Sep 14, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAŞ – „Spiegel im Spiegel”. Polifoniile narative ale lui Dan Miron

Cel mai recent roman al lui Dan Miron, Ascultă muzica (2018), aduce în scenă personaje-tip şi secvenţe de viaţă familiare, întâlnite şi în cărţile sale anterioare, însă fixate de această dată într-o compoziţie epică foarte elaborată şi foarte simplă totodată, ce reflectă intenţia esenţializării şi sistematizării propriului scris. Departe de a renunţa la credinţa că literatura se cuvine să fie mai întâi de toate oglinda vieţii, în buna tradiţie a esteticii realiste, prozatorul încearcă să descopere acum şi cauza mai profundă care declanşează procesul creaţiei şi care conferă unitate tuturor textelor sale, reductibile în ultim resort la un set de stereotipii. Cum însă tocmai stereotipia determină configurarea unui profil stilistico-expresiv distinct, putem spune fără teama de a greşi că autorul va fi simţit nevoia să întoarcă acum oglinda şi asupra propriei sale literaturi, în tentativa de a se obiectiva şi de a pune sub lupă mecanismul propriului scris, care transformă invariabil „realitatea” în „ficţiune”. Dorinţa de a nu cădea în manieră şi în autopastişă este evidentă, cu atât mai mult cu cât Dan Miron şi-a asumat până acum aproape obsesiv numai postura de scriitor realist, pentru care „obiectivitatea” şi fidelitatea faţă de „adevăr” se traduc prin intermediul unei perspective omnisciente şi impersonale, atribuibile odinioară de Flaubert Demiurgului însuşi. Printr-o schimbare radicală de perspectivă atât în plan narativ, cât şi compoziţional, în cazul de faţă interesul nu se va mai focaliza asupra poveştilor de viaţă în sine, ce stârneau entuziasmul cititorilor de toată mâna prin impresia de „adevăr” şi „de autenticitate”, ci asupra sensului mai profund din spatele întâmplărilor relatate, căci „poveştile” ajung să comunice între ele prin intermediul unor legături inefabile, concretizate într-un set de recurenţe specifice, în special de natură simbolico-muzicală. Să vedem, mai exact, despre ce este vorba, cu exemple edificatoare din text.

Ceea ce iese imediat în evidenţă e construcţia dramatic-contrapunctică a romanului, realizată ca o punere în scenă a unor secvenţe epice semiautonome, având în prim plan patru personaje principale, trei bărbaţi (Tiberiu, Emil şi Alex) şi o tânără femeie (Alina), care caută să dea vieţii lor un sens, imaginând posibilitatea existenţei unui aşa-zis „ideal” în iubire. Tiberiu se înscrie la Filologia bucureşteană şi frecventează o vreme cenaclurile literare, dar se lămureşte rapid că scriitorii nu sunt defel nişte oameni superiori, ci nişte indivizi ca oricare alţii, dominaţi de patimi mărunte şi de interese meschine. Dezgustat de mafia vieţii literare şi academice, unde promovările se fac doar cu îngăduinţa celor puternici, printr-un certificat de bună purtare şi nicidecum prin merit personal, Tiberiu îşi pune talentul în slujba oamenilor politici şi devine speechwriter, meserie ce-l ajută să se descurce mai mult decât onorabil în jungla bucureşteană. În pofida debutului eşuat ca romancier, el nu renunţă totuşi la literatură şi continuă să scrie mereu, ca un apucat, fără a se mai gândi la eventualitatea publicării propriilor texte. Devoţiunea aceasta neobişnuită va fi însă răsplătită la un moment dat cu o moştenire primită întâmplător, ceea ce-i permite să se retragă definitiv într-o garsonieră din Drumul Taberei şi să se dedice exclusiv scrisului, aşa cum îşi dorise de altminteri dintotdeauna.

