Sep 15, 2018

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Mircea IORGULESCU, între negaţie şi admiraţie – 75 de ani de la naştere

 

     Mircea Iorgulescu este unul dintre criticii şi istoricii literari cei mai importanţi afirmaţi în deceniile şapte şi opt ale secolului trecut. Mort prematur, el a lăsat în urmă cărţi importante, eseuri de referinţă, între care cel despre Caragiale intitulat „Marea trăncăneală”. Cronicile, comentariile sale sînt, cu termenul pe care l-a ilustrat şi l-a consacrat Ibrăileanu, „campaniile” unui polemist redutabil. Mircea Iorgulescu pare să polemizeze nu numai pe o temă sau pe un subiect anume; el polemizează cu tot ce ţine de stilul constipat şi somnolent în critica, eseistica, publicistica şi chiar istoria literară, ca să nu mai vorbim de genul biografic. Pentru el, a scrie despre literatură înseamnă, în primul rînd, a provoca lectura ei. Într-un interviu din 1976, răspunzîndu-mi la întrebarea: „Cum aţi defini critica?”, Alexandru Paleologu îmi spunea că aceasta este şi trebuie să fie deopotrivă admiraţie şi negaţie. El exemplifica citînd nume de  mari critici români ai secolului XX, dar şi pe al „mai tînărului meu coleg Mircea Iorgulescu” pe care îl caracteriza astfel: „Spirit foarte ascuţit şi foarte acerb, mi se pare remarcabil în execuţie, un talent extraordinar al negaţiei. Nu l-am văzut însă în egală forţă la capitolul admiraţie. E însă mult mai tînăr şi urmează să-l mai vedem”. Ei bine, anii au trecut şi Mircea Iorgulescu a dovedit că ştie şi să admire, fiind la fel de puternic în admiraţie ca şi în negaţie. Entuziasmul său critic (subliniez critic, deci argumentat, motivat) poate fi, uneori, chiar molipsitor. Scriind, de pildă, despre „Mircea Eliade, prizonierul istoriei” – „cea dintîi biografie integrală a lui Mircea Eliade din lume”, pe care o datorăm lui Florin Ţurcanu – el nu ezită să înceapă cu o remarcă superlativă: „Cea mai importantă carte românească a anului 2003 este foarte probabil una scrisă în limba franceză, publicată la Paris şi al cărei autor e istoric, nu literat”. Altfel spus, un cercetător călăuzit de adevărul faptelor şi documentelor care are, afirmă Mircea Iorgulescu – „meritul,enorm, de a fi examinat tot ceea ce se putea investiga, fără a transforma vreodată explicaţia în justificare şi fără să substituie înţelegerii o judecată apriorică”.

Reţin din textul lui Mircea Iorgulescu o observaţie de ordin mai general ce priveşte genul biografic: „Săracă în biografii, cultura română nu este şi mai puţin marcată de un fel de elitism foarte provincial, în virtutea căruia genul este privit de sus, ca fiind «popular». Să fie şi un alibi pentru nemuncă?! Fapt este că majoritatea biografiilor româneşti sînt despre scriitori; figurile şi personalităţile istorice, politice, ştiinţifice, artistice etc. despre care s-au scris asemenea lucrări sînt remarcabil de puţine. De altfel, autorii autohtoni de biografii sînt în general istorici literari, dar unii consideraţi mai mult sau mai puţin tacit ca neavînd talent (aici intră în funcţiune, exprimată ori subînţeleasă, comparaţia cu G. Călinescu, desigur strivitoare), opinia comună fiind că ei şi-ar compensa această insuficienţă stînd ca ocnaşii prin arhive şi biblioteci, în loc să strălucească eseistic. Împrejurarea că Florin Ţurcanu este istoric de profesie l-a ferit, pare-se, de asemenea inhibiţii şi tentaţii…”

