Sep 15, 2018

Posted by in Ex libris

Theodor CODREANU – Iașul Marii Uniri

 

Capitală a Unirii

Sub auspiciile „Convorbirilor literare” şi ale Editurii Timpul din Iaşi, cu sprijinul financiar al Primăriei (Mihai Chirica) a apărut, în acest an centenar, volumul lui N.A. Bogdan Iaşul – Leagăn al unirii neamului românesc:1916-1918. Reminiscenţe şi însemnări, ediţie îngrijită de Liviu Papuc şi Olga Iordache, cu o postfaţă a lui Mircea Platon şi prefaţa editorilor, cu titlul O monografie a refugiului. Iniţiativa evenimentului editorial se datorează prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei. Cartea a fost lansată în cadrul ediţiei din 2018 a Zilelor „Convorbirilor literare”, 21-22 aprilie. Semnalată şi valorificată parţial de Ion Agrigoroaiei în două lucrări: Oraşul Iaşi – „Capitala rezistenţei pînă la capăt”(1916-1917) (coordonator, Editura Junimea, 2016)  şi Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – 100 de ani. Reflecţii în presa vremii (Editura Alfa, Iaşi, 2017), cartea lui Nicolai Andriescu-Bogdan face figură aparte între scrierile autorului, căci, pe lîngă informaţia riguroasă, seacă, predominantă în lucrările ştiinţifice anterioare, după cum remarcă şi autorii ediţiei, în această lucrare, deşi nefinalizată, „autorul dovedeşte că este stăpîn pe arta scrisului artistic, care impresionează şi ajunge la sufletul cititorului, în care numeroase secvenţe au atribute cinematografice, putînd lesne alcătui un scenariu de valorificat pe peliculă” (p. 7). Într-adevăr, există numeroase pagini tensionate romanesc, în tablouri menite să reconstituie atmosfera plină de dramatism existenţial a capitalei româneşti a marelui refugiu din războiul întregirii neamului. Ampla şi documentata postfaţă a lui Mircea Platon (Iaşul capitală de război şi „închegarea neamului românesc”) se constituie ca un adevărat studiu în care textul lui N.A. Bogdan vine să întregească dimensiunile conturate în alte lucrări pe aceeaşi temă, semnate de  E. Lovinescu, I.G. Duca, Regina Maria, Gr.T. Popa, Constantin Argetoianu, Constantin Bacalbaşa, Alexandru I.V. Socec, Elena Th. Emandi, Pia Alimăneşteanu, Radu Tudorancea, Vasile Pîrvan, Constantin Gane, Grigore Procopiu, G. Pascu, Ion Agrigoroaiei ş.a.

N.A. Bogdan (1854/1858-1939), istoric, scriitor, actor, publicist, prim-ajutor de primar al Iaşului (sub G.G. Mîrzescu) pînă în 1917, cînd s-a pensionat etc., marcat profund de pedagogia lui Ion Creangă, căruia i-a fost elev la Şcoala de la Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, dar şi chiriaş timp de aproape trei ani (vezi şi Notiţa biografică reprodusă de editori la p. 7-8), a fost, cu siguranţă, cel mai bun cunoscător al istoriei bătrînei capitale a Moldovei, autor al monografiei Oraşul Iaşi – odinioară şi astăzi (1904, reeditată în 1913, sub titlul Oraşul Iaşi – Monografie istorică socială şi ilustrată), aşa încît cartea postumă Iaşul – Leagăn al unirii neamului românesc:1916-1918. Reminiscenţe şi însemnări vine să încununeze opera de o viaţă.

N.A. Bogdan ne reaminteşte că Iaşul a fost, „din vremi întunecate”, oraşul jertfelor, invadat de fel de fel de hoarde: „tătari, cazaci, leşi, unguri, turci şi alte lighioaie, iar stăpînitorii ţării se primenesc repede unii după alţii, după ce fiecare caută a-şi face datoria către supuşii lor – ori a-şi căuta numai interesele lor – în aşa fel şi chipuri, că viaţa şi avutul bieţilor băştinaşi ai Iaşilor sînt cele mai de multe ori prădate, zdrobite ori împrăştiate fără pic de milă şi de cruţare” (p. 18). Cînd hoardele şi stăpînii i-au lăsat în pace pe ieşeni, au venit peste ei „secete, lăcuste, ciume, holere” şi, desigur, războaiele moderne, precum cel declanşat în 1914: „Fiorosul semnal ce, într-o zi din 1914, anunţă în întreaga Europă începutul potopului de foc şi secera morţii cea mai nepomenită ne surprinse şi pe noi ieşenii şi în genere românii, ca şi pe mai toate neamurile de pe ambele emisfere ale globului, nu îndestul de pregătiţi şi – de ce n-am spune-o, oare? – nu îndestul de bine dispuşi de a ne arunca în vîrtejul plăgilor cereşti exterminatoare ce ni se anunţau din senin, deodată, ca un grozav ţipăt sumbru al unui stol de cucuvaie!” (p. 19).

