Sep 14, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Detenţie, literatură, stil

 

Noua carte a lui Sorin Lavric ne reintroduce în experienţa detenţiei comuniste, cu toate atrocităţile ei. Afară de un interviu despre Mircea Vulcănescu şi de un sintetic „portret al persecutorului modern”, ambele puse la final, Glasuri din bolgie (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2018) conţine 41 de recenzii şi eseuri de mică întindere despre, în majoritate, figuri emblematice ale detenţiei politice româneşti, aşa cum transpar ele din cărţile lor de memorii şi din ale altora despre ele. Pasiunea autorului pentru acest tip de experienţă umană e mai veche, de unde interesul constant pentru terifianta literatură despre Canal, puşcării, marginali, expulzaţi şi partizani.

Tehnica discursului combină detaliul biografic cu glosarea liberă la temă, pornind de la volumul ales de fiecare dată ca pretext (sînt, însă, şi texte pur personale, care nu se sprijină pe o carte anume). Rezultatul e absolut relevant pentru istoria gulagului autohton. Toată această antologie de nume şi reflecţii dă seama atît despre preţul pe care exponenţii curajoşi ai unui neam l-au plătit pentru a rămîne demni şi liberi, cît şi de alcătuirea unui corpus literar-documentar-artistic despre ei şi istoria lor. Unii sînt foarte cunoscuţi (Vasile Motrescu, Ion Gavrilă Ogoranu, Gheorghe Calciu, Valeriu Gafencu, Florin Constantin Pavlovici, Valeriu Anania, Dimitrie Bejan, Alexandru Mironescu, Alice Voinescu, Radu Mărculescu), alţii, mai puţin (Grigore Caraza, Nicolae Stroescu-Șovarna, Florea Olteanu, Mihai Buracu, Neculai Popa, Elena Spijavca). Regăsim, desigur, şi autori care au scris despre fenomen (Alin Mureşan, Virgil Ierunca, Lucia Hossu Longin) sau memorialişti ai epocii (Petre Pandrea, Ion Valjan). Tipologia rezistenţei anticomuniste, cu tot ce implică ea (curaj, sacrificiu, luptă, tortură, moarte, mizerie fizică şi socială, exorcizare prin scris testimonial etc.), a devenit, pînă la urmă, o temă eternă a culturii post-belice şi exact despre puternica ei exemplaritate vorbeşte Sorin Lavric, în cartea sa.

Ceea ce vreau să discut aici e radicalismul antiestetic al autorului, diatriba permanentă împotriva calofiliei sau, în fine, a posibilităţii de a aborda memorialistica cu şi despre închisoare cu instrumentele criticii literare. Sînt nenumărate pasajele despre diferenţele dintre „frumos” şi „adevăr”, dintre „ficţiune” şi „testimoniu”, „dintre „emoţia estetică” şi „emoţia vitală”. Am avea, pe de o parte, autenticitatea unei experienţe trăite şi apoi povestite şi, de cealaltă, una cu aceleaşi referinţe, dar inventate camilpetrescian. O naraţiune care evocă orori inumane şi dorinţa de a le rezista fizic, de a te salva din ele nu se poate judeca, în opinia lui Sorin Lavric, la fel ca o naraţiune care caută impactul pur estetic, simbolistica sofisticată, limbajul preţios. Redau două dintre cele mai acute remarci: „Cred că ceea ce deosebeşte emoţia estetică de obişnuitele emoţii primare (cele legate de instinctele vitale ale organismului: foame, sete, frică, dragoste, durere etc.) este tocmai gradul de manifestare a intensităţii lor. Esteticul înseamnă o diminuare a vitalului pînă la pragul suportabil al degustării lui. Cînd pragul e depăşit, degustarea e imposibilă”; „Unde e multă credinţă, acolo e puţină artă, aşa s-ar putea traduce maliţios discordia de principiu dintre viaţa trăită în Duh de mîntuire şi viaţa petrecută în spirit artistic. Sfîntul Duh nu face casă bună cu talentul literar. Nu e vorba că l-ar exclude, dar pur şi simplu nu-l favorizează, la asta adăugîndu-se un detaliu de optică creştină: scrisul în varanta lui estetică se hrăneşte din imbolduri drăceşti, în măsura în care orice frumuseţe literară care tinde să atragă are ceva necurat în ea. E ca şi cum inspiraţia artistului vine dintr-o tensiune pe care doar fermentul diavolului o poate ridica la temperaturi creatoare. La drept vorbind, oricine scrie cu gîndul de a culege reacţii prielnice ştie că motivaţiile lui nu sînt defel caste”.