Garsoniera cu pricina se dovedeşte însă a fi aparţinut (ciudată coincidenţă!) Alinei, o tânără şi frumoasă femeie care îşi ia viaţa pe cont propriu de timpuriu, practicând prostituţia la domiciliu şi întreţinându-se astfel pe timpul studiilor universitare (absolvă Arhitectura). Alina nu e totuşi o prostituată oarecare, ci o fiinţă superioară, care optează să practice cea mai veche meserie din lume mai curând din comoditate decât din vocaţie. Determinantă va fi fost, în alegerea ei, întâlnirea cu „Stăpânul Cheilor”, profesorul care o meditează pentru admiterea la Facultate şi care îi răpeşte totodată virginitatea, dezvăluindu-i mijlocul cel mai facil de a face bani şi de a obţine avantaje în lumea bărbaţilor. Întâlnirea cu Tiberiu în chiar fosta ei garsonieră îi va schimba definitiv existenţa, căci Alina se îndrăgosteşte acum de bărbatul care o refuză iniţial, pe motiv că prostituata se vădeşte a fi chiar femeia visurilor sale – mai exact, muza scriitorului ce a ales să trăiască în imaginar şi să-şi dedice viaţa literaturii.

Emil trăieşte şi el o existenţă mediocră, ca profesor de filosofie la un liceu oarecare din Capitală, deşi înzestrările sale intelectuale sunt cu mult peste medie. În timpul liber citeşte cu pasiune Wittgenstein şi se uită la filme de artă, căutând totodată cu înfrigurare o tovarăşă inteligentă de viaţă, căreia să-i împărtăşească gândurile sale. Din păcate, femeile întâlnite îl dezamăgesc invariabil, atât inocenta şi neinstruita Maria (o chelneriţă ce pică examenul din prima, adormind în timpul derulării genialei creaţii cinematografice a lui Tarkovski, Călăuza), cât şi Beatrice, femeie de o frumuseţe remarcabilă, dar la fel de sărăcuţă cu duhul. Imaginea feminităţii delicate, pentru care simte o vădită atracţie nefericitul profesor de filosofie, se vede în cele din urmă contrazisă brutal de realitate, căci peregrinărilor lui amoroase le pune capăt relaţia cu Caliope, femeia-vampir („scroafa ONG-istă”), descrisă în nuanţe groteşti, ce stârnesc dezgustul. Măritată avantajos cu un academician septuagenar, întreprinzătoarea Caliope îşi „agaţă” amantul pasager într-un bar şi îl utilizează cinic ca obiect sexual, de pe urma tumultoasei relaţii rezultând un copil ce-l vindecă pe Emil definitiv de iluzia unei paternităţi fericite. Cu toate acestea, idealistul filosof nu încetează să viseze la posibilitatea existenţei unei iubiri cum n-a mai fost alta.

La fel de schizoidă e şi personalitatea lui Alex, un tânăr inteligent din localitatea teleormăneană Videle (de o tristă faimă, în ultimul timp) care pleacă în Bucureşti şi se înscrie la Drept, participând activ la evenimentele din decembrie 1989. Prozatorul nu ratează prilejul de a descrie atmosfera din căminele studenţeşti, în care se comercializau produse de contrabandă (ţigări străine, Coca Cola, blugi etc.), luând totodată şi pulsul străzii, din perspectiva „golanilor” din Piaţa Universităţii. Tânărul se întoarce însă acasă după mineriade, traumatizat de dispariţia misterioasă a prietenilor săi. Din depresie îl va scoate totuşi unchiul Costel, tipul profitorului cinic, care a participat la Revoluţie numai cu gândul de a trage foloase după consumarea evenimentelor, devenind un om de încredere al lui Iliescu şi al camarilei FSN-iste, propulsat imediat senator şi vicepreşedinte al asociaţiei revoluţionarilor. Costel intuieşte potenţialul politic al nepotului său, căruia îi inoculează dorinţa de parvenire – prilej de amare reflecţii privind natura umană, atât de uşor coruptibilă. Ajuns un personaj bine înfipt în societate (bărbatul solid şi sigur pe sine nu mai păstrează nimic din personalitatea tânărului revoltat de odinioară), Alex rămâne totuşi conştient de mizeria sa morală, de care se delimitează numai interior, fără a avea puterea să renunţe la privilegiile puterii. Astfel, în chiar momentul căsătoriei sale cu o femeie din lumea bună, fostul „golan” are reveria unei iubiri curate, alături de femeia visurilor sale, întâlnite întâmplător într-o cameră oarecare de hotel. E vorba, de bună seamă, de aceeaşi Alina (cunoscută clienţilor sub numele de Irina), la care visează în secret atât Tiberiu, cât şi Emil.

