Sep 14, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Diana BLAGA – Angela Furtună, Elegii din infern. Un memorial al eroului necunoscut

 

Activitatea culturală a Angelei Furtună stă sub semnul unei dăruiri profunde care o caracterizează pe poeta originară din Suceava. Debutul din 1997, la vîrsta de 40 de ani, cu volumul Prizonier în Ego, prefigurează o voce poetică aparte care se va contura în cărţile de poezie viitoare, dintre care amintim: Metonimii de word-trotter (1999), Primul Kaddish (2002), Elegiile Estului sălbatic – Vieţile mele nesfinte (2005), Post-hipnotice (2013), Misterele de la Ilisos (2015), Pursînge astral (2017) ş.a. Activitatea poetică, răsplătită prin numeroase premii de-a lungul timpului, nu este însă singurul punct de interes pentru Angela Furtună. Poeta se remarcă şi prin coordonarea de evenimente în cadrul Bibliotecii Bucovinei, instituţie unde lucrează. Proiectele iniţiate vizează, în principal, personalităţi ale culturii române marginalizate de dictatura comunistă, figura care ocupă prim-planul preocupărilor sale fiind Monica Lovinescu. Pe lîngă coordonarea Zilelor Monica Lovinescu şi acordarea, în cadrul acestora, a unui premiu care le poartă numele autoarei romanului Cuvinte dintre cuvinte şi lui Virgil Ierunca, Angela Furtună a publicat, în 2012, la Ed. Vinea, volumul Monica Lovinescu. Est-etica. Geneze, avînd în plan şi o continuare a acestuia. În plus, a iniţiat şi coordonat evenimente care vizează memoria victimelor Holocaustului şi ale Gulagului.

Însă nu doar proiectele poetei vorbesc despre lungile episoade de teroare ale secolului al XX-lea şi despre consecinţele istorice, dar mai ales morale ale acestora, ci şi poezia sa. Exemplar în acest sens este volumul Elegii din infern, apărut în 2016, în colecţia „Opera omnia” a Editurii ieşene TipoMoldova. Cartea aduce laolaltă atît fizic, cît şi tematic, Elegiile de la Stalingrad şi Elegiile Estului sălbatic, ambele publicate şi separat. Infernul din care emerg aceste două serii de elegii este chiar Estul, acest spaţiu fără ieşire pe care o conştiinţă poetică trează îl sublimează în artă. Volumul Elegii din infern constituie, astfel, un memorial al victimelor ororilor secolului trecut, al sufletelor condamnate fără drept de apel ale Estului, dar şi al reziduurilor acestor orori dincolo de acest timp şi de acest spaţiu. Este un memorial închinat nu doar acelor victime directe ale totalitarismelor care au lovit în principal Estul, ci şi victimelor adiacente, a căror suferinţă Istoria tinde să o ignore, nefiind cuantificabilă. Şi ce formă mai bună de a surprinde această suferinţă decît prin artă, prin literatură?