Jertfele, în astfel de conjuncturi istorice, sînt inevitabile, iar ieşenii au fost contributori şi în 1877, şi în 1913, toate urmînd să culmineze în urma marelui Consiliu de Coroană din 14/26 august 1916, cînd „zarul soartei ţării româneşti trebuia să se arunce în sfîrşit!”, alături de împătrita alianţă: Franţa, Rusia, Anglia şi Italia împotriva Austro-Ungariei şi a aliaţilor săi, Germania, Turcia şi Bulgaria (p. 23). Românii, iar ieşenii au înţeles acest fapt, subliniază N.A. Bogdan, se aflau în faţa celui mai important ideal din istorie, Marea Întregire. Vestea intrării în război a încins atmosfera bătrînei urbe, de la autorităţi pînă în berării şi la tarafurile pe străzi cîntînd Marseilleza, Deşteaptă-te, române, în vuiet de urale pînă-n miez de noapte: „în tot oraşul se auzi bubuind, ca într-un singur glas, clopotele tuturor bisericilor mari şi mici, precum şi trompetele stridente ale armatei, ai căror gornişti alergau în pas grăbit pe fiecare stradă sau hudiţă, intonînd Alarma!” (p. 25). Autorul ne oferă remarcabile pagini de proză, fără a pierde din vedere autenticitatea faptului istoric. Lumea se grăbeşte să citească placardele cu Proclamaţia Majestăţii Sale Regelui Ferdinand al României, la Hotelul Traian, ofiţerii francezi şi ruşi, aflaţi întîmplător acolo, sînt aclamaţi, tînărul şi energicul primar Gheorghe Mîrzescu citeşte telegrama destinată regelui, în numele ieşenilor, după care mulţimea îl urmează pînă la Beilic, unde se afla monumentul domnitorului Grigore Alex. Ghica, cel care s-a împotrivit cedării Bucovinei către Imperiul Habsburgic, la 1775, fiind decapitat. În aceeaşi zi, se instituie starea de război, cenzura asupra tuturor tipăriturilor, autorităţile publice răspîndind şi un Apel către ieşeni, toate documentele fiind reproduse la paginile 28-30. Se răspîndeşte şi vestea că „Oştirile Imperiului Ruşilor au trecut Dunărea în Dobrogea, spre a ne asigura de vreo surpriză din partea vechilor prieteni bulgari!…” (p. 24). Încep şi arestările străinilor din tabăra Triplei Alianţe, ale celor bănuiţi a fi pactizat cu duşmanii în diferite forme. În preajma Iaşilor, erau patru regimente, activate acum pentru front, încît gara se transformă în centru al forfotelilor, al plecărilor şi sosirilor interminabile. De pildă, în ziua de 28 august, pleca la luptă Regimentul 53 infanterie, gara fiind supraaglomerată, înţesată de trenuri în mişcare, fiecare descurcîndu-se pe cont propriu şi neascultînd de ordine: „Ei aşi!, nimeni nu ascultă, nimeni nu vrea să ştie de ordine sau pază, nimeni nu se întreabă măcar ce tren e acesta care vine, ori celălalt care pleacă… Toţi de pe peron dau năvală la porţile încă închise ale vagoanelor, toţi vor să sară într-un tren sau altul, cu toate că din cel întîi nu s-a scoborît încă nici un călător şi la cel de al doilea se văd toate ferestrele, uşile şi acoperemintele pline de oameni , ori plini de cai, trăsuri, sacale şi diferite obiecte militare” (p. 34). În acest haos, un ţipăt de femeie strivită, cu tot cu copilul purtat în braţe, de roţile unui tren, nu mai impresionează pe nimeni (p. 35).

După veştile de izbîndă ale ofensivei româneşti în Transilvania, încep să curgă şi cele proaste, ale înfrîngerilor. Iaşul devine „suveica dintre Bucureşti şi restul ţării”, întrucît „groaza ce a podidit întreaga populaţie a Bucureştiului – acea bravă mulţime care se pusese în fruntea tuturor manifestaţiilor politico-patriotice, care, luîndu-şi dreptul de a vorbi în numele întregii naţiuni, de la Severin şi pînă la Dorohoi, se găseau pe neaşteptate sub ploaia şi grindina, cît ouăle de struţ, a Zepelinurilor, nedumerindu-se unde să se ascundă, încotro să pornească mai repede, spre a se pune la un adăpost mai sigur, împotriva unei morţi năprasnice!” (p. 41-42).

