Sep 14, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Un alt loc pustiu

 

În articolul publicat în numărul din noiembrie 2013 al „Convorbirilor literare”, observam, plecînd de la volumul de versuri Locuri pustii, predilecția lui Vasile Igna pentru anumite metafore-simbol ale marginalului, grație cărora poetul își punea în valoare aptitudinile de cartograf al unui teritoriu poetic stlizat, jalonat de promisiunea unor tăceri rău-prevestitoare: „O privelişte, o procesiune/ un alt mod de a practica limbajul semnelor.// Ei sînt toţi întemniţaţi şi au gurile pecetluite./ Locurile pustii”. Ei bine, un pandant epic cu totul remarcabil al acestui peisaj bîntuit de spectrul neantului îl constituie romanul Ora tîrzie (Cartea Românească, București, 2016), cu toate că vocația dialogică a destinelor schițate în prim-planul narațiunii pare, dimpotrivă, a eluda tăcerea însăși.

Ce-i drept, încă din primele pagini, prozatorul ne avertizează în privința preeminenței staticului asupra dinamicului. Un bucureștean get-beget, Andrei Ionescu, primul client care calcă pragul noii cafenele Consul, primește din partea patronului, obscurul (cum altfel?!) Popescu, un premiu cu totul neașteptat, constînd în rezervarea pe viață a celei mai bune mese. Rînd pe rînd, în jurul invidiatului spațiu consular pe care scrie Rezervat, i se alătură o serie de personaje ce ilustrează, desigur, tipologii umane și categorii socio-profesionale diferite. Mai mult, cartograful narativ le asigură și o anumită reprezentativitate etnică: fizicianul Matei Alupei a plecat din Moldova, medicul de familie Luca Hossu din Transilvania, finanţistul Marcu Popoviciu din Banat, profesorul de istorie Ioan Hristu din Dobrogea, în fine, fostul activist comunist Augustin Steriu, descinde dintr-o familie de greci refugiaţi. Fiecare dintre aceștia, dar și naratorul prim nu uită să amintească, în numeroase ocazii, faptul că sînt acompaniați din umbră de o alteritate doar în aparență reificată. Căci „Inima cafenelei suporta cu stoicism aceste tulburări de ritm cu care se obișnuise de multă vreme. Extrasistolele alternau cu sistolele, compensînd pauzele previzibile cu accelerații suplimentare, generînd inevitabile palpitații pe care organismul, încă tînăr, al cafenelei le suporta fără obișnuitele accese de oboseală și angoasă.” (p. 180)

Cafeneaua devine, desigur, un suprapersonaj investit cu semnificaţii complexe, parţial devoalate de-a lungul naraţiunii. Toposul postmodern prin definiţie, sinecdocă a lumii celui de-al treilea mileniu, este cu mult mai mult decît un simplu martor sau un dublu (in)animat al umanităţii care îi trece pragul. Cel mai frecvent ne este recomandată drept un spaţiu desacralizat, în care nu mai există recuzita specifică, iar ceremonialurile sînt maculate ori denaturate: „Soseau ca la o biserică veșnic deschisă, dar în care nu se slujește nicio liturghie. Erau, pe rînd sau toţi deodată, preot și enoriaș, cantor sau lumînărar. Biserica lor nu avea clopot și cu atît mai puţin altar.” (p. 52) Nu lipsește nici sugestia de labirint miniatural, însă unul alterat, iluzoriu, mișcat brownian de un arhitect nemilos: „pe nesimţite, Consulul devine un labirint în miniatură, așezat la mijlocul unui Cnossos în ruină, cu un Dedal în pragul nebuniei și un Minotaur toropit de o căldură apocaliptică. În umbra subţire a zidurilor palatului, sub soarele unui Bloomsday perpetuu, substituţiile se fac cu o repeziciune de iluzionist. Ceasurile și calendarul o iau razna, ADN-urile devin tot mai obscure.” (p. 290) De aici pînă la echivalarea lui cu textul însuși nu e decît un pas. Cafeneaua cu nume (totuși) aristocratic promite dintru început a se transforma într-un spaţiu favorabil posibilităţilor combinatorice erudite, într-un pretext hermeneutic sau chiar într-un loc al restaurării – istorice, mitologice, artistice, într-un cuvînt, culturale: „Devenise Consulul în ultimele săptămîni o catacombă, un ascunziș secret, asemenea celor ale primilor creștini, pregătite să-i apere nu doar de prigonitori, ci și de ei înșiși? Se transformase cafeneaua, pe nesimţite și împotriva voiei lor, într-un echivalent zumzăitor și sărbătoresc luminat al caselor conspirative ale Acvilei și Priscilei din Corint, a lui Iason din Troia și, mai tîrziu, în cea a lui Gaius din Roma? Cine să știe?” (p. 46)

