Sep 15, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Dana Raluca SCHIPOR – Moartea nejustificată a unui oraș. Demolări în Bucureștiul comunist

 

Acolo unde golurile istorice sînt substanţiale, acolo unde un timp istoric cade în tăcere sub puternicul şi atent cultivatul sentiment al terorii, posterităţii îi revine o însemnată datorie: aceea de a recupera, de a restitui prin documente, studii şi cercetări riguroase, o parte a trecutului comun. Goluri imense a lăsat şi pentru istoria noastră recentă din a doua jumătate a secolului al XX-lea, comunismul, care nici pînă astăzi, la aproape trei decenii distanţă de la prăbuşirea lui, nu ajunge să fie, nici măcar pe aproape, un capitol încheiat definitiv, lucru justificat în special de cercetători şi istorici, care continuă chiar şi astăzi să scoată la lumină ororile sistemului dictatorial. Arhicunoscută în acest sens rămîne remarcabila activitate a Fundaţiei Academia Civică, înfiinţată la cinci ani de la încheierea aşa-numitei ,,epoci de aur”, de un număr însemnat de istorici şi cercetători de seamă, care îşi propun, în sens larg, restituirea ,,adevărurilor istoriei recente falsificate în anii dictaturii comuniste”. Printre activităţile prestigioase ale Fundaţiei se numără şi editarea unei colecţii impresionante de publicaţii de specialitate, între care se remarcă, de această dată, colecţia unicat de Istorie Orală. Graţie anchetelor de istorie şi arhivelor îngrijite de Departamentul de Istorie Orală al acestei instituţii, fondul audio numără astăzi 6000 de ore de înregistrări, iar colecţia de volume a ajuns la însemnatul număr 35. Direcţiile principale ale cercetării (colectivizarea agriculturii, gulagul românesc, exilul, mişcările studenţeşti, familia în comunism şi altele), dintre cele mai tari în contextul vizat, nu doar tatonează piste de cercetare îndelung bătătorite (dar, se pare, că nu suficient), ci rezultate muncii editoriale arată că aceste volume ridică în continuare semne de întrebare acolo unde Istoria, marile tratate şi lecţiile predate în şcoală par, de multe ori, a fi pus cu toată încrederea, deja, punct. Dacă ultimele numere, publicate anul trecut, adînceau problematica de primă linie a colectivizării pămînturilor, volumul 31 al colecţiei se întoarce asupra istoriei dintr-o perspectivă de fundal, fascinantă şi dureroasă în măsura în care ea se naşte din sînul unui oraş încărcat istoric şi se răsfrînge în vieţile particulare, simple, ale unor oameni care au fost martori şi, în aceeaşi măsură, la unison, victime. Esenţa unui oraş. Despre demolări, case şi oameni în Bucureşti este primul volum din această serie editat în întregime de remarcabilul istoric Georgeta Pop, unul dintre cei mai însemnaţi şi vechi custozi şi responsabili ai departamentului de Istorie Orală. Apărută în 2016  la Editura Fundaţiei Academia Civică, cartea numără 19 interviuri valoroase, înregistrate de-a lungul timpului de colaboratorii programului pe parcursul a 14 ani (2001-2015), o anexă emoţionantă şi pentru mulţi dintre cititori, exclusivă, de fotografii realizate de martori în timpul demolărilor, dar şi un bonus substanţial, anume transcrierea discuţiilor din timpul mesei rotunde susţinute în 2004, privind chestiunea demolării Spitalului Brîncovenesc, petrecută în 1984. Reunite în jurul problematicii ce vizează demolările petrecute în perioada ’70-’80 în Bucureşti, din directivele conducerii de partid, interviurile prefigurează drama ori, după caz, farmecul unui oraş văzut prin lumina a trei lumi: aşezat sub aura unui timp trecut, rememorat, esenţial; sub teroarea unui timp al evenimentelor în fapt, apocaliptic, funerar; şi, nu în ultimul rînd, în lipsa accentuată de speranţă a unui timp prezent, post-evenimenţial, un timp al cicatricilor, al frustrărilor ori al marilor resemnări. Şi nu mai puţin interesant, mărturisirile adună laolaltă istorii individuale, minore, ale oamenilor de rînd (spre exemplul, capitolul Casa noastră, viaţa noastră) ori ale intelectualilor, reputaţi specialişti (istorici, arhitecţi, istorici de artă, medici etc.), dar şi istorii comune, ale comunităţilor care şi-au văzut cartierele dispărute peste noapte, ale unui oraş întreg, ale unei ţări şi ale unui popor, care, forţat de împrejurările politice, şi-a dărîmat din temelie trecutul (biserici, monumente istorice, clădiri cu arhitecturi însemnate, spitale, cimitire, şcoli), în schimbul marelui vis contemporan, dar nu neapărat comun: oraşul modern şi omul nou.