Urbea moldavă se transformă în a doua capitală a ţării aflate la ananghie, N.A. Bogdan reuşind să creeze imaginea realistă a transformării stării de patriarhalitate în una de un dinamism traumatizant, epopeic, în acelaşi timp. Începe marele refugiu la Iaşi şi în alte localităţi ale Moldovei. Între primele semne ale primejdiei, sosirea tezaurului Băncii Naţionale, ceea ce a băgat „groaza în toată populaţiunea capitalei şi a întregii regiuni înconjurătoare” (p. 43). Ziarul guvernamental „Mişcarea” din Iaşi publică o notă, pe data de 13 septembrie, spre a dezminţi ştirea, considerînd-o absurdă, fiindcă ar fi fost vorba numai despre „însemnate transporturi de numerar şi de bilete de bancă mici pentru nevoile armatei”, în vreme ce „Ieşenii priveau zilnic cotiugile şi camioanele ce veneau din curtea gării locale, încărcate cu lăzi solide de scînduri noi, legate şi pecetluite, şi care, cu pază mare, erau duse în mica curte a sucursalei Băncii Naţionale din strada Ştefan cel Mare, unde se descărcau ziua şi noaptea şi se introduceau în depozitul subteran al acelei clădiri”. Pe 30 septembrie, acelaşi ziar vorbea de ştiri false: „Inventarea şi colportarea de ştiri false e un act tot atît de grav ca şi spionajul”. În realitate, exodul era în toi nu doar la nivel instituţional, ci şi-n ce priveşte populaţia în refugiu, spitalele pentru răniţi, încartiruirea militarilor, creînd mari probleme organizatorice „comisiunilor de cvartiruire”, „încît se începu demenajarea hotelurilor, restaurantelor, crîşmelor, magaziilor sau dughenelor diferiţilor comercianţi şi chiar industriaşi. La un moment dat chiar unele din cele mai de seamă autorităţi locale, vechi, fură expulzate din localele lor, ca Tribunalele, Curtea de Apel, însăşi Primăria oraşului chiar”, „silită să părăsească marea sa proprie clădire din strada Alecsandri”, cei peste o sută de funcţionari fiind înghesuiţi în „în vreo 6-8 odăi” în altă parte, deşi, multă vreme, localul, fostul palat al Păşcăneştilor, a rămas neocupat, „deoarece autoritatea militară pentru care se făcuse demenajarea găsise un alt local mai comod pentru sine”, aici fiind mutată doar popota ofiţerilor de la altă unitate (p. 45-46). Mari dificultăţi s-au ivit în legătură cu chiriile pentru refugiaţi, ajunse „la preţuri fabuloase”, cei avizi crezînd că „au dat de astă dată cu mîna prin şperlă şi se vor îmbogăţi în cîteva luni cît n-au fost în stare să se îmbogăţească în viaţa lor întreagă” (p. 47). Nici primii chiriaşi nu s-au lăsat mai prejos, subînchiriind, la rîndu-le, la preţuri „înspăimîntătoare” veniţilor mai tîrziu: „Toţi aceştia începură să strige şi să bată din picior la băştinaşii malurilor Bahluiului, perorînd contra îndrăznelii speculei şi barbariei, de a spolia pe nişte fraţi loviţi de o nenorocire neprevăzută şi nedorită!” La rîndu-le, chiriaşii au degradat spaţiile închiriate, au distrus mobila, pentru foc, în timpul iernii, cînd nu se mai găseau scînduri nici pentru sicrie. Milionarii din ministere, bănci, întreprinderi ofereau, „fără nici o jenă, fie locuitorilor ieşeni, fie oaspeţilor din primul moment, cîte o mie sau chiar două-trei mii de lei pe lună, pentru ca să-şi lase casa, masa, gospodăria întreagă ce o aveau aici, spre a o închiria noilor veniţi” (Ibidem). Cu astfel de neajunsuri şi cu multe altele a avut au se înfrunta primarul Gheorghe Mîrzescu şi celelalte autorităţi locale, luînd măsuri drastice împotriva abuzurilor de tot soiul. Un cotidian din capitală a ajuns să schimbe numele Iaşii în Laşii, pentru ca acelaşi ziar să revină: „Sîntem cu atît mai mîhniţi, cu cît cunoaştem ospitalitatea ieşenilor şi vrednicia administraţiei comunale, în frunte cu Dl Primar Mîrzescu, care a luat toate măsurile pentru buna găzduire a vizitatorilor şi respectarea preţurilor maximale! Dl Primar Mîrzescu, constatînd că tocmai unii bogătaşi bucureşteni, veniţi în Iaşi, au desconsiderat dispoziţiile Administraţiei comunale şi preţurile maximale şi au oferit preţuri exagerate, a luat măsuri contra oaspeţilor contravenienţi” (p. 48). Peste 400 000 de munteni şi olteni s-au înghesuit în Iaşi, generînd o stare traumatizantă, soldată cu procese din partea ambelor „tabere”: „Pretinsa rivalitate dintre moldoveni şi munteni ia acum o formă vădită, preschimbîndu-se în duşmănie. La judecătorii şi tribunale procesele curg cu duiumul” (p. 160). Pentru ca lucrurile să nu degenereze, după ocuparea Bucureştiului, la 23 noiembrie, s-a constituit, la Iaşi, un Comitet sub preşedinţia primarului, cu o Comisiune de acţiune, formată din N. Cananău, I. Găvănescu, At.At. Gheorghiu, Nicolae Iorga, Erm. Pangrati, Econ. I. Ţincoca şi I. Ursu (p. 98). La 24 octombrie 1916, a sosit Regina Maria, într-un „simplu automobil”, însoţită doar de d-na de onoare Mavrodi şi de aghiotantul colonel Balliff: „contrar tuturor vechilor obiceiuri politice, intră în vechea capitală a Moldovei fără paradă, fără alai, fără muzică şi mişcări de trupe, cum se practica lucrul pe vremea intrării în Iaşi a precedenţilor Suverani ai Ţării, Carol I şi Elisabeta…” (p. 89). Suverana s-a dus direct la Spitalul militar din Copou, apoi, după amiază, însoţită de primar şi de cei doi prefecţi ai oraşului, la celelalte spitale, încurajîndu-i şi mîngîindu-i pe răniţi. N.A. Bogdan nu-i uită pe „martirii Iaşului”, evocîndu-i pe toţi cei care s-au jertfit pentru ţară.

