Sep 15, 2018

Posted by in Istorie literara

Constantin CUBLEŞAN – Petru Movilă – povestitorul

 

Descendent dintr-o veche şi puternică familie de înalţi boieri moldoveni, cu atestări sigure de pe vremea lui Ştefan cel Mare, dînd  în epocă vlăstare luminoase de stăpînitori, pe Tronul Ţării, Petru Movilă (Suceava 1596 – Kiev 1647) reprezintă una dintre cele mai ilustre figuri de cărturari-teologi ale începutului de veac al şaptesprezecelea, ideolog şi doctrinar al Ortodoxiei şi destoinic organizator al biserici creştine răsăritene, de rit oriental, cu studii la Lwow (avîndu-l coleg pe viitorul cronicar Grigore Ureche), Cracovia dar şi la universităţi din Vest (Franţa), dovedindu-se bun cunoscător al limbilor polonă, rusă, franceză dar şi greacă sau latină, este obligat prin rangul social să-şi facă stagiul militar, în Polonia (1617-1621) participînd, ca ofiţer, în bătăliile de la Ţuţora (1620) şi Hotin (1621), împotriva turcilor, imediat după aceea părăsind cariera militară şi dedicîndu-se vieţii monahale, în rînduiala căreia urcă repede treptele ierarhice, datorită devoţiunii sale, culturii în general şi celei teologice în special, dar şi a calităţilor organizatorice, contînd în bună măsură originea nobiliară, aşa încît, la 30 de ani (1627) este ales arhimandrit al Lavrei Pecerska din Kiev, iar după alţi cinci ani, fiind  întronizat ca Mitropolit la Kievului (1632), rang pe care îl va deţine pînă la sfîrşitul vieţii.

Este perioada în care catolicismul, prin mijlocirea şcolilor iezuite, şi nu numai, ducea o vehementă campanie de extindere în ţările răsăritene, făcînd presiuni asupra tineretului  ucrainean, moldovenesc dar şi rus, spre a-i converti la calvinism ori la uniaţie. În acest context  religios, Petru Movilă desfăşoară cu dîrzenie acţiuni îndreptate spre întărirea doctrinei ortodoxe, a sistemului teologic, înfiinţînd şcoli şi tipărind numeroase cărţi fundamentale în tipografia kieveană. Traduceri dar şi opere personale.

Întărirea ortodoxismului se face prin întreprinderi de formă renascentistă, operele sale fundamentale fiind Mărturisirea de credinţă ortodoxă (1630) şi Lithos (Piatra) în 1644, alături de alte numeroase lucrări cu caracter teologic necesare liturgic. În toate acestea se dovedeşte a fi un spirit elevat, beneficiind şi de un evident talent literar, scriitoricesc, pe care îl dezvoltă mai ales în ampla carte de Povestiri despre minuni şi întîmplări cu tîlc, petrecute în Biserica Ortodoxă (din sudul Rusiei, Moldo-Vlahă şi Grecească) intitulată Împăcarea Bisericii Ortodoxe (v. ediţia din 2002, în limba română de Ştefan Lupan, îngrijită, adnotată şi cu o Prefaţă de Vlad Chiriac. Editura Polirom, Iaşi). În toate aceste povestiri, spune prefaţatorul, trebuie să vedem „viţa omului (…) soarta omului, plină de mister, trăită prin cuvînt, prin spirit, prin viziuni, prin clipite-simboluri”, redactate de „cărturarul Petru Movilă”. De fapt, cartea e complexă sub aspectul formelor de exprimare, evocînd sumedenie de întîmplări cu caracter misterial, ale căror eroi sînt oameni aievea, probaţi documentar şi despre care se face riguroasă încredinţare de autenticitate, cele mai multe datînd din primele decenii ale secolului al şaptesprezecelea, cînd Petru Movilă se afla ca arhimandrit şi apoi mitropolit al Lavrei, minunate fapte săvîrşite (iarăşi, cu puţine excepţii) în cultul ortodox al închinării sfintelor moaşte ce se află rînduite în peşterile mănăstirii Pecerska a Kievului. Mitropolitul le înfăţişează cu simplitate drept-credincioşilor săi, dar mai cu seamă tuturor celorlalţi trăitori în această parte de lume, pentru a le arăta astfel, prin proba exemplului, puterea credinţei celei adevărate, celei drepte, a ortodoxiei.