Reunind nume din cele mai avizate, după cum spuneam, cuprinsul volumului s-ar putea recomanda, la o primă vedere, prin studiile de specialitate ce ar putea sta oricînd sub semnătura unor arhitecţi celebri ca Aurelian Trişcu, Radu Ştefănescu, Peter Derer ori Alexandru Beldiman, a unor medici remarcabili ca Theodor Ionescu – ultimul director al Spiralului Brîncovenesc, ori a unor istorici, experţi în patrimoniu, restauratori şi istorici de artă ca Dan Mohanu, Constanţa Costea şi alţii, la fel de însemnaţi. Însă particularitatea interviurilor reunite cu ocazia editării acestui volum, anunţată încă din titlu, este aceea de a nu rata esenţa din spatele momentelor istorice ale unui oraş, şi anume, umanitatea, cu istoriile, evenimentele, trăirile şi valorile sale culturale. Tocmai de aceea a fost nevoie de un volum emoţionant care să puncteze mai mult decît cifrele unor realităţi dezastruoase, şi care să surprindă şi ,,atmosfera”, dar şi ,,iureşul sentimentelor” (p.9) care i-a încercat pe cei care au trăit transformarea radicală a peisajului urban bucureştean. Miza afectivă pe care editorul volumului o mărturiseşte într-o formă sau alta încă din nota introductivă a cărţii, transpare, de fapt, pe cît se poate de natural, din fiecare mărturisire în parte, căci, vorba unui interesant filozof italian a peisajului urban, Rosario Assunto, ,,un discurs teoretic despre oraş care să nu fie în esenţă o neîntreruptă meditaţie asupra umanizării”, nici că se poate concepe (în introducerea volumului Oraşul lui Amfion şi oraşul lui Prometeu, Bucureşti, 1988, p. 6­).  În cele din urmă, istoria oraşului, în orice direcţie de specialitate s-ar deschide ea, este în mod fundamental, mai presus decît orice, istoria oamenilor de care s-a legat.

Experienţa umană comună este, în acest caz, cea care rupe barierele fireşti dintre perspectiva specialiştilor şi cea a oamenilor de rînd, locuitori ai Bucureştiului comunist. De la demolare, ca instrument al urbanismului, cum specialiştii în domeniu îl recunosc, transgresarea devine unanimă în mai toate mărturisirile cuprinse în acest volum, înspre demolare ca moment culminant al declinului, al intrării istorice în moarte. Nu puţine sînt mărturisirile celor intervievaţi care găsesc experienţa transformării urbanistice a Bucureştiului anilor ’70-’80, cu tot ce a presupus aceasta (evacuări, exproprieri, demolări ,,accidentale” etc.), similară experienţei morţii, pe care o recunosc la orice colţ de stradă sau de casă. Începută odată cu nefericitul şi tragicul moment al cutremurului din ’77, degradarea oraşului este deja consemnată, putîndu-se nota pentru întîia oară imaginea unui Bucureşti în ruine, abandonat nu doar capriciilor naturii, dar şi nepăsării voite a autorităţilor, cele care profită de distrugerile provocate pentru a pune în plan un obiectiv mai vechi: refacerea arhitecturală şi urbanistică a capitalei după modelul celorlalte mari capitale comuniste. ,,Atunci a apărut imaginea oraşului care este în ruină, a oraşului abandonat, dar cu locuitori cu tot” (p.106), mărturiseşte unul din intervievaţi, Cezara Mucenic, la un moment dat. Din acest punct, experienţa morţii, diferă, dar rămîne, în esenţă, aceeaşi: terifiantă, absurdă, neîngăduitoare.