În pofida tuturor greutăţilor, au fost la înălţime organizările carităţii publice şi sanitare, prin Crucea Roşie, prin societăţi şi fundaţii, precum Societatea Femeilor Ortodoxe condusă de principesa Olga M. Sturza, Familia Luptătorilor, cu principesa Maria Moruzi ca preşedintă a filialei ieşene, nemaivorbind de sprijinul Mitropolitului Moldovei şi al Sucevei, Pimen, ca şi al Episcopatului catolic din Iaşi. N.A. Bogdan oferă întreaga listă a spitalelor militare înfiinţate în timpul războiului (p. 52-53). Pe lîngă acestea, s-au înfiinţat şi trenuri sanitare speciale, apoi misiuni sanitare cu medici străini. Pentru populaţia nevoiaşă, s-au înfiinţat cantine, dar şi un azil de noapte comunal.

Autorul observă că atmosfera războiului a dus la fenomenul sporirii căsătoriilor: „ele se înmulţiră simţitor de asemenea, prin faptul că un număr mare de persoane, militari de orice grad mai cu seamă, care în viaţa lor de mai înainte trăiseră în concubinaj şi avuseseră astfel copii nelegitimi, se văzură obligaţi moralmente şi naturalmente de a-şi legitima rodul dragostei lor precedente, din afară de prescripţiile legale ale ţării” (p. 111). Simultan însă, a apărut celălalt fenomen, plaga prostituatelor. Femei între 13-50 de ani, de diverse naţii (românce, unguroaice, ţigănci, evreice, „franţuşte”, englezoaice, grece), unele îmbrăcate după moda pariziană, altele în costume de surori de caritate, „începură a forfoti pe fiecare stradă, în fiecare trecătoare, în jurul hotelurilor, la gară, prin pieţele de victualii – pînă şi prin curţile bisericilor”, indignîndu-i pe parlamentarii sosiţi în oraş, care, în vehemente discursuri din Cameră, arătau că „Iaşul a fost inundat de vreo 30 000 de femei ticăloase, care demoralizează tinerimea şi ofensează familiile oneste, căci nimic, nici o măsură serioasă nu se lasă de vreo autoritate în contra tolerării unei astfel de plăgi sociale” (p. 127).

Cînd situaţia ţării a devenit critică, s-a dezlănţuit psihoza evacuării Iaşului, ţintele de refugiu  ale celor cu posibilităţi financiare fiind Rusia, pînă şi Siberia, Anglia, Franţa, Japonia, America. A început o goană după vize şi paşapoarte. Unii care le-au dobîndit se deplasau pînă la Chişinău sau Odesa pentru speculă valutară şi întorceau la Iaşi: „Şi asemenea indivizi au ajuns azi în rangurile cele mai înalte ale societăţii româneşti”, va constata autorul (p. 120). Cît despre cei rămaşi în Bucureşti, ca şi despre mulţi refugiaţi, aprecierile nu sînt mai blînde: „Evacuînd Bucureştii, au rămas în teritoriul invadat mulţi parlamentari, magistraţi, oameni politici, artişti şi chiar ofiţeri care s-ar fi cuvenit să urmeze drapelul patriei. Pun rămăşag însă că toţi, absolut toţi găinarii, borfaşii, spărgătorii, escrocii, tîlharii de toate categoriile s-au grăbit să se refugieze în acest colţişor de Românie liberă. Să fi fost din partea lor revelaţia bruscă a unui nebănuit pînă atunci sentiment de patriotism, ori mai degrabă teama de concurenţa profesională dezastruoasă ce avea să le facă boşii, care în materie de hoţie sînt recunoscuţi universal ca cei mai savanţi Herr Doktori?” (p. 149). Cum se vede, tradiţia Herr Doktorilor savanţi este veche pe malurile Dîmboviţei şi aiurea!

Primăria a avut a se confrunta cu multe alte greutăţi, între altele, cu aprovizionarea şi alimentarea populaţiei şi a armatei, înfruntînd interesele negustorilor speculanţi, ale unor funcţionari publici etc. Cu toate acestea, Iaşul şi-a îndeplinit cu dăruire rolul de capitală de război, rol subliniat cu asupra de măsură de cartea lui N.A. Bogdan. Încît un articol din „Mişcarea” (14 decembrie 1916), semnat Pribeag, sintetiza astfel misiunea istorică a urbei: „Iaşul, vechea capitală a vitregei Moldove; Iaşul, de unde a pornit toate ideile mari; Iaşul, unde s-a făurit România de ieri; Iaşul este hărăzit de Dzeu să fie locul unde se va făuri România de mîine, România cea mare, adevărata Românie, care va cuprinde în hotarele ei naturale pe toţi cei ce grăiesc dulcea limbă românească” (p. 96).