Neînregimentată niciunei mişcări literare contemporane, Angela Furtună vine pe scena poetică cu o viziune asupra artei pe care o practică, viziune pe care opera sa o reflectă constant. După cum mărturisea într-un interviu din 2014, poeta consideră că dintr-o „revoltă împotriva versiunilor respinse ale realului, vine energia prin care artistul îşi alimentează cosmogoniile. Astfel ne scriem cărţile, astfel vine la noi metafora, vine Poezia, vine proza, iar jocurile memoriei ne ajută să plutim în cerul al nouălea, fericiţi, în timp ce din cerul cel cvasireal nu cad decît picături de ploaie şi fulgi de zăpadă.” Poezia este, pentru Angela Furtună, o libertate cu care artiştii sînt privilegiaţi, libertatea de a se „replia prin imaginar” din faţa realităţii propriu-zise, este „literatură ca elixir şi ca leac miraculos”. Transformarea suferinţei în frumuseţe, adică în artă, este declarată încă din începutul volumului de faţă, din primul poem din seria Elegiilor de la Stalingrad: „încep să înţeleg tot mai bine că/ partea frumoasă din mine/ e făcută din cuvintele prizate începînd de la patru/ ani/ citind cu voce mică/ literele îngheţate/ din scrisorile trimise de la Stalingrad/ de unchiul Ion/ cu puţin timp înainte de a îngheţa el însuşi/ rostogolind uşor/ cerul rusesc/ peste carnea sfîrtecată”. Însă eliberarea prin scris este un proces fără sfîrşit, căci orice cicatrice interioară pe care memoria Estului a lăsat-o asupra individului revine constant: „scriam apoi textul despre moarte, la comandă, îl/ dăruiam profesoarei şi plecam./ liniştită? pînă a doua zi, cînd estul izbucnea din nou/ în noi ca o pandemie de ciumă prin implozie.” (poveşti cu prea multă hemoglobină. geneze şi evadări.). Purificarea prin suferinţă şi „prin cuvinte”, caracterul subversiv al artei, „poesia ca soluţie perfuzabilă” (cum consemnează un alt poem) sînt toate ipostaze ale unei terapii prin poezie necesare şi, totodată, fireşti vieţii în Estul sălbatic.

În acest spaţiu al fatalităţii suferinţei şi terorii, trauma apare ca o moştenire culturală a Estului blestemat, este o prezenţă aproape indispensabilă în existenţa acestui spaţiu spiritual, devine chiar o formă de existenţă de sub auspiciile căreia nu există scăpare. Trauma există în conştiinţa colectivă latent, reactivîndu-se precum orice amintire, într-un proces care a fost comparat de unii teoreticieni cu rescrierea pe un palimpsest. „Răni nevindecate” din interior se deschid la stimuli ai Istoriei. Trauma socială este un punct de plecare pentru atîtea traume individuale: „spaţiile care ne îmbracă ajung, cu timpul, să ne şi/ locuiască. spaţiul căpcăun. devorator.” (spaţii devoratoare de oase de imagolog.). Elegiile din infern descriu un spaţiu şi un timp în care prinde contur un cerc vicios al terorii şi al salvării de sub sfera ei de impact, al evenimentelor creatoare de suferinţă şi al încercărilor de vindecare de aceasta: „după auschwitz, se credea că poesia va muri./ după universul concentraţionar al gulagului, se/ credea că literatura va deveni un continent selenar./ o rezervaţie salvatoare./ atrium pentru un dumnezeu convalescent./ […]/ auschwitz-ul poate renaşte./ la fel cum un nou univers concentraţionar renaşte/ din scripturile discriminatoare./ omul cariat de informaţie.” (cel care poate trăi singur se are pe sine ca pe un animal bolnav sau ca pe un zeu.).