Discursul e domol, ritualic – cum vom întîlni mai tîrziu, în zilele noastre, şi în depănările narative ale lui Mihail Sadoveanu – avînd un veritabil timbru de povestitor moldovean: „În satul Ulhovţi, în Pocuţia de peste Nistru, la o milă de rîu pe moşia panului Ştefan Potoţki, voievod de Volînia, se află o biserică tencuită, cu hramul Arhistratigului, care, atunci cînd a fost mutată de la locul ei şi adusă în sat, chiar în noaptea cînd a fost săvîrşită reclădirea, singură şi numai cu puterea lui Dumnezeu s-a întors iarăşi la locul vechi” ş.a.m.d.

Uneori modalitatea adresării are ceva din rostirile de învăţătură, oarecum didactice, nu lipsite de patetism şi agrementate discret cu metafore, în stilul Sfîntului Ioan Gură de Aur, pe care l-a tradus şi la tipărit în tipografia kieveană, urmîndu-i tonalitatea:„Adu-ţi aminte de tine, o slăvit şi evlavios neam rusesc, aminteşte-ţi ce mulţi cneji şi ce multe case de nobili a avut Rusia Mică şi cum, atîta timp cît au stat în dreapta credinţă grecească, fără să iasă dincolo de marginile ei, hotărîte de părinţii noştri teofori, au fost slăviţi şi măriţi şi s-au înmulţit. Îi binecuvînta dreapta lui Dumnezeu, căreia i se supuneau. Dar, de îndată ce se lepădau de ortodoxie, piereau repede şi cu mult bocet amintirea lor se ştergea, iar bogăţiile, oraşele, satele şi mulţimea supuşilor, care nu-şi mai puneau nădejdea în ei, cădeau în mîna străinilor. O, copii de neam nobil! Nu vă uitaţi la vremelnica şi degrabă pieritoare slavă a acestei lumi, ci, ţintind spre răsplata din ceruri, întăriţi-vă în credinţa cea dreaptă. Nu vă lăsaţi ispitiţi de lauda veacului acestuia, care-i precum umbra trecătoare, şi nu vă lepădaţi de credinţă, gîndiţi-vă mereu la laudele şi cununa din ceruri. Nu putem să ne lipsim de cinstirea veşnică de dragul celei vremelnice. Să nu-i pizmuim pe cei care fac fărădelegi, căci (aşa cum vedem) ei se usucă repede şi cad precum  iarba şi spicul. Aşa că îmbărbătaţi-vă, şi întărească-se inima voastră, şi rămîneţi întru Domnul, iar El va face ca dreptatea voastră să fie ca o lumină, iar soarta voastră ca o amiază. Supuneţi-vă lui Dumnezeu şi rugaţi-vă Lui, iar sămînţa voastră va fi binecuvîntată. Îi veţi fi credincioşi pînă la moarte şi El vă va da cununa vieţii, iar aici, pe pămînt, vă va binecuvînta şi vă va înmulţi, de-o să fiţi mai mulţi decît stelele cerului, iar sămînţa voastră o va răspîndi aşa cum se împrăştie nisipul mării nemărginite. Căci a Lui este mila şi multele izbăviri, şi El vă va mîntui de toate durerile voastre. Şi Lui i se cuvine toată slava, cinstirea şi închinarea, în vecii vecilor, amin!”