Ceea ce nu ia în consideraţie severul filosof Sorin Lavric e posibilitatea unei gradaţii a esteticului şi a efectului său scontat. În ficţiunea narativă, esteticul e maxim, în memorialistica de carceră (şi-n general, în orice tip de memorialistică ce recuperează o tipologie a tragicului existenţial), esteticul e minim, dar deloc absent. Șocul produs de lectura literaturii de detenţie e analog, pînă la un punct, celui produs de literatura convenţională care apelează la invenţie. Ba adesea faptele relatate într-o carte de memorii sînt mai impresionante şi mai incredibile decît ar putea suporta închipuirea unui lector obişnuit cu ficţiunile (exemplele în acest sens sînt, în antologia lui Sorin Lavric, destule). Orice povestire post-factum a unei experienţe reale, orice testimoniu care caută o posteritate se foloseşte de cronologie, de coerenţă, de adecvare la context spaţio-temporal, de relevanţa unor fapte anume, de selecţie în evocarea unor figuri sau întîmplări semnificative. Acestea n-ar putea constitui materie narativă fără un impuls estetic organizator, fără o atenţie acordată fluenţei epice, puterii sale evocatoare. Asta ca să nu mai spunem că, din punctul de vedere al epistemologiei literare, reamintirea e, ca orice alt discurs istoric ulterior faptelor, o povestire ca oricare alta, doar cu un grad referenţial mai sporit şi o contribuţie subiectivă mai diminuată. Real e doar ceea ce se petrece simultan, în clipa de faţă, instantaneu, şi simultanul/prezentul/instantaneul nu pot deveni dintr-o dată literatură, ele au nevoie de un decalaj temporal care, inevitabil, prin rememorare şi trecere în povestire, afectează doza de „adevăr” şi de „emoţie vitală”. Esteticul e, prin urmare, şi instrument (dinspre autor, care se foloseşte chiar fără să vrea de procedee epice), şi efect (dinspre cititor, care e impresionat şi îşi însuşeşte prin naraţiune experienţa autorului pe care-l parcurge). Cît despre „castitatea” intenţiilor estetice, e discutabil dacă orice intenţie estetică poate fi vinovată. Sigur, nu intră în discuţie şocul pur gratuit al unei literaturi voit demitizante, violente, neconvenţionale şi epatante. Dar chiar şi în ordine religioasă, esteticul e o scară care permite accesul la experienţa metafizică, e o poartă a dicibilelor şi a vizibilelor către cele invizibile şi indicibile. Orice rit care caută ceremonios o înălţare, o iniţiere în mister se foloseşte de instrumente estetice potrivite, fără de care trecerea într-un „dincolo” ar fi imposibilă. Un bun exemplu îmi pare liturghia ortodoxă, o veritabilă sinestezie artistică performată în scop mistic.

Pun pe seama rigorii lingvistice tipice gînditorului de profesie acest radicalism antiestetic care priveşte literatura carcerală şi, poate, pe seama unei precauţii în difuzarea adevărului. Că, adică, o povestire „frumoasă”, cu stil căutat, ar falsifica „adevărul” pe care-l transmite. Dar într-o povestire, indiferent dacă referinţele sînt inventate sau nu, evitarea stilului e o faptă de stil, una în care bornele calofiliei sînt diminuate sau chiar inversate. Fără minime mecanisme estetice, nicio povestire n-ar putea povesti ceva. Dovada cea mai bună că autorul e conştient de asta şi că doar provoacă subiectul, fără să fie pe deplin convins de propriul radicalism, e faptul că regăsim în cartea lui şi cronicile a două romane, Urma al lui Adrian Alui Gheorghe şi Punct şi de la capăt al lui Gabriel Chifu, potrivite imaginarului carceral discutat. Prin urmare, şi cărţile de ficţiune se pot referi (în moduri adecvate) la aceleaşi experienţe umane ca cele de memorii. Ele nu vor fi autentice, dar vor fi verosimile, iar o eventuală critică literară le poate aborda pe ambele, contextualizînd referinţele şi făcînd diferenţele estetice necesare. La asta adaug şi preferinţa lui Sorin Lavric pentru puterea sporită de semnificare a cuvintelor rare, pentru folosirea frecventă a neologismelor cu etimologii complicate sau a asocierilor dintre acestea şi arhaisme ori lexeme colocviale („nacafa”, „calcitrant”, „pertractare”, „bolgie”, „ţicneală”), care dau de atîta timp culoarea specifică a scrisului său: clar, pasionant, sonor, suprapus aproape perfect pe idee.

Cartea lui Sorin Lavric are, în ciuda intenţiei mărturisite, stil. Ea se poate citi aşadar şi cu folos estetic, nu doar istoric. Calitatea ei literară e de verificat.

Revista indexata EBSCO