți deie Elena?

– Dar ce ai?

– Ouă, slănină, ceai.

Și în adevăr, aceasta e întreaga cină modestă a acestor vremi de mizerie neagră. Ciudat! Milă și un fel de admirare te cuprinde în fața acelei mâini ce așa de natural și simplu întinde jumătatea de ou în solniță… Și firul întrerupt al vorbei se deapănă mai departe, despre veșnicul reproș imputat celor „de dincolo”, că au venit după un os de ros, despre mândria jignită și conștiința de sine, fiindcă „calul bun din grajd, nu din târg, se cată”.

– Și de fapt am fost destul de căutat și destul le-am lucrat. Când era vorba de un discurs mai solemn, mai amplu, cine i-l făcea lui Spiru Haret? Coșbuc, săracul! Cartea lui N. Filipescu, Spre ideal, cine a scris-o, pe de-a întregul, pe de-a întreguțul? Eu! Filipescu, o virgulă n-a adaos! Dar drept că m-a și plătit. Și pe urmă tu, lume, pune-te pe mirare că ce cetit e Filipescu, ce carte știe! Și el, habar de grijă! Era deștept, era cinstit, și era român! Încolo, boier: nu-și prea bătea capul cu cartea. Așa-i cu cel ce știe munci! Dar sânt și ticăloși care cearcă să te exploateze. Nu mai departe conu’ Istrati cu expoziția lui (1906): numaidecât s-o inaugureze cu un imn compus de Coșbuc și Enescu. Lui George Ionescu (=Enescu), lăutarului – că lăutar e cu dreptul, dar numai atât – îi dă 6.000 de franci pentru compoziție, iară lui George Coșbuc îi dă dl Enescu o scrisoare, pare-că am fi păscut gâștele la un loc: „Dle Coșbuc, fă bine de-mi trimite textul, pentru că compozitorul, nu poetul, are partea mai grea a lucrului!”. Îi da mâna să scrie așa, cu 6.000 la chimir, răsfățatul de el, vremece nemernicul de mine, o sticlă de vin nu s-a îndurat să-mi dea cineva. Și-a rămas Enescu cu miișoarele și Istrati cu expoziția inaugurată fără de imn! „Dle Enescu, trimite-mi compoziția, că textul ți-l fac eu numaidecât!”.

– Și-i ziceți lăutar și răsfățat lui Enescu?

– Da! Că nebunii noștri numai în răsfăț o duc și cu răsfățul îi strică pe toți. Din Goga și bietul popa Lucaciu ce-au făcut? Goga premii, Goga subvenții, Goga 400 lei ajutor de la stat pentru câtă vreme învață franțuzește la Sorbona, și el cu chefurile și afaceri rentabile… Goga subvenție particulară de la Dna Brătianu… și el face speculă cu permise de vagoane! Dar i-am și spus-o: Băiete, dacă încetezi de a fi moral, nu mai faci tu poezie, câtu-i hăul! Uite, Vlahuță – din sărăcie a crescut mare! Și Delavrancea, și cutare! – Și în afară de asta. Eu la Sibiu de 2 ori l-am vizitat. Și el stă un an la București și nici bună-ziua nu-ți dă! Ei, dar m-am și pus în poară de 2 ori. Odată când în ruptul capului să ajungă președintele „Asociației”, în locul bătrânului Andrei Bârsan! Așa cu Goga! Dar Lucaciu! Tu, biet popă de la țară, cu șampanie și…!!… Dar Rusu-Abrudeanu, care vine calic și ajunge să facă donații de 10.000 lei! Dar câți alții! Așadar, cu Goga nu mi-a prea mers. Doi copii am avut eu: pe Iosif și Goga.

– Iosif, desigur, a fost altfel!

– Iosif? Ar fi murit mai bine decât să ceară sau să primească. A murit în urma unei injecții de Salvassan și grecoteiul cela de Anghel mai avu pe deasupra nerușinarea de a-și apoteoza fapta într-o schiță, Șarpele (din „Universul literar”, pare-mi-se). Grecotei ticălos! Satanist care-și făcea poezia cu o colecție de câteva cuvinte poetice prinse fericit în felul sataniștilor francezi. Egoist, care-și era el singur idolul său! Drept că și Natalia era frumoasă, adecă voluptoasă, corpulentă. Dar în cele din urmă ajunsese prost de tot cu ea. Îl lua la palme, ba și cu oala de noapte…

– Și începuse a colabora cu Eftimiu?

