Sep 15, 2018

Posted by in Ex libris

Magda CIOPRAGA – Un roman al realizării interioare

 

Este rar, deşi nu complet singular, gestul de a publica astăzi la noi literatură scrisă într-o altă limbă, deşi cunoaşterea culturilor străine prin mijlocul lor de comunicare ─ prin limba adică ─ defineşte orice formare intelectuală. Motivul acestei reţineri în materie estetică ţine de evidenţă: poezia şi, nu mai puţin decît ea, romanul pretind abilităţi sintactice şi stăpînirea de registre lexicale, competenţe simbolice şi repertorii conotative situate dincolo de nivelul vorbirii curente, ca să nu mai amintim despre familiaritatea cu producţiile notorii ale genurilor. Să recunoaştem că la atare aşteptări nu poate răspunde oricine, ci doar un cunoscător rafinat şi exersat, pe deasupra însufleţit de ideea slujirii dezinteresate a frumosului. Un asemenea autor este Mihai Botez, absolvent strălucit al Facultăţii de Filologie la Universitatea ieşeană, profesor de franceză şi, deloc întîmplător, preocupat de Stéphane Mallarmé într-o remarcabilă teză de doctorat. Cea mai recentă carte a sa, Un Fils à Baudelaire (Timpul, Iaşi, 2014), cu subtitlul „roman autobiographique”, constituie un tur de forţă în sensul în care proiectează cititorul în existenţa unui presupus fiu al autorului Florilor răului, totul, cu referinţe istorice, de mentalităţi şi, fireşte, literare.

Redactat integral la persoana întîi, textul este ─ dincolo de reperele realiste, de epocă ─ o mărturie despre sine a protagonistului, Jean, într-o retrospectivă ordonată cronologic. Cum vîrsta naratorului este înaintată din perspectiva sa, peste cincizeci de ani, s-ar putea vorbi despre preluarea în roman a unei anumite scriituri despre sine, memoriile, dacă precumpănitor n-ar fi totuşi tonul confesiv şi o aşezare a marilor evenimente colective la periferia evoluţiei sale.

Crescut într-o casă de agricultori harnici şi oneşti, al căror nume îl trece sub tăcere, Jean a continuat să-şi întreţină familia din lucrarea pămîntului, discursul său fiind marcat în mod constant de asocieri vegetale. Relaţiile interumane, evoluţiile oamenilor, mersul istoriei au toate cîte ceva din creşterea şi ofilirea plantelor şi, în mai multe rînduri, sfîrşitul, fie el simplu sau dramatic, e caracterizat popular drept „la fin des haricots” ─ un fel de ”adio si-un praz verde”, ca să rămînem în aceeaşi zonă semantică. Cu toată stabilitatea lui, acest orizont a fost depăşit încă din vremea cînd, la şcoala comunală, personajul nostru se remarca prin agerimea învăţării, iar apoi cînd prindea din zbor elemente de engleză, care-i serveau la vînzarea legumelor în halele pariziene, ori de germană. Tînărul legumicultor şi comerciant avea aşadar, după propria caracterizare, „o instrucţie medie”, dar se vedea şi era văzut de ceilalţi drept diferit, pasionat cum era de lecturi, supranumele „cititorul” venindu-i de la ceea ce se vădea a fi un talent literar. În plus, pentru a rotunji portretul, aceste calităţi intelectuale includ o poziţie morală, fiindcă cel care parcurge cărţi şi reviste literare nu-i priveşte de sus pe ceilalţi, pe obişnuiţii divertismentelor facile. E drept că, mai tîrziu, după pierderea soţiei, va presupune că ideea de a-şi găsi o nouă parteneră venea din neînţelegerea celor care-l credeau trufaş. Ştiind, pe de altă parte, că toţi îl luau drept „căzut din lună” şi „cu capul în nori”, adică detaşat de preocupările comune, ipoteza invidiei lor trece în umbră: Jean se ocupă cu prioritate despre imaginea sa despre sine, un om diferit de alţii, fără judecăţi autoritare ori ierarhizări în raport cu restul lumii. Iar în ansamblu, definitorie pentru el rămîne patima lecturii, care exprimă mereu aspiraţia lui spre perfecţiune. Desigur, înclinaţia aceasta se leagă de moştenirea baudelairiană, prezentă implicit la tot pasul, de la începutul romanului, cînd naratorul evocă dezvăluirea numelui  părintelui natural, în ultimele momente de viaţă ale mamei sale. Adevărul odată aflat, el e salvat de la „nefericirea anonimatului”, de la condiţia de „prizonier al bunului simţ excesiv”, prin deschiderea spre reflecţie, care-i procură o „a doua viaţă”. Tot atît de importantă este însă orientarea anterioară către literatură, din copilărie, cînd îşi cunoaşte originea, el nu mai este tînăr