 

Frăţia de arme ruso-română

Unul dintre cele mai interesante capitole ale cărţii inedite a lui N.A. Bogdan, Iaşul – Leagăn al unirii neamului românesc:1916-1918. Reminiscenţe şi însemnări (ediţie îngrijită de Liviu Papuc şi Olga Iordache, cu o postfaţă a lui Mircea Platon şi prefaţa editorilor, Editura Timpul, Iaşi, 2018) este al XII-lea: Aliaţii noştri ruşi! Aşteptarea şi sosirea lor. Ajutorul lor efectiv! De la bun început, N.A. Bogdan nu-şi face nici o iluzie, relaţionînd această stranie alianţă cu cele anterioare, căci frăţia politică şi cea de arme n-au fost niciodată favorabile românilor. Altminteri, în contextul Primului Război Mondial, puternica voce a lui Constantin Stere s-a opus, cu toate argumentele istorice de rigoare, alianţei cu Rusia. Aşa se şi explică de ce el a rămas în Bucureşti în vremea marelui refugiu de la Iaşi, încercînd, prin gazeta „Lumina”, să convingă pe germani că nu este în interesul lor să distrugă România. N.A. Bogdan îşi începe capitolul invocat cu o rememorare a „prieteniei” ruso-române de la 1876-1878. Fusese martor la sosirea triumfală a autorităţilor şi trupelor ruseşti în Iaşi, gîndurile lor ascunse fiind nu numai raptul celor trei judeţe sudice, ci şi „aproprierea” Principatelor Unite prin care se putea realiza fuziunea cu slavii balcanici: „Am privit cu ochii holbaţi şi gura căscată la regimentele chipeşe de pihatoşi intrînd pe bariere cu paşi măsuraţi, cu muzici instrumentale şi vocale în frunte, cu frunze verzi la şepci sau căciuli şi cu boccele în spate, peste raniţele cazone; apoi de cavaleri, husari, cazaci, cerchezi, başibuzuci chiar, cu mutrele lor stranii, fioroase, cu bărbile şi părul netuns, cîntînd în coruri clocotitoare, şuierînd şi ţipînd cît le luau gura spre a se îndemna mai bine la mers; apoi harabale şi care cu boi nenumărate, pline cu muniţiuni şi provizii; turme de boi, cai, oi şi capre destinate acelor drumeţi ce curgeau zilnic şi poposeau în cea mai mare parte în corturile ce le înţepeneau în cîteva ceasuri pe întinsul şes al Bahluiului” (p. 79). Se aştepta la o atmosferă similară graţie propagandei oficiale din publicaţii precum „Mişcarea”: „Cele mai importante acte din viaţa noastră naţională au fost săvîrşite alături de Rusia./ La 1877 s-a cimentat frăţia de arme ruso-română…”, care frăţie „înseamnă începutul unei noi ere de glorie şi de fericire pentru neamul românesc” (p. 80). Să nu ne mire că, în „romantismul revoluţionar” al acestei bănuite „frăţii”, politicienii noştri au încredinţat Moscovei Tezaurul românesc prin Protocolul  semnat la Iaşi, la 14/27 decembrie 1916, valorile adunate de Banca Naţională ajungînd la Kremlin în două tranşe: 21 decembrie 1916 şi 3 august 1917.

În momentul impasului de pe front, românii aşteptau cu atît mai nerăbdători sosirea armatelor ruseşti, care însă întîrziau să ajungă la Iaşi cu pompa şi fastul din 1877. Se ştia doar că o parte a acestor armate a trecut Dunărea, în Dobrogea, spre a ne apăra de o invazie a vecinilor noştri bulgari. În realitate, armata postată în Dobrogea avea doar un rol strategic, nevizînd apărarea teritoriului românesc, ceea ce au constatat atît misiunea diplomatică şi militară franceză, cît şi Puterile Centrale. Precum la 1877-1878, propaganda rusească ironiza armata română ca fiind sub orice critică, îndemnînd corespondenţii de presă „să nu se ducă în România pentru că este un cîmp de operaţiuni minor” (Norman Stone, Glenn E. Torrey, Stanley Washburn, Alfred Knox, vezi Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, 2011). Mai mult, se solicita aliaţilor încredinţarea comandei trupelor noastre ca incapabile să facă faţă frontului. Şeful Misiunii Militare Franceze se arăta indignat de „agendele ascunse” ale ruşilor care se comportau nu ca aliaţi, ci, mai degrabă, ca trupe de ocupaţie în România, nepăsîndu-le de înfrîngerile suferite de români. Glenn E. Torrey furnizează informaţia că diplomaţia rusă pregătea terenul pentru ca la sfîrşitul războiului să i se încredinţeze, sub „ocrotire”, două treimi din teritoriul românesc. Înainte de retragerea din Moldova, în 1917, provocată de revoluţia bolşevică, armatele IV, VI, IX (1 200 000 de ostaşi) se intenţiona strivirea armatei române, estimată la ei 100 000 de ostaşi aflaţi pe front, cu acapararea proviziilor şi mijloacelor de luptă spre a anihila „orice rezistenţă în această ţară”, plan caracterizat de generalul Henri Berthelot ca adevărată „crimă împotriva umanităţii” (Larry L. Watts, op. cit., p. 67-68). „Sînt convins – se adresa, cu cinism, colegilor din Antantă, comandantul rus al armatei din Dobrogea – că nu se presupune că noi am lupta pentru români, nu?”