– Da! Dar numai literaricește, fiindcă arnăutul de Eftimiu era prea calculat decât să se destindă asupra unei colaborări mai largi… Știa el că-i mai răsplătitoare calea la Palat! Biata Regina avea nevoie de cineva – pentru literatură, nu pentru altceva. Și tot scria prost, că arnăutul, bietul, nici pentru sine nu-și ajungea. Are talent, dar prea e zvăpăiat, prea nedisciplinat și fără autocritică. Am fost și eu la Palat. Scrisesem o poveste despre războiul de la 1877 și-i cam batjocurisem pe ruși. Atunci Regele mă cheamă la Palat: „Tomn C., poate schimbi D-Ta ceva!”. „Nu, Măria-Ta – că așa-i ziceam eu – nu pot schimba”. Și nu și nu și nu, încât cartea tipărită pe socoteala mea rămase neschimbată. Iar pentru ministerul de culte (?) urmă altă formă, mai blajină. (Povestea unei coroane și Războiul pentru neatârnare).

 

19/III. După cină la Coșbuc, care azi e foarte în vervă. Ce-ar fi dat să cutreiere Ardealul așa cum își închipuise: cu o trăsură cumpărată la Brașov; băiatu-său (!…) vizitiu și el stăpân. Liber, independent de mofturile chirigiului! Că așa-i place să călătorească: necunoscut, neprevestit. Acesta e incognitul adevărat; numai așa poți vedea adevărul.

– Nu ca Iorga, ori Goga, care dinainte telegrafiază: azi ajung colo, mâine colo, poimâine să mă aștepte popa cutare! Ci așa, ca negustor, ca geambaș de cai. Și apoi, te-ai purtat bine – las’ să se știe pe urmă c-ai fost; nu – nici capul nu te doare!! În Viena nu l-am purtat de nas pe bietul Nedelcu (student bucovinean) mai o săptămână că-s negustor din România?! Așa-l pusesem la cale pe drul Ciurcu să mă prezinte.

Amintește de Votivkirche, de „Hôtel Regina”, lângă Votivkirche.

– Eu și-n Bucovina crezi că n-am fost de 4 ori? De 2 ori cu nevastă-mea și cu Alexandru. Și în Pătrăuți am fost!

– În Părhăuți, poate?

– Ba nu, în Pătrăuți!

– În Pătrăuți pe Siret, poate?

– Ba nu, ci-n Pătrăuții d-tale! În anul 1912. Și-am mâncat prost într-un birt comunal.

– Biserica ați văzut-o?

– Văzut! Da la Dorna cum i-am ocărât pe 2 preoți de-ai DVoastre! Doamne, Doamne cum ți i-am mai ocărât! Pentru că vorbeau nemțește. Că m-am luat pe urma lor și l-am urmărit pe unul până-ntr-o dugheană de brânză – cum sânt eu când vreau să observ.

Revine apoi la povestea războiului și-a cărților sale despre el. Într-o bună zi îl cheamă Regele și-i comandă în 3 luni cartea.

– „Bine-bine, Măria Ta, dar în 3 luni nu pot, că mai trebuie să cetesc una-alta; în vremea războiului nu eram doară decât un băiat de 9 ani”. Și totuși am mântuit lucrul în 3 luni și-am luat 5.000 de lei. În timpul ăsta intervine vizita Regelui la Petersburg (1909). Mă cheamă iar: să schimb locurile dușmănoase rușilor. Știi, capitolul cel cu: „Noi românii sântem de-o lege cu rușii, dar ne deosebim la obiceiuri. Românul când intră-n casă se închină pe la icoane, rusul tot cu ochii pe sub laviță, să vadă de nu-i ceva de șters”. Și n-am voit să schimb! Și-am mai scris o dată povestea războiului și-am mai luat o dată 5.000 de lei. – Dar Regele Carol era mărginit, săracul; corect, calculat – dar mărginit și de o zgârcenie nemaipomenită. Ei, când cu publicarea poveștii războiului, mă cheamă: „Te unte știi tumeta cum s-a făcut pacea de la San-Stefano?”. „E o întrebare foarte vagă, Măria Ta! Din cărți, Măria Ta!”. „Ta cartea asta o cunoști? Aice stă cum s-a făcut pacea de la San-Stefano!”. Și-mi scoate volumul al 2lea din Memoriile sale, care apăruse chiar atunci, încât n-aveam de unde-l cunoaște. Tăiem noi cartea, cetim și-i arunc eu vorba: „Dar scumpă carte!”; costa 10 lei. „Scumpă, scumpă!”, repetă Carol și-o pune la loc în dulap. Credeam că mi-o trimite acasă. Aș! Nici vorbă! În schimb Regina, care numaidecât îmi făgădui operele sale, m-a blagoslovit cu cărți. Numai ce mă pomenesc într-o zi cu un car la poartă. „Ei, da ce-aduceți acolo, oameni buni? Lemne?”. „Ba nu, cărți de la M.-Sa Regina!”. Vreo 70 de volume. Mult a mai scris, dar și destul de prost uneori. Și mult a mai lucrat. Regina pictează – a pictat foarte mult – Regina la plimblare pe Calea Victoriei cu 2 cai negri și-un stol de porumbei ce-i zboară pe umere, pe cap, pe genunchi, Regina de sfat cu miniștrii, Regina la literatură, la audițiuni muzicale, încât materialicește luat e imposibil să fi lucrat atâta; și apoi și varietatea scrisului ei îmi dă de bănuit că i-a mai ajutat și vreo damă de curte ceva la lucru!