O mare parte a intervenţiilor incluse în volum revin asupra cîtorva momente semnificative într-un sens mai larg, cultural, ba chiar al identităţii noastre naţionale, cum sînt cele consemnate mai cu seamă în capitolul I – Oraşul care a fost, în special în secţiunile Panoramă peste vechiul oraş şi Drama demolărilor – Nimicirea bisericilor monumente istorice. Demolarea Bisericii Enei, a Bisericii Sfîntul Spiridon, a Mănăstirii Văcăreşti, a Mănăstirii Pantelimon, dar şi a Spitalului Brîncovenesc sînt doar o parte din pierderile însemnate pe care moştenirea culturală românească le numără în anii ’80 în urma intervenţiilor violente ale autorităţilor comuniste. Fiecare istorie în parte, cu doza sa de dramatism, merită citită şi recitită, pentru că nimic nu egalează sentimentul stingerii şi pierderii unei civilizaţii şi a unui trecut. O împrejurare de netrecut cu vederea pentru cititorului care parcurge cu intensitate paginile mai sus amintite, rămîne cea în care intervievaţii reconstruiesc atmosfera din momentul demolărilor produse în rîndul lăcaşurilor sfinte, unde oamenii simpli se adună în jurul ruinelor şi, cu lumînările aprinse, stau ,,ca la mort” (p. 26). Simbolismul scenei depăşeşte orice încercare de a pătrunde mai adînc în miezul evenimentelor, căci, fără îndoială, o pieredere există, iar aceea este legată de un anume trecut, însemnat, edificator, dar care în mod necesar nu mai este dorit de regim. Faptele sînt grăitoare, iar în acest caz, s-a şi vorbit, de altfel, despre acţiunea distructivă îndreptată voit împotriva unor nume voievodale şi a unor valori arhicunoscute, care ar fi putut umbri în orice moment gloria şi faima conducătorului monopolizant. Nu se pot rata, în acest sens, paginile inedite despre demolarea ,,accidentală” a Bisericii Enei, surprinsă înfiorător şi în fotografiile realizate de Radu Ştefănescu, dar şi rîndurile răscolitoare despre mutilarea şi apoi abandonarea trupului unuia din membrii familiei Ghica, Alexandru Ghica II (datat în jurul lui 1750), păstrat pînă în acel moment la Mănăstirea Pantelimon, şi ea demolată de comunişti în 1985. Lipsa competenţei, a valorii şi a respectului se traduc, în plus, şi în memorabila istorie a Spitalului Brîncovenesc, ridicat de Safta Brîncoveanu în secolul al XIX-lea şi distrus în mai puţin de un an, în 1984, de comunişti, sub pretextul unui fapt uluitor, la acel moment, în inconsistenţa sa. În imediata apropiere a fostei clădiri istorice dăinuie astăzi, la peste trei decenii distanţă, megalomana clădire, actualul Palat al Parlamentului României.

Nu mai puţin tulburătoare sînt şi interviurile cuprinse în partea a doua a volumului, istoriile individuale fiind reunite sub titlul simplu, răscolitor, Casa noastră, viaţa noastră, unde patru voci distincte dau glas dramelor mici – dar la fel de intense -,  de familie. Demolările produse în rîndul locuinţelor particulare se extind deseori pînă la anihilarea unor cartiere întregi, atunci cînd planurile urbanistice încep să conceapă construcţii ample, de tipul Casei Poporului sau a celor ce ţin de infrastructură. După evacuarea locatarilor şi vandalizarea interioarelor de către necunoscuţi, casele sînt dărîmate bucată cu bucată, pînă cînd scheletul ultim primeşte lovitura finală a macaralei cu bilă. ,,Disperarea egală cu moartea” (p. 407) despre care unul din intervievaţi vorbeşte, atinge înălţimi inimaginabile, peste care sentimentul doliului se aşterne definitiv atunci cînd foştii locatari împărtăşesc momentul ultimei revederi a casei copilăriei aflate în demolare. Drama nu se poate traduce decît înregistrînd seismul emoţional al unei imagini rămase în amintire, precum cea pe care o împărtăşeşte profesorul Dinu C. Giurescu, a cărui istorie acumulase la acea dată şi o despărţire forţată vreme de 24 de ani de casa părintească (fuseseră evacuaţi în anii ’50) şi care merită o reproducere exactă: ,,<Asta-i casa copilăriei! Acuma se dărîmă!> Arăta ca un fel de craniu, cu ochii scoşi din orbite, fiindcă scoseseră deja tocurile de uşi şi de ferestre. Casa era încă în picioare. […] S-a dus copilăria, s-a dus tinereţea, s-au dus părinţii, s-a dus totul!” (p. 378).