Lecturile constituie prin urmare un indicator permanent al evoluţiei protagonistului, deşi fără referinţe precise ori comentarii specifice la paginile parcurse în tinereţe. Numai la maturitate el vorbeşte despre versurile lui Baudelaire şi ale lui Mallarmé, totul, în limitele verosimilului, cu discursul unui om simplu, aşa cum repetat se caracterizează el însuşi. Aici, Mihai Botez adoptă limpede o poziţie antielitistă, ideile personajului său fiind pătrunzătoare, chiar dacă paginile de care se apropie nu sînt uşor accesibile: se subînţelege astfel că inteligenţa şi o anume concentrare asupra lecturii ajung să surprindă esenţialul. Aşa se face că, utilizînd un limbaj fără pretenţii, Jean îşi dă seama bunăoară cum stau lucrurile cu autonomia formelor în artă sau cu valoarea exprimării ermetice. Legată ori nu de adeziunea sa declarată la politica republicană, perspectiva aceasta asupra  lecturii rămîne un motiv central al textului.

Dincolo de tema formării culturale, naratorul reţine de-a lungul relatării două serii de evenimente cardinale. În ordinea prezenţei în viaţa sa, e vorba întîi despre războiul franco-german din 1870-1871, la care a participat de la mobilizarea pe loc în Capitală, pînă la ciocnirile din timpul Comunei din Paris. Mai curînd rapid, dar nu fără intensitate, paginile acestea deplîng „umilinţa naţională” din postura martorului ieşit teafăr din conflict, situat cum era „la marginea ciclonului”. Cu timpul, el va admite că, fără să vrea, drama colectivă l-a maturizat şi a provocat cîteva schimbări hotărîtoare: întoarcerea acasă, cu abandonarea atracţiei pentru Capitala devenită haos, urmată de căsătoria cu Ariane, o tînără refugiată la părinţii lui în timpul conflictului armat. Acesta e a doua acţiune determinantă, de însemnătate covîrşitoare pentru protagonist. Legătura dintre cei doi, permanent consolidată ulterior, apare ca o împlinire a principiilor de bun simţ, care neagă valoarea pasiunii romantice, lipsită de rezistenţă în timp : capitolul care-i este consacrat se intitulează Un amour né des noces  ─  „o iubire născută din căsătorie”. Cei doi şi-au cultivat iubirea treptat, cu răbdare, văzînd-o ca respect şi camaraderie, din ce în ce mai spiritualizată.