Cele aproape şaizeci de „istorisiri” sînt – privite din unghiul de vedere al cititorului laic, să zicem – veritabile naraţiuni, desfăşurate într-o variată gamă a speciilor epice: de la simpla relatare anecdotică a faptelor (uneori, datorită poantei satirice, umoristice, avem de-a face chiar cu o anecdotă veritabilă), la povestiri cu implicaţii fantastice ori adevărate nuvele, cu intrigă dezvoltată tezist, desigur, dar pline de farmecul unei oralităţi vii, moralizatoare după modelul pildelor pe care Mîntuitorul însuşi le înfăţişa ascultătorilor săi, făcîndu-i să înţeleagă mai uşor mesajul, prin pilde şi parabole luate din viaţa de toate zilele. Petru Movilă vrea şi el să arate tuturora că îndepărtarea de la credinţa ortodoxiei nu este plăcută lui Dumnezeu, ba chiar îi pedepseşte pe cei care îi necinstesc învăţătura şi batjocoresc sfintele tainele („Învăţaţi cu sîrguinţă din povestirea aceasta adevărată pe care v-o spun”). Exemplele oferite se referă, în cele mai multe cazuri, la puterea miraculoasă a moaştelor sfinţilor, păstrate în peşterile Lavrei, avînd efecte de vindecare a bolilor sau dimpotrivă, de înveninare pînă la provocarea chiar a morţii necredincioşilor şi blasfematorilor. Evocarea faptelor se deapănă în tonalitatea unor veritabile povestiri. Iată bunăoară, aceasta:„În anul 1621, cneazul Kurţevici Pavel a venit la mănăstirea Pecerski să-şi vadă mama, care-i călugăriţă la mănăstirea pentru femei de aici, dar mai ales suferind de o grea vătămătură la un ochi, încît nu numai că nu vedea nimic, ci, de durere, de-abia putea să meargă sprijinit de cineva. Şi văzîndu-l aşa suferind, fraţii din sfîntul  locaş, fiindu-le milă de el (mai ales locţiitorul de atunci, Chiprian Labunski), i-au zis:«Domnule Kurţevici, aici este sfînta Lavră făcătoare de minuni şi multe tămăduiri face celor care vin cu credinţă, prin rugăciunile preacuvioşilor noştri părinţi Antonie şi Teodosie. Şi domnia ta (chiar dacă nu eşti de credinţa noastră ortodoxă, ci latină) roagă-l pe arhiereu ca să ţină mîine dimineaţă slujba dumnezeiască în peştera preacuviosului Antonie, iar după ce ai ascultat sfînta liturghie, spală-ţi cu credinţă ochii în apa sfinţită de crucea lui Marcu al peşterii, aflată pe racla moaştelor sale, şi nădăjduim că vei primi vederea cu rugăciunile sfîntului (care pe mulţi cu puterea lui Hristos îi vindecă)». El, auzind aceasta, îndată l-a rugat cu bucurie pe părintele Chiprian să facă slujba dumnezeiască în peşteră şi, dimineaţa, cînd acesta slujea, a stat cu evlavie, ascultînd sfînta liturghie. După slujbă, dar, rugîndu-se lui Dumnezeu şi chemîndu-l pe sfîntul Marcu să se roage pentru el, şi-a spălat ochii cu agheasma sfinţită de cruce, a sărutat moaştele sfîntului, a ieşit şi îndată l-a lăsat durerea, dar nu putea merge. Apoi, urcînd în trăsură, a pornit spre oraşul Kiev. Iar cînd a ajuns pe dealul numit Vdîhatelniţa, şi-a scos pînza cu care îşi acoperise ochii (căci îl dureau mai tare din pricina luminii) şi, îndată ce şi-a scos-o, a văzut totul: şi în faţa sa, şi departe, de cealaltă parte a Niprului. Şi aşa, din clipa aceea, şi-a recăpătat vederea şi s-a făcut sănătos. Şi îndată a început să-L slăvească pe Domnul şi să-i mulţumească sfîntului Marcu al peşterii, de la rugăciunile căruia a primit tămăduirea”. Tonalitatea relatării şi fabula descrisă, au ceva de basm popular, chiar dacă naratorul denunţă o întîmplare reală, căci el are har de… povestitor. Într-o altă povestire descrie întîmplările straşnice provocate de un „registrator de zemstva”, pe numele său Vasile Voronici, om lacom care, abuzînd de puterea sa administrativă, le-a luat călugărilor de la mănăstirea Mejigorsk, heleşteul din care pescuiau pentru a-şi asigura hrana. Zadarnice au fost încercările călugărilor de a-l îndupleca să renunţe la acel iaz. El a început să arunce năvoadele încă mai abitir. Călugării au îngenuncheat în faţa icoanei Micii Domnului şi s-au tot rugat zile în şir pînă ce osînda a căzut pe capul celui „biruit de blestemata lăcomie” şi a fost cuprins de o boală grea, vecină cu moartea. Înţelegînd că nedreptatea făcută i se întoarce înzecit, s-a pocăit şi a redat lacul călugărilor.