Declanşarea revoluţiei bolşevice „legitima” şi mai mult politica ţaristă faţă de români, încît, la 1 mai 1917, comuniştii din armată au strîns, la Iaşi, un corp de 20 000 de soldaţi spre a detrona monarhia românească. De la Odesa, Christian Rakovski, liderul Federaţiei Balcanice Panslave, declanşa acţiunea de separare imediată a Dobrogei de România, cu ocuparea, mai întîi, a Iaşului şi a Galaţiului. În decembrie 1917, Lenin, Troţki şi Rakovski au trimis pe Semion Roshal, cu un comando paramilitar, spre a prelua comanda trupelor ruseşti din România, plănuire sugerată de generalul german Max Hoffman şi transmisă la Petrograd de Adolf Abramovici Ioffe, conformă  fiind cu tratativele de la Brest-Litovsk. Roshal a preluat comanda a 400 000 de ostaşi spre a invada Iaşul. Armata română a reacţionat însă cu promptitudine, Roshal fiind arestat, iar corpurile militare din Roman, Bacău, Botoşani, Suceava, Dorohoi şi Galaţi – dezarmate, în pofida faptului că ruşii ceruseră ajutor de la unguri, austrieci şi nemţi. Această operaţiune-fulger a trezit indignare  în presa bolşevică, acuzîndu-i pe români de „abuzuri”, Troţki ameninţînd „elementele criminale din rîndul corpului ofiţerilor români şi al aparatului birocratic care îndrăzniseră să ridice mîna împotriva Revoluţiei Ruse” („Pravda”, 1, 5 ianuarie 1918). Pe 13 ianuarie, Lenin rupe relaţiile diplomatice cu România. Iată aprecierea contextului de către Biroul de Informaţii Britanic: „Simplul fapt că bolşevismul este de fapt rusesc în originile sale militează împotriva acestuia în România de astăzi. De aceea, pare probabil că armata română va opune o puternică rezistenţă împotriva oricărei forme de ofensivă bolşevică (…) Sînt mult mai bine organizaţi şi disciplinaţi decît oricare din trupele de care ar putea dispune bolşevicii şi au conducători militari capabili” (Apud Larry L. Watts, p. 72).