La fel ca sursele antice ale acestor referinţe, personajele din prezentul ficţional pe care îl face și îl desface, savant, subtilul hermeneut care este Vasile Igna tind să devină niște umbre. E adevărat că poveștile sau frînturile de povești rostite, nu o dată ceremonios (respectînd convenţia povestirii în ramă …), în acest spaţiu predestinat rostirii de sine, par a le individualiza destinele. A se vedea, spre exemplu, povestea umbrită de neînțelegere a Tereziei Login, mama băiatului lui Augustin, sau atașanta istorisire a iniţierii erotice a lui Andrei, alături de o profesoară de pian pe nume Elisabeta, dispărută în condiții misterioase în 1983. Interesantă e și povestea unei alte dispariții învăluite în mister, aceea a lui Dumitru Hulub, relatată de către Matei, dar aflată de acesta de la Nicolae: un răsfățat al regimului comunist plecase subit de acasă, fusese implicat într-un accident de tren în urma căruia își pierduse memoria, apoi petrecuse peste douăzeci de ani în azilul de nebuni de la Săpoca, timp în care familia îl crezuse mort. Cumulul de detalii, nu o dată contradictorii ori născute din simple ipoteze, care par a asigura carnație nucleelor epice brute, se dovedește însă cu totul înșelător. În romanul inflitrat poematic al lui Vasile Igna, factualul este diluat, balanţa interesului auctorial înclinînd mai degrabă către eseistica scînteietoare pe cele mai diverse teme și prelucrări motivice, de la extazul și agonia cărnii la transcendența pură, de la mecanica cuantică la fluctuațiile economiei de piață, în sfîrșit, de la Grădina raiului la infectele gări comuniste. Să amintesc de asemenea rețeaua erudită de trimiteri intertextuale de tot felul, care transformă pe alocuri textul într-o Oră a închiderii într-un veritabil labirint cultural, în care circulă, nestingherite, tot felul de creaturi cu învestitură livrescă, de la corăbierii beți ai lui Rimbaud sau violoncelistul lui Saramago la pisica lui Schrödinger.