În admiraţia lui Mircea Iorgulescu sînt şi cărţile Monicăi Lovinescu:  „Nici o veritabilă istorie a vieţii literare, culturale şi politice din România anilor ‘70 şi ‘80 nu se va putea scrie fără să se ţină seama de acest document capital (“Jurnal 1981-1984” – nota mea). Şi de rolul imens, pe care l-a avut Monica Lovinescu. A-l recunoaşte şi numi este o datorie de onoare, a-l analiza este o obligaţie”. Iar criticul îşi ia această obligaţie, fără să rămînă însă în extaz continuu în faţa piedestalului pe care i-l înalţă jurnalistei de la „Europa liberă”. El face binevenite ăi pertinente precizări, corecturi, nuanţări privind unele fapte, episoade, personaje evocate de memorialistă sau, mă rog, de diaristă, inclusiv într-un post-scriptum. Iată, de exemplu, o judicioasă punere la punct (în sensul de clarificare şi de dreaptă judecată): „Se înşală, cred, Monica Lovinescu plasînd publicarea Jurnalului în contextul polemic al disputelor totuşi molatice relative la exil, chiar dacă, s-ar părea, este vorba doar de exilul cultural sau, încă şi mai restrîns, de cel literar. Cercetările despre întregul exil sînt, şi nu e nimic anormal aici, abia la început, proporţiile, răspîndirea şi durata acestui fenomen sînt fără precedent în istoria României. Nu însă şi în istoria din secolul XX a altor ţări, de la Rusia la Spania. Situată în ansamblul frămîntărilor şi zguduirilor veacului trecut, situaţia României îşi pierde excepţionalitatea, inclusiv în chestiunea exilului. Nu şi drama, desigur, dar aceasta nu constă în unicitatea eventuală, foarte improbabilă totuşi. Revendicarea excepţionalităţii nu este cea mai bună soluţie pentru cercetarea istorică”. Apoi, Mircea Iorgulescu înclină să considere ca fiind nedreaptă afirmaţia Monicăi Lovinescu potrivit căreia „o bună parte din scriitorimea română pare a evita cît mai sistematic orice referire la exilaţi”. Dimpotrivă, punctează el, „prezenţa exilaţilor este pe cît de masivă, pe atît de multiformă”, iar problema exilului nu a lipsit din nici o dezbatere ce a avut loc în anii de după 1989; inclusiv în discuţia privind canonul „contribuţia exilului a fost una de prim plan”. Mai mult, observă Mircea Iorgulescu, – „au fost – şi sînt – chiar şi cazuri, deloc puţine, în care conflicte, idiosincrasii, tensiuni, deliruri specifice doar exilului au fost importate după 1990 în România şi au căpătat astfel o vizibilitate şi o rezonanţă nu numai excesive, dar şi toxice pentru un climat cultural şi literar oricum foarte tulburat”.

Cît priveşte capacitatea de a admira a criticului, aş cita, de pildă, un text despre ceea ce Mircea Iorgulescu consideră a fi „un moment revoluţionar în eminescologie” şi anume studiul Eminescu la Berlin, cel mai întins capitol al volumului, cu un titlu, din păcate, observă el pe bună dreptate, anodin, de Studii literare al Ilinei Gregori, un studiu “deplin comparabil prin anvergură şi consecinţe cu «momentele» G. Călinescu (Viaţa lui Eminescu, 1932) şi I. Negoiţescu (Poezia lui Eminescu, 1968). Comentînd acest studiu, la apariţia amintitului volum, autorul „Rondului de noapte” îi sublinia „noutatea curat revoluţionară”, întrucît, – apreciază criticul – “Puţin ori superficial cercetat pînă acum, episodul berlinez este situat de Ilina Gregori în poziţia privilegiată de experienţă existenţială şi intelectuală decisivă, perspectivă ce implică şi chiar impune o viziune radicală a biografiei lui Eminescu şi o cu totul nouă înţelegere a operei lui”. Cercetînd cu seriozitate şi analizînd profund evenimentele, contextul, corespondenţa poetului, fosta colegă – „o fată de o neobişnuită frumuseţe” – a lui Mircea Iorgulescu la Filologia bucureşteană, devenită berlineză de cîteva decenii – în loc să facă, aşa-zicînd, crize de genul „urcatul pe perete” la auzul sintagmei poetul naţional – „răstoarnă clişeele despre trăirile autiste” ale lui Eminescu, prin „recursul la parabiografie”, relevînd faptul că încă din perioada studiilor poetului la cea mai prestigioasă universitate din Europa acelei vremi se detaşează, cu formula Ilinei Gregori, „conştiinţa tipic eminesciană a contemporaneităţii”. Cu tristă ironie, Mircea Iorgulescu atrage luarea aminte că autoarea „deşi scrie despre românul Eminescu, vine totuşi dinspre spaţiul în care valorile culturale nu sînt expediate, lejer, la Muzeul Antipa”. Iar în această idee, criticul trimitea la numărul din 1 august 2002 al săptămînalului „Le Nouvel Observateur”, ce conţinea un dosar a cărui temă era Mesajul marilor filosofi. Nouă filosofi europeni contemporani se pronunţau asupra tot atîtor filosofi vechi. Mircea Iorgulescu reproduce un fragment din ceea ce scria în acel dosar tematic, tipărit în – atenţie! – 581.719 exemplare, André Glucksmann: „Hotărît nu găsesc nimic mai actual decît trioul Homer, Platon şi Tucidide. De trei mii de ani, Homer deţine cheile unei condiţii umane care se dovedeşte de-acum planetară. Toată lumea şi-a pus după Auschwitz problema lui Dumnezeu. Ei bine, zeii lui Homer ne oferă o teologie perfect modernă: sînt zei înşelători, răi, deloc morali, capabili de gelozie, de viclenii şi de masacre. În faţă cu această natură celestă şi subterană, cu această phusis (natură) enigmatică şi ameninţătoare, Homer explorează domeniul responsabilităţii umane (al logosului), iată ce defineşte o grilă pentru a descifra informaţiile de la ora 20”.

…Şi iată ce înseamnă să gîndeşti modern despre vechii filosofi, să le descifrezi mesajul de o frapantă actualitate şi să nu cantonezi în frivolităţi, prejudecăţi, truisme ideologice precum „filosofii” de pe Dîmboviţa sau Bahlui, unde elitismul provincial, cu sintagma  lui Mircea Iorgulescu, este… sublim!

Revista indexata EBSCO