Prima parte a cărţii mizează astfel pe creionarea unor biografii comune şi pe relatarea unor istorii mărunte, care au menirea de a surprinde coordonatele societăţii româneşti de dinainte şi de după căderea comunismului, cu fenomenele ei specifice. Familia, şcoala, viaţa politică şi cea culturală sunt descrise cu ochi critic, autorul înregistrând în mod predilect aspectele negative ale tranziţiei spre capitalism. Critica socială constituie aşadar una din preocupările principale ale prozatorului, care amestecă realitatea cu ficţiunea fără prea mari reţineri, masca alegorică atribuită unor pesonaje generice („Boierul” şi „Poetul”, figuri de prim-plan ale tranziţiei postcomuniste) fiind uşor descifrabilă, datorită mulţimii detaliilor edificatoare furnizate în text. Realitatea concretă nu e însă decât puctul de pornire, căci romancierul urmăreşte să evidenţieze nu atât elementul particular, de pitoresc şi culoare locală, cât caracteristicile simbolice ale lumii descrise, valabile oricând şi oriunde, după împrejurări. În orice caz, istoria noastră postdecembristă nu e văzută cu ochi buni, naratorul aruncând o umbră de legitimă îndoială asupra interpretării maniheiste, în alb-negru, a evenimentelor la care am fost martori. Spre exemplu, „revoluţionarul” Alex constată cu stupoare că „schimbarea” din 1996 şi venirea „golanilor” la putere nu a influenţat pozitiv, cum ar fi fost de aşteptat, viaţa românilor, cum nici condamnarea oficială a comunismului de mai târziu nu a fost în măsură să producă vreun efect pozitiv la nivelul societăţii româneşti. Fanatismul celor două tabere aflate aparent în conflict (pesediştii şi „golanii”, „oierii” şi „boierii” minţii etc.) vine din ignoranţă, iar vindecarea de ignoranţă impune recursul la o atitudine nuanţată, critică, individualistă, pe care şi-o revendică, în subtext, autorul.

În partea a doua a cărţii, mai precis de la capitolul Secta arvopärtiană încolo, registrul epic se modifică semnificativ, prozatorul subliniind acum în mod explicit legătura profundă ce se stabileşte între erotism, muzică şi creativitate. Mai mult decât atât, intriga romanului e declanşată chiar de emergenţa motivului muzical, care are rolul de a strânge laolaltă „poveştile” şi de a pune personajele în contact. În cazul de faţă e vorba despre fascinaţia pe care o resimt cei trei bărbaţi şi Alina faţă de muzica celebrului compozitor estonian Arvo Part, o muzică de altminteri nu foarte cunoscută publicului larg, apreciată fiind doar de un cerc restrâns de iniţiaţi, asemeni wagnerienilor de odinioară. Atracţia faţă de o astfel de muzică, caracterizată printr-un minimalism ce resuscită geniala compoziţie contrapunctică a lui Bach (Arta fugii e invocată la un moment dat de Tiberiu pentru virtuţile sale inspiratoare în plan literar), transpune de fapt elevaţia sufletească a celor patru personaje sus-menţionate, precum şi opţiunea lor hotărâtă pentru un anumit ideal erotic. Dan Miron scoate în evidenţă în acest fel importanţa muzicii (adică a factorilor care ţin de inconştient) în procesul creaţiei, dar şi în ecuaţia configurării personalităţii umane, în trena teoriilor formulate cândva de Schopenhauer şi reluate apoi în alt registru, ca să dau un exemplu mai la îndemână, de E. Lovinescu în volumul său de Memorii.