Asemenea întîmplări (ce-au avut loc cu precădere în anii ’20-’30 ai secolului 1600), adunate într-o carte mărturisitoare, au alura unei cronici (avînd calitatea literară a letopiseţelor vremii), relatînd asupra minunilor ivite în jurul mănăstirii sfinţilor de la mănăstirea Pecerska, ale căror trupuri zac în timp fără să putrezească, ba mai mult, din craniile lor se scurge un mir a toate tămăduitor, folosit de cei care vin să se închine acolo. Asupra acestui fapt dă seama însuşi mitropolitul Dosoftei, care zice: „Trupurile lor întregi, cu toată carnea şi peliţa, cum ar fi de vreo lună adormiţi… Dar mirosul lor! Acela dar mai într-alt chip mirosul lor, cumu-i busuiocul, minta, trandafirul, lăcrimioarele, toporaşele. Şi care mai de care se întrec cu mirosul… Pre la toate m-am închinat şi le-am sărutat. Părintele Movilă, fratele lui Moise Vodă, le-au făcut tuturor sicrie” (apud. Al. Andriescu, Studiu introductiv la volumul Dosoftei, Opere, I., Bucureşti, 1978).

Deşi avînd un suport realist, povestirile acestea se construiesc pe motive ce alimentează, în general, o întreagă literatură cultă fantastică. Uneori fabulosul poate duce trimiterea spre subtilităţile dramatice din ciclul celor O mie şi una de nopţi, cum este cea Despre convertirea cneaghinei Koreţkaia la credinţa ortodoxă de către fericitul Ezechiel al Schitului, alteori aminteşte poeticul proorocilor Vechiului Testament, cum e cea despre erezia cneaghinei lui Alexandr al Ostrogului, omorît la 1610, şi care începe o aspră prigoană împotriva preoţilor ortodocşi, ea fiind iezuită. Despre vestirea pedepsei lui Dumnezeu, ce-o aşteaptă, este trimisă o călugăriţă căreia i se arată în vis „un bărbat frumos, luminat, care i-a spus: «Ridică-te şi du-te repede la sora ta, cneaghina Iaroslavului, şi spune-i: ««Dumnezeu a văzut nenorocirea oamenilor Săi, a Rusiei, a văzut şi cum suferă ei aici din pricina ta, şi pustiirea bisericii Sale. Şi pentru asta n-are să te sufere, iar dacă nu le vei da înapoi biserica şi nu-i vei ţine în pace, ai să mori de moarte năpraznică şi cumplită»». Dar ea, sculîndu-se îndată şi negăsind pe nimeni, şi-a închipuit că a avut un vis ca toate visele, a spus o rugăciune şi a adormit la loc. A doua oară, întru acelaşi chip, iarăşi i s-a arătat acel bărbat, certînd-o şi zicînd: ««Să ai încredere în vorbele mele! Du-te şi spune-i cneaghinei tot ce ţi-am poruncit. Dacă nu le va înapoia oamenilor mei biserica şi nu v-a înceta să-i asuprească, nu numai ea va muri de moarte năpraznică, dar şi oraşul întreg îl voi nimici şi va fi pustiit cu totul»»” Povestirea urmează avatarurile cneaghinei şi ale familiei sale pînă ce aceasta va înţelege mesajul divin. E de remarcat aici buna mînuire a dialogului, ca de altfel în toate istorisirile, precum şi firescul monologurilor, de asemenea nuanţarea limbajului personajelor.