Şi nu doar imaginile amintirii par să se consemneze printr-o metafora extinsă a morţii, ci şi faptele, evenimentele cotidiene nu exclud întotdeauna tragedia, împinsă alteori pînă pe culmile ei. Nu puţini sînt cei care îşi amintesc în cuprinsul volumului de agoniile în propriile case condamnate la distrugere a bătrînilor care refuză să îşi părăsească locuinţele, ori chiar de apelul disperat al unora la gestul extrem, sinuciderea, ca act absolut al deznădejdii, exasperării şi lipsei de speranţă. Însă orice cititor care are ocazia de a lua în mîini volumul despre demolările din Bucureştiul comunist, editat de Georgeta Pop, nu va putea trece nepăsător peste paginile tulburătoare ale Muşatei Mucenic, pentru care, experienţa cu imaginile morţii, ale degradării, în contextul distrugerilor şi a restructurărilor din anii ’70-’80, atinge paroxismul în cel mai concret mod posibil. Deznădejdea unui popor, pierderea oricăror valori se citeşte poate mai bine decît oricînd în momentul mutării cimitirului din zona Bisericii Crîngaşi în alte zone ale oraşului, realizată în 1985. Dezafectarea cimitirului, cu imaginile ororii, cu insuportabilul miros al cadavrelor aflate în toate fazele descompunerii, cu durerea şi groaza nu doar a familiilor, dar pînă şi a lucrătorilor, toate, sînt adunate într-o suită de imagini ale Apocalipsei, aşa cum însuşi subiectul intervievat le percepe şi le face mai departe cunoscute posterităţii.

În spatele imaginilor distrugerii şi ale demolărilor, în spatele dramelor agăţate de imprevizibila şi instabila verticalitate a unor ziduri, rămîne să ne întrebăm dacă mai încape loc de esenţă, dacă mai putem vorbi de substanţă. Ce mai rămîne dintr-o umanitate pierdută odată cu prăbuşirile violente, odată cu movilele cenuşii de moloz? Rămîne, în primul rînd istoria şi rămîne, în cele din urmă, moştenirea spirituală şi culturală, imposibil de eradicat. Căci dincolo de zidărie, există, avem să descoperim în chiar cuprinsul acestui volum, un suflet al oraşului care nu se pierde. Arhitectul Adrian Trişcu propunea în ultimul material inclus în textul de faţă, privitor la istoria Spitalului Brîncovenesc, un scurt exerciţiu meditativ: ,,Mă gîndesc la însemnătatea pe care corpul şi sufletul oraşului o au pentru un om oarecare.” (p. 465) Îndemnul acesta reflexiv este lansat, în cele din urmă, tacit, şi către publicul cititor al acestui volum, în filele căruia, găsim, fără îndoială, strecurat, răspunsul. O carte remarcabilă ce reuneşte o colecţie semnificativă de interviuri nu doar însemnate pentru istoria unui oraş, ci preţioase pentru o întreagă epocă chiar dacă apusă, imposibil de negat sau de pus sub tăcere . Esenţa unui oraş. Despre demolări, case şi oameni în Bucureşti este o lectură necesară care ne va aminti nu doar că există o datorie morală a noastră, a fiecăruia, de a conserva sau recupera trecutul în toate formele sale, dar şi că istoria, esenţială în toate formele sale, se găseşte  adesea chiar şi după cel mai obişnuit colţ de stradă.

 

Revista indexata EBSCO