Revenind la intrigă, Tiberiu şi Emil se recunosc după sonurile arvopartiene de pe celularele lor, şi tot la acest truc recurge şi Alina pentru a-şi găsi partenerul visat, identificat într-un târziu în persoana singuraticului Tiberiu, cel care îi refuză serviciile sexuale, din dorinţa de a nu macula imaginea feminităţii ideale, tradusă explicit de obsesia muzicală. Tiberiu e de fapt un alter-ego transparent al autorului însuşi, de vreme ce „voia să scrie o literatură autentică, fără nimic jucat sau exhibat, fără sugestii erudite, o literatură pentru public, nu o metaliteratură pentru connaisseuri şi critici”, modelele sale reducându-se la „o mână de scriitori britanici, ruşi şi sud-americani”, nici pe departe la fel de celebri ca alţii. Singularizarea se produce aşadar atât în muzică şi amor, cât şi în planul creaţiei literare, unica referinţă explicită, care justifică tehnica narativă contrapunctică şi pluriperspectivistă, fiind trimiterea la Rashomon, celebrul film al lui Kurosawa (inspirat de nu mai puţin cunoscuta nuvelă omonimă a lui Akutagawa). Filmul genialului regizor japonez îi furnizează scriitorului observaţia că nu există decât adevăruri relative, subiective, şi că omniscienţa nu e posibilă. Scriitorul nu e, ca atare, un Demiurg, ci un biet scrib, care nu face decât să transpună la rândul său un mesaj obscur, supus distorsionărilor de tot felul, inteligibil totuşi celor alcătuiţi din aceeaşi plămadă.

Reflectând cu luciditate asupra propriului text şi asupra literaturii în genere, printr-un proces asumat de obiectivare, scriitorul ajunge la următoarea concluzie: „Când s-a apucat să scrie povestirile (iniţial dialoguri forţate între un alter ego vorbăreţ şi nesigur şi o Irină misterioasă şi evazivă), primul lui gând a fost ca, printr-o formă de magie, magia scrisului sau altceva, s-o readucă înapoi pe Irina. Ei bine, a reuşit, iat-o aici pe Irina, în realitate o cheamă Alina, şi nu mai are nicio îndoială că ea e femeia din vis. Dar oare el a adus-o aici? Are dubii serioase, dincolo de paranoia că ar fi jucăria înzestrată cu un dram de liber-arbitru a unui tricster despotic. […] Un romance, o plictisitoare dramă casnică, o tragicomedie amară, o melodramă plângăcioasă, o comedie neagră? De ce-i aşa de sceptic? Dacă lucrul cel mai important dintre un bărbat şi o femeie, misterul revelat al îndrăgostirii, a avut loc deja, ce lucru copleşitor, măcar pe jumătate sau pe sfert, s-ar mai putea întâmpla de acum înainte? Şi presupunând că totul va merge bine, va supravieţui relaţia lor entropiei nemiloase care afectează întregul univers? Un Everest de clişee, simptom al minoratului la care s-a autocondamnat, dovadă că scrisul infantilizează şi cufundarea excesivă pe termen lung în baia soporifică a ficţiunii dăunează grav sănătăţii. Toate poveştile se îndepărtează de adevăr prin simplul act al istorisirii, naratorul fiind o instanţă deformatoare, dacă nu chiar falsificatoare, darămite o poveste cu un scriitor (aproape?) ratat şi o (fostă?) prostituată, care pleacă din start cu o doză mare de neverosimil, ca să nu mai vorbim de final.”

Fără a renunţa să scrie simplu şi clar, ca „din viaţă”, în acest ultim roman al său Dan Miron tinde să realizeze performanţa lui Arvo Part ilustrată de compoziţia lui emblematică, Spiegel im Spiegel, adică să-şi însuşească un „stil minimalist”, care „lasă impresia unei simplităţi naive, copilăreşti”, dar care nu e „un minimalism manieristic”, ci unul „mistic şi subtil şi sublim în acelaşi timp”. Teoria e convingătoare şi stimulativă intelectual, iar prezentul volum, care debutează ca o culegere de nuvele şi sfârşeşte ca un (meta)roman, o ilustrează aproape pedagogic. Rămâne de văzut şi cum va arăta în viitor literatura acestui prozator talentat şi încă nepreţuit la adevărata valoare, ţinând cont şi de admiraţia sa mărturisită pentru gânditori ca Wittgenstein sau Heidegger, în opera cărora a avut loc la un moment dat o radicală schimbare la faţă. Să fie Dan Miron capabil, mutatis mutandis, de o convertire la fel de spectaculoasă? Aşteptăm cu interes următoarea carte.

Revista indexata EBSCO