Acesta era, pe scurt, contextul aşteptării prietenilor ruşi în Iaşul refugiului bucureştean, de care însă prea puţini aveau cunoştinţă, inclusiv martorul N.A. Bogdan. Observaţiile sale însă confirmă adevăratele dimensiuni ale farsei prieteniei româno-ruse, Iaşul fiind ameninţat deopotrivă, ca întreaga Românie, atît dinspre Vest, cît şi dinspre Est: „De astă dată noi ieşenii în special, după proclamarea războiului şi aproape o lună de luptă, în care ni se tot vorbea de armatele ruseşti în Dobrogea şi de vitejiile cutărui sau cutărui general, a cărui poreclă se sfîrşea cu un of sau un ski, noi ieşenii, zic, nu văzurăm nici un regiment întreg de soldaţi ori ofiţeri ruşi în Iaşi, care să aibă aparenţa că au de gînd să ţină piept duşmanilor cu care ne pusesem noi în cîrcă” (N.A. Bogdan, p. 81). Abia la jumătatea lunii septembrie se dau dispoziţii să se înfiinţeze un spital pentru răniţii ce urmau să sosească aici de pe front. Vine într-o vizită doar principele Oldemburg (care mai sosise la Iaşi în 1877): „El vizitează şi cîteva spitale româneşti, admiră curăţenia ce domneşte într-însele şi, fără a pierde multă vreme pe aici, împarte cîteva decoraţiuni imperiale ruseşti reprezentanţilor autorităţilor cu care venise în contact şi-şi reia trenul special de Ungheni-Odessa cu care venise, spre a reintra în patria sa.” După trei zile, vine, la fel de grăbit, guvernatorul Basarabiei, Veranovici, însoţit de alt prinţ, Lieven, care văd spitalul rusesc de la vamă (rămas multă vreme fără răniţi) şi Primăria, plecînd imediat. Ceva mişcări de trupe se arată pe la începutul lui noiembrie, într-o vinere, prilej de înfrăţire între armatele rusă şi română, „cu prilejul unei slujbe religioase ce se face la catedrala ieşeană, avînd ca motiv patronul Regimentului 15 de infanterie rusesc, oficiind vicarul Mitropoliei, Antim, în prezenţa Mitropolitului Pimen, care şine o însufleţită cuvîntare de simpatie naţională între armatele rusă şi română”. Mai sînt prezenţi colonelul Safonov şi prinţul Lieven, plus un cor vocal al Regimentului care cîntă, în final, împreună cu cel al Mitropoliei, Boje Ţaro hrani, imnul imperial. Totul se încheie cu un banchet la Hotelul Traian, ceea ce determină foaia oficială „Mişcarea” să aducă iarăşi mari laude frăţiei de arme româno-ruse, în „amintirea cofraternităţii de arme de la 1877”, pentru ca pe 12 noiembrie aceeaşi foaie să aclame: „Populaţia Iaşului este viu impresionată de ţinuta mîndră a armatelor ruseşti./ Bravii noştri aliaţi aduc cu ei nu numai puterea formidabilă a unei împărăţii, dar şi cuvîntul care ne întăreşte nădejdea victoriei finale”. Nu se putea ca pe 6 decembrie să nu fie serbată onomastica ţarului Nicolae al II-lea. La Mitropolie, corul cîntă din nou româneşte şi ruseşte: „Veni la 11 familia regală, membrii Guvernului, corpul diplomatic, parlamentul, ofiţerii superiori ruşi şi români, personalul curţii, toţi miniştrii, reprezentanţii Franţei, Angliei, Italiei, Belgiei, Serbiei, Muntenegrului, Americii neutre” (p. 84). Ionel I. Brătianu exprimă felicitări la recepţia de la Legaţia Rusă. La 25 decembrie, a sosit la Iaşi Marele Duce George Mihailovici, iar pe 5 ianuarie, intră în gară un tren al Crucii Roşii ruseşti, purtînd numele deputatului Vladimir Puriskevici, „cunoscut cel mai mare duşman al românilor, şi mai ales al celor basarabeni, cu toate că şi el era de origine basarabeană”. Prototipul mancurtului, aşadar, strălucea deja în Basarabia! Puriskevici avea misiunea de a arăta ieşenilor măreţia Rusiei: „Acest rus a stat mult timp în Iaşi, spre a sfida probabil naţia românească”. Mai mult, va da lecţii de „patriotism” tuturor politicienilor şi refugiaţilor, fălindu-se cu geniul său de organizator: „S-a dovedit, în urmă, că tot acest echipament al trenului lui Puriskevici nu a servit decît ca reclamă şi praf în ochi mulţimii, întrucît n-a fost absolut de nici o utilitate, fie pentru armata rusească, fie şi, mai ales, pentru cea românească” (p. 85).

De faţadă au staţionat în zona Iaşului şi trupele ruseşti, fără nici un gînd de a intra pe cîmpul de luptă, aşteptînd doar istovirea părţilor beligerante spre a culege roadele expansiunii imperiale, anunţînd parcă strategia viitoare a Uniunii Sovietice, aşa cum a descris-o Viktor Suvorov. După cum Stalin vedea în Germania „spărgătorul de gheaţă” al revoluţiei bolşevice în Europa Occidentală, aşteptînd nimicirea reciprocă a puterilor apusene, la fel, acest Puriskevici punea condiţia ca alianţa ruso-română să înfrîngă Germania (p. 84), asistînd la spectacolul urgiei dintre armatele română şi germană. „S-a dovedit apoi – observă N.A. Bogdan – că întreaga puzderie de armată rusească intrată în Iaşi, cu toţi reprezentanţii săi militari şi administratori, odată ajunşi pe terenul ţării noastre, rămase absolut inactivă, fiind cantonată numai pe cîmpiile din împrejurimi, Ţuţora, Socola, Nicolina, cum şi în multe case şi locuri goale din interiorul Iaşului” (p. 85). Nici locuitorii Iaşului, nici politicienii, nici refugiaţii nu se dumireau de ce ruşii procedează astfel: „Toată lumea ieşeană se întreba – nu fără dreaptă îngrijorare – ce fac şi unde sînt armatele făgăduite să ne vie în ajutor şi să lupte cot la cot cu noi pentru ajungerea scopului ce ne-a predominat, cînd s-a proclamat războiul românesc împotriva nemţilor, ungurilor, turcilor şi bulgarilor? Nimene însă nu putea da un răspuns precis la asemenea întrebare… Şi autorităţile noastre cu atît mai puţin”. Nu înţelegeau că trupele ruseşti, de peste zece ori mai numeroase decît cele româneşti care deja piereau în luptă, staţionau ca trupe de ocupaţie potenţială, deocamdată. Întrebaţi de ieşeni cînd au de gînd să intre în război, în vreme ce „oştenii români luptă şi cad cu droaia”, ofiţerii ruşi răspundeau cinic: „– Na! Noi nu sîntem grăbiţi deloc… Este vreme să facem război şi mai tîrziu…” (p. 87). Şi cu aceleaşi subînţelesuri: „– Aşa cere tactica… rusească! Noi nu putem impune mişcări, nici cere lămuriri. Marele Comandament rusesc face ce ştie şi cum ştie”.