Sîngele care asigură legătura individului cu strămoşii săi, cu rădăcinile sale devine, în Estul Angelei Furtună, mijloc al transmiterii traumei, al condamnării la o viaţă sub semnul suferinţei şi lipsei de libertate: „dumnezeu purifică/ sîngele ce murdăreşte./ ţapul e trimis în uitare./ deşertul măcinînd vieţile mele nesfinte./ stau la coadă. diseară voi avea un chip. mîine voi/ avea un trup. cu sîngele şiroind pe pulpe. spasmul/ estului, prin care femeile expulzează copiii direct în/ celulele bine păzite.” (căderea lui aristide. sîngele înflorind.). Maternităţii îi este arogat, în această atmosferă a captivităţii perpetue, rolul de mediator al unor atribute pe care viitorul individ le primeşte „de-a gata”, fără drept de apel. La fel cum suferinţa şi starea de captivitate sînt transmise indisolubil, eul cunoaşte moartea prin morţile predecesorilor, precum în a XXII-a Elegie de la Stalingrad: „îmi amintesc toate poveştile din care m-am născut/ pentru că din ele este făcută şi moartea mea –/ îi cunosc pe toţi oamenii care au ajuns aici înaintea/ noastră:/ din picătura lor, un ocean aproape secat/ în căutarea timpului prezent”. Moartea este o prezenţă resimţită organic, chiar inocenţa copilului stînd sub înrîurirea acestei instanţe, care devine încă din această etapă timpurie a vieţii de o familiaritate extremă. Cîmpul de luptă al Elegiilor de la Stalingrad se prezintă ca o scenă pe care protagonist şi regizor este moartea – „[…] au început să crească în jurul tău/ grămezile de şei de cai fără cai/ munţii de mantale fără mîneci fără oase/ grămezile de cizme fără picioare fără măduvă/ mormanele de trupuri fără capete/ muşuroaiele de ochi fără lumină/ ungherele scobite în aur fără de raze/ raze fără de soare/ soare fără de nopţi” (VII). Moartea pare a fi, de altfel, singura regulă într-un spaţiu cum este Estul, unde domneşte imprevizibilul, dar a cărui soartă este prefigurată, stînd sub semnele sacrificiului şi ale terorii. Însă destinul cu o singură ieşire – „în pămînt” – al acestor marginali ai Istoriei este şi unul indispensabil desfăşurării ei. Dar nu această Istorie se află în prim-planul Elegiilor din infern, ci o istorie intimă, personală, care capătă preeminenţă în faţa celei oficiale. Estul apare, aşadar, ca un depozit al sufletelor părăsite din care Istoria se hrăneşte. Acest loc al terorii presupune asumarea condiţiei de captivitate şi a aceleia de spaţiu de sacrificiu, oamenii Estului ajungînd chiar la o amorţire a simţurilor – „estul autist” –  în faţa privării de libertate. Divinitatea însăşi apare fără putere în faţa terorii instalate de om: „dumnezeu este copilul meu din flori. pe care îl iubesc/ şi îl hrănesc. pentru că dintre toţi, el este cel mai/ neajutorat. un decreţel cît un degeţel.” (atelier de corpuri mintale interzise. prieteni de murit mai tîrziu III.)

Inerţia instaurată este risipită pe alocuri de răbufnirile polemice ale unui eu saturat, dar care nu îşi neagă totuşi condiţia, cum întîlnim în adevăruri istorice care nu pot fi tratate cu armele poesiei. transplant de retorică. error system 303. Poemul surprinde laconic şi pe scurt, deci cu atît mai înspăimîntător, istoria secolului al XX-lea, un inventar al ororilor acestui timp: „genocid. cameră de gazare. cuptor. cameră de/ tortură. cameră de anchetă. sală de şedinţe de/ demascare. deportare. lagăre de muncă forţată./ domicilii obligatorii. lagăre ideologice de reeducare./ gulag. purificare rasială. purificare etnică. purificare/ sexistă. purificare ideologică. închisori. gropi/ comune. denunţuri. dispariţii. asasinate. persecuţii./ exterminări. eugeníe.”. În faţa unui asemenea tablou, nici măcar poezia pare că nu îşi mai are locul, după cum preconiza Adorno. Impresii puternice provoacă şi scenariile apocaliptice ale volumului, care confirmă infernul aflat atît în afara, cît şi în interiorul fiinţei. Un poem din această serie este schiţă de tîrfă ideologică în ţara uterelor gonflabile. sclavele., ale cărui valenţe expresioniste ating sensibilitatea cititorului: „abia acum văd descreşterea. Casele se scufundă sub/ noroaie. Grădinile se lăbărţează pe coapsele altădată/ oacheşe. Muşchii mimicii se subţiază. Femeile se/ despart de destin în danele porturilor vechi. Din/ containere de oţel se aude mugetul în care visurile se/ zvîrcolesc ritmic. Fugarii pleacă la export. Dinţii lor/ macină întunericul. Ca nişte clape de acordeon pe/ care lăutarii încheie orgia totalitară.”