– Dar bine, Iorga n-a scris de zeci de ori mai mult?

– A scris! Dar Iorga face numai literatură. Iorga scrie cu 2 mâini deodată, ba cu șase organe deodată: cu 2 mâini, 2 ochi și 2 picioare. Iorga e un fenomen, și-i păcat numai că n-are vremea să-și cetească scrisul. Și-i cam plac cucoanele! Dar de păcatul ăsta suferim noi toți. Numai Caragiale și Delavrancea și Vlahuță sânt cinstiți. Măcar că și Vlahuță a ajuns acum la a 3-a soție. L-a ajuns pedeapsa, fiindcă 1-a a fost nevasta profesorului său, cu care a fugit. Eminescu, bietul, a fost tot un tripper și-un sifilis, din cap până-n picioare.

Și așa vorbă, vin, mâncare (praz bulgăresc, foarte priitor lui Leca, brânză, mușchi, murături), până se face 1 după miezul nopții. D-na se culcă. Noi ne retragem dincolo și continuăm. E vorba despre „Academia Română”.

– Îmi pare foarte rău c-am stricat ordinea și m-am ales membru al Academiei. Țineam să continuu tradiția: Eminescu, Caragiale, Vlahuță. Dar am fost silit să primesc. Așa erau împrejurările. – Vlahuță? Vlahuță niciodată nu va ajunge membru al Academiei. I-a prea înjurat. Că tot băbălâcii sânt stăpânii Academiei. Am cercat noi (eu cu Delavrancea; cu D., nu cu Zamfirescu!) să-l reabilităm pe Vlahuță, dar n-a prins. Zamfirescu? Cu Z. n-avem nici în clin nici în mânecă. El e cu totul altceva decât noi. Cu toate că în fond e același lucru ca și noi. Că ce are a face: eu cânt dragostea de sub gard și el cea din balcon. Și totuși el e cu totul altceva, cu totul străin de noi. A, sânt multe ticăloșii în Academia noastră. Unicul Onciul care e mai așezat și cu tact – fiind amploiat al Statului. Mehedinți? O lichea! Înjura în Rege dăunăzi și acu primește, aud, să-i fie slugă, aspirând la portofoliul instrucțiunii și cultelor! Dar eu, eu o să le spun odată adevărul! Că-s, mila Domnului, om independent. Condeiul – adecă mai bine zis creionul, fiindcă eu scriu numai cu creionul – și hârtia știu că nu mi le-a lua! – Războiul mai poate dura vreo 4-5 ani și nu-i exclus ca România să mai intre o dată în acțiune. Trotzki? Un jidan care mi-a rămas dator cu 5 lei, de pe vremea când petrecea în casa lui Gherea.

Odată adusă vorba despre Gherea, îi spun cât de bine ne-a vorbit Sextil despre sentimentele nobile și umane ale urgisitului de Gherea. Lucru pe care și El îl confirmă.

– Și nimeni n-a izbutit să lămurească de se ține jidan sau creștin jupânul Gherea. Cât despre termenii călduroși ai lui Pușcariu, mă tem să nu fi fost ei altceva decât un ecou al afecțiunii ce-o prinsese Sextilică pentru fetișcana lui Gherea. O cam plăcea Sextil, și ea, unde-l vedea cu nasul coroiat, încă nu prea zicea ba.

Vinul s-a gătit, lumânarea pe sfârșite (electrica se stinge la 1), pornesc. La 3 demin., cam tulbure la cap, acasă.

 

24/III. Duminecă. Prânzul la Coșbuc. Cu cascheta-n cap și cu același capot rupt.