Totuși, pe măsură ce, paradoxal, replicile schimbate de comesenii așezați în Consul se orientează, centrifugal, spre cazuistica identitară, identitatea lor se diluează vizibil, personajele însele avînd conștiința propriei disoluții – a se vedea, spre exemplu, răspunsul dat de Matei în cursul unui dialog trecut, ca de obicei, prin filtrul intertextual: „– Îţi mai aminteşti cum se intitulează primul capitol din Maestrul şi Margareta?, întrebă Matei. Cel întrebat fu Luca, destul de rezervat pînă în acele moment. – Da, răspunse el: Nu vă lungiţi la vorbă cu necunoscuţii! – Asta sînt Dumitru, Elisabeta, Terezia. Ăştia sîntem, probabil, tu, eu, ceilalţi. Nişte necunoscuţi.” (pp. 182-183) Prezentul personajelor se pune mereu între acolade, fiecare pretext discursiv alunecînd repede în tentativă anamnetică sau în restaurare a unui timp în fond auroral, căci exemplar. Procedeele emblematice din această perspectivă sînt re-investirea nominală și interpretarea în cheie simbolică a efemeridelor. Ambele sînt valorificate cu ostentație de-a lungul întregului text. Deși la vedere de la început, referințele onomastice de sorginte biblică sînt dezvăluite și prin interpretarea lipsită de echivoc a lui Augustin: „Matei e omul; Marcu e leul; Luca e taurul; Ioan e vulturul. Dar Andrei cine e? De unde să ştim cine e Elisabeta? Cine e Terezia? Da, Terezia, cea pe care am iubit-o și mi-a dăruit un fiu…!“ (p. 219). Sensurile parabolice ale textului revin cu o insistență suspectă în discursul naratorului sau în intervențiile celor aleși să îi preia din prerogative. Nu numai numele, ci și gesturile sau atitudinile personajelor țin de un cod (re)dezvăluit odată cu fiecare tentativă în fond eșuată de anabasis (deloc întîmplător, chiar subtitlul romanului, explicat și el într-o replică tîrzie a lui Augustin: „O călătorie înăuntrul altei călătorii. Interesant ca metaforă, Andrei, dar greu de acceptat” – p. 189). Riturile la care convivii participă sînt însă, cum anticipam mai sus, degradate, corupte: „Rupeau din cînd în cînd din aluatul subţire şi bine rumenit al focacciei, străduindu-se să păstreze cît mai mult în gură gustul duios al uleiului de măsline şi boarea răcoritoare a rozmarinului. Dar ciudata lor împărtăşanie nu-şi găsea împlinirea decît în însoţirea imediată cu vinul roşu ce aştepta în paharele pîntecoase din faţa lor“ (p. 218). Iar poveștile lor nu sînt decît rescrierile palide ale unor fragmente de narațiuni fondatoare ce au lăsat urme adînci în corpul umanității, fie el de carne ori de litere. Ne-o amintește undeva Andrei, erijat din nou în primul apostol al înțelegerii marilor sensuri – inclusiv de semn metatextual: „Arătați ca niște drumeți care, mergînd în aceeași direcție, sînt tot mai neîncrezători în cel care, în loc să-i călăuzească, îi ține de vorbă. În fond, aveți dreptate: o poveste nu-i decît o poveste. Iar Elisabeta, reală sau nu, nu e mai mult decît oricare din femeile cu care am avut de-a face fiecare. Doar că mirul pe care ea l-a turnat pe trupul meu de adolescent mi-a pătruns în sînge. Un mir scump, din stirpea otrăvurilor cu efect întîrziat. E vreunul dintre voi în stare să-i găsească antidotul?” (p. 137)

De bună seamă, dialogul însuși este antidotul de elecție al acestor personaje rătăcite printre propriile ipoteze, bîntuite de fantasmele trecutului și ecourile livrești. Incapabile, parcă, să își trăiască prezentul, ele se încăpățînează să încerce ca prin intermediul limbajului să își înțeleagă și să își asume total existența anterioară. Trăgînd-o însă mereu spre ontogenie sau mitologie, dau senzația repetării în gol, a funcționării prin mecanisme uzate. „Dialogul lor devenise pe neașteptate o formă degradată a monologului, în care cel ce întreba se întîmpla deseori să fie același cu cel care răspundea. Un cîntar nevăzut le cîntărea cuvintele asemenea mărfurilor dintr-un troc primitiv, dar inevitabil. Se ajunsese la situația, aparent paradoxală, în care timpul deschiderii se suprapunea perfect peste cel al închiderii, iar ziua de vineri devenise expresia ei cea mai concretă.” (p. 188) Andrei, Matei, Marcu, Luca, Ioan și Augustin se dovedesc incapabili să înțeleagă avertismentul și să practice singura formă de asceză de care au cu adevărat nevoie.

În ciuda aparențelor, minunata Oră a închiderii pe care o aproximează ingenios Vasile Igna nu e decît un alt Loc pustiu¸ căci bîntuit de spectrul înfricoșător al uzurii cuvintelor.

Revista indexata EBSCO