Atmosferă expresionistă întrevedem şi într-o altă imagine recurentă a Elegiilor din infern: aceea a maternităţii ca blestem – femeia condamnată şi redusă la actul de a procrea, transformată într-un instrument de implementare a ideologiei, de creare a omului nou – „trauma estului este pădurea lui de lanţuri şi sîrmă/ ghimpată din care femeile, selecţionate ca/ instrumente ideologice de montă foarte practice, şi-/ au făcut rochii şi placente.” (ceea ce vezi şi auzi în tine.). „Femeile pierdute ale estului” sînt receptaculi ai suferinţei, victime neacreditate ale infernului totalitar, fiinţe cărora li s-a refuzat dimensiunea umană. Poemele care surprind ipostaza femeii într-un secol al totalitarismelor vorbesc despre dezindividualizarea ei, despre captivitatea la care este supusă nu doar social, ci şi în planul intim, ajungîndu-se chiar la o confiscare a propriului trup: „copiii storşi sub teascul unui/ genocid trecut cu vederea. mamele lor se dizolvau în/ formol. condamnate să se screamă./ a fost odată o ţară de utere gonflabile, sau poate/ tunuri cu rază medie de acţiune, prin care dictatorul/ roşu spărgea ferestrele mici ale pămîntului./ cioburi de femei./ rîme ce se tîrau printre picioarele groase ale/ căpcăunilor./ vitraliu cu fragmente de priviri hăituite, portalul/ apocalipsei” (schiţă de tîrfă ideologică…). Dacă mai sus numeam volumul un memorial al victimelor unui secol al terorii, al celor oficiale, dar şi al celor ignorate, poeziile de acest fel par a fi „ridicate” în memoria eroinei necunoscute. Tulburătoare este, din această perspectivă, şi a fost odată o femeie care îşi tăia singură cordonul ombilical., care într-o creştere a intensităţii metrice, dar şi atmosferice, bazîndu-se chiar pe o cadenţă muzicală apocaliptică, vorbeşte despre un alt mod de a exista şi a rezista sub teroare. Relevante în această linie sînt şi ocurenţele imaginii Fecioarei Maria din Elegiile de la Stalingrad.

Această serie de poeme prezintă, în fapt, o paletă consistentă de referenţi biblici. Cele 33 de elegii – numărul prezintă, desigur, simbolistica sa – conturează o insolită hagiografie a unor sfinţi ai aceluiaşi spaţiu blestemat, eroi în „miezul fără destin al războiului”. Soarta acestor personaje ale Stalingradului stă sub semnul sacrificiului, un sacrificiu necesar, comparabil cu cel hristic. Soldatul aflat pe cîmpul de luptă este, în a XXX-a elegie, asemeni lui Moise în deşert, însă fără niciun semn că drumul său ar putea avea şi un punct de sosire semnificativ. Precum în Psalmii arghezieni, îndoiala îşi găseşte locul în reflecţia instanţei poetice, doar pentru a întări ideea prezenţei unei divinităţi într-un timp al ororilor. Sergentul Ion, personaj recurent al acestui ciclu de elegii, prezentat de cele mai mule ori în paralel cu evanghelistul Ioan, este un exponent al eroilor sanctificaţi ai Estului. Tot acesta este, însă, şi unul dintre elementele care marchează latura biografistă a volumului Elegii din infern.

Angela Furtună vorbeşte, în poezia sa, despre viaţa în „lagărul” Estului. Elegiile de la Stalingrad şi Elegiile Estului sălbatic sînt poeme ale captivităţii, ale unei captivităţi a unui spaţiu marginal în faţa resorturilor Istoriei, dar şi ale unei captivităţi personale, individuale, extrapolate de la nivel social la nivelul conştiinţei. Blestemaţi la o continuă luare de la capăt, oamenii acestui spaţiu sînt dedaţi sacrificiului ca mod de a exista. Lipsa libertăţii, dezindividualizarea, teroarea, moartea – sînt cîteva dintre coordonatele care domină în atmosfera Estului Angelei Furtună. Elegii din infern reprezintă un volum de poeme de o intensitate tulburătoare, în care trauma şi conştiinţa ei devin pilonii unui spaţiu poetic „infernal”.

 

Revista indexata EBSCO