– Se uită dăunăzi un țigan la mine, lung. „Ce te uiți? Cum umblă boierii?”. „Ba nu, dar vremea ar fi să mi-l dai mie!”. Și eu nu i-l puteam da, că mi-i scump: în capotul ăsta mi-am înmormântat băiatul.

Noroc că Dna C. nu prea aude bine. Ba a auzit, când m-a întrebat de ce nu mai aduc pe cineva la masă, pe Teișanu ori pe altcineva, că „mi-i urât să stăm singuri”, și-au podidit-o lacrimele… Sărmana mamă!… O vede și El și-i ard și lui ochii…

 

31/III. Seara invitat prin Coșbuc la C. Sfetea. Milieul ăsta frumos și bogat o tresărire a conștiinței și un regret… Dl Sfetea foarte în vervă: despre Carol, „spionul germanilor”, despre nemernicia Austriei ca comerț și industrie, despre ticăloșia jidanilor. Badea Gheorghe necăjit de guturai și dureri de cap. Dna Sfetea trebuie să fi fost o frumuseță. „Jocuri de societate” cu duduile. Îi petrec acasă pe dl și dna Coșbuc.

– De unde aveam detaliile pentru povestea războiului?? Se dăduse sfoară în țară pe la învățători, preoți, încât aveam un teanc întreg de dosare și polojenii. Și-apoi îmi stăteau la dispoziție și ofițerii care au luat parte la luptă. N-aveam decât să-i chem prin minister. Am scris-o la Câmpina. S-a tipărit până acum în vreo 80.000 de exemplare. Și cum aveam eu să scriu și povestea războiului actual! Era totul pus la cale. Dar…

 

29/IV. Badea Gheorghe foarte bun cu „căpitanul” lui. Și i-ar da tot, dacă ar primi cela. Ba, în cinstea celui ce pleacă, îți dă iscălitura chiar cu cerneală pe fotografia, unica ce-o mai are, unde-i la un loc cu Caragiale. „Așa, unul se mai iscălește, că celalt, săracul…”.

– Și cine-i deseară la Teișanu?

– Nimene. Numai noi!

– Așa? Atunci spune-i dnei T. că mă invit și eu pe deseară la dlor.

Îl aștept în fața „cinema-ului regal”. Vine: abătut, slab, un rătăcit, parecă, în forfotirea acestei lumi elegante. Și-odată scoate din buzunar un teanc de bancnote: „Ne-ai dat atâtea lucruri; iacă aice: ia, că ți-or trebui!”. Zădarnică ți-i întreaga opoziție. Ochii îi licăresc a lacrimi și dacă n-ai primi, l-ai răni adânc…, fiindcă El se gândește poate la Alexandrul lui…

Dintr-o gălăgioasă trăsură, înconjurată de gherocuri fâșâitoare, se coboară Madame Smara: femeia emancipată (cu rochia scurtă) și ceva de viespe neliniștită.

Seara deci Badea Gheorghe la mine, la noi. La masă sfios, pare-că, și cu două mâini, înmanșetate, prea mult. Povestește domol și tot la Alexandrul lui se oprește. Ticăloasa datorie oficială, care mă silește s-o conduc pe dra Livia Rațiu la spitalul de copii, mă face să pierd amănuntele despre omorârea lui Alex. Cobuc. Numai sfârșitul îl aud: lupta, cum trebuie spusă, menită mamei. Îl conduc apoi. Badea Gh. merge încet, fiindcă ar mai vrea să meargă undeva, la un vin.

 

1/V. Intru la Coșbuc. Și Dna C. mă așteaptă cu un pachet.

[…] În gară Coșbuc. Apoi Moroianu și Cârlova. Învălmășeală, buimăceală, dar tot izbutesc să-i răzbesc la peron. Câte o bere, rechiziționată, în restaurant, săpun și țigarete – cadouri, și mai ales lui badea Gheorghe revanșă: țigări.

– Bine, dar asta coastă bani! – zice el, și: Plata, plata, cât ți-s dator? – stăruie mereu.

– Plata? Iaca plata! – Și-i sărut repede mâna.

El: – Du-te sănătos! Scrie-mi totdeauna când îi avea nevoie de mine! – Și s-a dus.

 

(Din Jurnalul în curs de apariție la Suceava, sub egida Fundației Culturale „Leca Morariu” – director doamna Farm. Maria Olar).

 

 

 

[1] Între care Leskien, Gramatik der altbulgarischen Sprache.

[2] Adaos Lechist!

Revista indexata EBSCO