Deşi ultimele capitole sînt doar schiţe, bruioane, consideraţii fragmentare, pasaje din lucrări precum Majestatea morţei. Pagini din refugiu (1919), N.A. Bogdan găseşte spaţiu pentru modul cum a evoluat „frăţia de arme ruso-română” pînă în momentul revoluţiei leniniste, urmată de unirea provinciilor româneşti cu patria-mamă, începînd cu Basarabia, la 27 martie 1918. Ironia istoriei a făcut ca pofta de acaparare şi a fostului regat românesc să se soldeze cu desprinderea Basarabiei de imperiu. N.A. Bogdan reproduce cuvîntul de salut al regelui Ferdinand adresat basarabenilor, pe 28 martie 1918: „Vă salut pe voi, fraţi de dincolo de Prut! Voi sînteţi aceia care aţi înţeles sentimentul ce de mult domnea în inimile fraţilor noştri moldoveni şi basarabeni: I-aţi înţeles aşa de bine, că astăzi putem vorbi unii cu alţii şi ca fraţi şi ca prieteni. / Sărbătorim astăzi înfăptuirea unui vis care de mult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”.

Fireşte, nu pentru un asemenea final veniseră oştenii ţarului pe malul drept al Prutului, ci pentru a ne „ocroti” grînele şi pămînturile: „De altminteri, «aliaţii» noştri n-aveau nimic eroic, în afară de muzică… Şi ruşii veneau, veneau mereu, ca un fluviu fără stăvilar în curgere, revărsîndu-se valuri-valuri asupra Moldovei libere şi sărace, pe care Ţarul făgăduise solemn, de astă dată, s-o ocrotească de invazie. / Dar muscalii, înainte de-a lua frontul în primire, au socotit că datoria lor e să ocrotească puţinele noastre depozite de grîne şi de alimente” (p. 161-162). Şi ştiau de ce tot amînau intrarea în luptă. Şi cum aşteptarea e chinuitoare fără votcă, „Furioşi că nu i-am întîmpinat în cale cu rachiu, au strîns toată «apa de colonie» din prăvălii şi-au sorbit-o, apoi au cerut spirt denaturat, pe care l-au filtrat de anilină prin pîine fierbinte, scoasă atunci din cuptor, şi l-au băut ca pe o votcă superioară. Atunci am priceput de ce soldaţii ruşi veneau întotdeauna neînarmaţi, muniţiile şi armele le aduceau căruţele din urmă” (p. 162).

Virtuţile războinice, aşezate în cui, deocamdată, fură înlocuite cu altele: „Fireşte că nimeni nu se îndoia de virtuţile războinice ele muscalului, dar nici unul în schimb nu bănuise însuşirile lor deosebite pentru negustorie. Fiecare soldat purta în spinare un mic bazar, pe care şi-l instala de obicei în piaţă. Vindea tutun, zahăr, ciorapi, cizme, măsline, căciuli, aţă, ceai, cutii de conserve, săpun, unt, icoane – într-un cuvînt, tot ce pofteşti… Pentru o litră de spirt era în stare să se descalce pe loc, chiar dacă nevoia îl silea în urmă să fure cizmele unui «tovarăş». Cînd îşi isprăvea tîrgul, pleca în patrie ca să se aprovizioneze din nou, sau devasta prăvălia vreunui biet evreu, ale cărui mărfuri i le vînduse tot el. Frontul era mi puţin plăcut decît oraşul şi de aceea îl vizita rar, sau deloc”. Cînd a izbucnit revoluţia, lucrurile au devenit şi mai primejdioase, fiindcă înlocuiseră steagul imperial cu cel roşu, strigînd cu toţii răspublică, pe care voiau să ne-o dăruiască şi nouă, „să ne facă fericiţi cu de-a sila, nimicind organizaţia noastră burgheză şi stîrpind pe «burjui» / Agitaţiile bolşeviste începuseră să se întrevadă pe alocuri, odată cu fraternizările de pe front. Primejdia rusească din spate era acum mai mare decît primejdia germană din faţă. Amîndouă, pornind din acelaşi izvor, ne înlăturau gloria dezrobirii şi ne ameninţau libertatea”.

Într-o astfel de conjunctură mortală, România a avut puterea să se sprijine pe ea însăşi: „Dar armata noastră, care reînviase cu cele dintîi raze ale soarelui de primăvară, refăcută, pregătită şi însetată de biruinţă, era la postul de onoare. Ea a risipit repede amîndouă primejdiile, învingînd şi pe nemţi şi pe muscali deopotrivă. Mărăşeştii nu înseamnă numai înfrîngerea lui Mackensen, dar şi dezarmarea muscalilor, stîrpirea bolşevismului şi ocuparea Basarabiei”. Cu alte cuvinte, nu numai conjunctura istorică a fost favorabilă realizării visului eminescian al Daciei Mari, cît, mai ales, forţa morală interioară a unui întreg popor, forţă menită, prin jertfele de pe front şi din provinciile istorice româneşti, să înfrîngă toate ostilităţile externe şi interne spre realizarea unei opere extraordinare menite să legitimeze, în faţa timpului, existenţa unei naţiuni.

Revista indexata EBSCO