Între aceste povestiri, cîteva se referă la realităţi şi legende privitoare la ţările moldo-valahe. De altfel, povestitorul nu ezită să-şi mărturisească obîrşia, evocator ca un veritabil memorialist („Pe timpul unchiului meu Ieremia Movilă, voievod şi domn al Moldo-Vlahiei /…/ un tînăr pre nume Ştefan, care slujea la părinţii mei…”etc.), încorporînd faptele acestora în aceeaşi pledoarie pentru ortodoxie. O astfel de întîmplare îi este relatată, în august 1629,  de către Varlaam „un ieromonah din Ţara Moldo-Vlahiei, trimis la mine de către domnitorul Miron Barnovschi”. Este vorba de luptele turcilor cu oastea leşească, la Hotin. Cazacii zaporojeni care veneau şi ei împotriva turcilor, s-au „avîntat spre cetatea Sucevei ca s-o prade”.  Între altele au dorit să ia cu ei şi moaştele sfîntului mucenic Ioan cel Nou. Dar, „cînd au ajuns cazacii la pîrîu, voind să treacă spre cetate – aoleu, minune! – pîrîul, pe care pînă atunci oamenii îl treceau şi cu piciorul, s-a umplut într-o clipă de apă multă, cum nu mai avusese niciodată. Iar cazacii văzînd aceasta, s-au înspăimîntat şi au început să dea înapoi, însă apa creştea tare şi de revărsa groaznic. Şi văzînd aceată minune, fără să mai aştepte, s-au dus. Astfel a fost izbăvit oraşul cu rugăciunile sfîntului mucenic”. O altă legendă evocă momentul cînd „Mihai-vodă, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory şi a luat sceptrul Ardealului”. Sosit „în oraşul de scaun, numit Bălgrad, a voit să zidească acolo, în oraş, o biserică ortodoxă”. Boierii şi preoţii din oraş, fiind „de credinţă latinească”, s-au opus. Înfruntarea celor două tabere are, în istorisirea lui Petru Movilă, o anecdotică oarecum amuzantă căci se relatează pariul privind curăţenia apei sfinţite ortodoxe în defavoarea celei a „latinilor”, fapt care a dus la zidirea bisericii şi Voievodul „a pus acolo pe primul episcop al Bălgradului, pe Ioan, bărbat blînd, virtuos şi sfînt care, trăind acolo în mare sfinţenie, s-a învrednicit să capete harul facerii de minuni”.

Modul în care evocă Petru Movilă toate aceste întîmplări, şi altele, „conferă – spune Pr. Marius Covalcic, în studiul ce i-l consacră (Petru Movilă şi raporturile slavilor de est cu Ţările Române, Cluj, 2005) – un caracter apologetic, determinat de atmosfera confesională de la noi, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea”. Fără îndoială că da. Numai că, în cele mai importante din scrierile sale, în predici nu mai puţin (în Cuvîntarea duhovnicească, rostită de mitropolit la Iaşi, în biserica „Sfinţii trei Ierarhi”, în 1645, cu prilejul cununiei domniţei Maria, fiica lui Vasile Lupu, domnul Moldovei, cu nobilul polonez Janusz Radziwill, palatinul Lituaniei, rostit pe jumătate în limba română), talentul scriitoricesc, chiar poetic, al acestuia, ne îndreptăţeşte, cred fără ezitare, să-l considerăm între înaintaşii literelor noastre, în bună vecinătate cu cronicarii, cărora le-a fost contemporan.    

 

Revista indexata EBSCO