Portretul partenerei e un neîntrerupt elogiu. Complinind indecizia şi gravitatea bărbatului, determinarea sa şi voia bună nu sînt depăşite decît de modestia şi dăruirea ei. În acest fel, totalul anilor de căsătorie, peste două decenii, se înfăţişează ca un acord solid, mai cu seamă graţie devotamentului soţiei ─ care, de exemplu, lucrează la cîmp atunci cînd soţului i se întîmplă să citească. Cît despre Jean, nimic neregulat din partea sa, doar un drum urcător, omogen: unicul reproş pe care şi-l face este neglijarea gravităţii bolii care a produs moartea Arianei, şi aceea nedeliberată. Încolo, cele cîteva secrete ale soţilor nu sînt decît manifestări ale delicateţii lor, mai ales cînd soţia insistă să obţină recunoaşterea lui Baudelaire ca părinte al lui Jean, fapt cunoscut de ea din mărturia mamei lui. Acest discret dar cert indiciu de dragoste îl face pe bărbatul rămas singur să continue cercetările, ca o datorie faţă de eforturile Arianei mai mult decît din curiozitate sau veleitate personală. Acum  încă o dată ─ după descoperirea năzuinţelor culturale în tinereţe ─, el este descumpănit, cu atît mai mult cu cît a aflat motivul tulburării: paternitatea sa reală. Iată-l deci devenit, din „bărbatul mai mult decît mulţumit de existenţa lui”, un nou Tezeu ─ cum singur se defineşte, cu aluzie la prenumele soţiei ─,  pierdut în labirintul propriei identităţi.

La final, din discuţia cu Mallarmé, pe care a ajuns să-l viziteze „destul de recent” şi deci pe care-l poate cita fidel, Jean înţelege că „viaţa e mai presus decît genealogia”. De ce? Mai întîi, pentru că o filiaţie, chiar ilustră, aduce uneori nenoroc : din fericire, nu e cazul lui, care n-a moştenit infernul sufletesc al tatălui; apoi, pentru că se poate înfăptui ceva bun, se poate scrie  cu talent, de exemplu, independent de ereditate. Aflăm astfel, la modul indirect, motivul întregii retrospecţii, pe lîngă cele furnizate clar de către narator ─ retrăirea evenimentelor, destinderea gîndurilor, căutarea răspunsurilor, cristalizarea atitudinilor (p. 43), puţină consolare şi îndeplinirea datoriei de a nu trece sub tăcere un adevăr din biografia tatălui (p. 44). Aşa cum înţelege citindu-l pe Mallarmé, lumea magică a cuvintelor ordonate artistic e superioară celei reale, de unde ideea că viaţa sa e doar „un şir de evenimente uscate şi de importanţă îndoielnică”, dacă nu constituie materie pentru scris. Adevărata creaţie este aceea a unei lumi noi, elaborată cu stăruinţă şi greutăţi. Acesta e tipul de valoare preluat de moştenirile veritabile: pînă la urmă, fiii lui Baudelaire sînt marii poeţi care i-au urmat, recunoaşte Jean. Manuscrisului său, el îi rezervă un loc modest, de la adresarea iniţială Aviz cititorului improbabil, pînă final, cînd repetă că „notele” sale trebuie să rămînă necunoscute cît timp nu-l interesează  decît pe el. Mai tîrziu, poate şi pe alţii.

Să vină aşadar scrisul doar din dorinţa de lămurire intimă şi din restul motivelor explicit prezente în text? Cu siguranţă nu, fiindcă, deşi autodidact, Jean ajunge să priceapă rosturile superioare ale artei, cînd preferă bunăoară unui peisaj din Auvers sau Barbizon un tablou dintr-o expoziţie, care fixează realitatea altminteri fugitivă. Înţelegem de aici că şi marile sale repere interioare ─ lecturile şi iubirea pentru Ariane ─ devin rezistente prin scris. Identitatea nu ţine atît de vreo motivaţie externă, de ereditate de pildă, cît de actul de a o reţine pe ea ─ identitatea ─ într-o formă inalterabilă. În general de altfel, o autobiografie, imaginară sau nu, se bazează pe convingerea autorului că scrisul e o afirmare personală. Omul se manifestă prin înfăptuirile sale, iar creaţia e una dintre cele mai rezistente. Acesta pare a fi sensul ultim al gestului protagonistului de a-şi ordona amintirile, iar dincolo de el, din perspectiva autorului, rostul romanului. Prin foarte sigura mînuire a limbii, prin abila panoramare a duratei existenţei personajului central, cu impasurile şi împlinirile ei, de la ingenuitatea de început la performanţele estetice tîrzii, Un Fils à Baudelaire e o reuşită deplină, care ne face să aşteptăm de la autorul său alte cărţi.

Revista indexata EBSCO