Sep 14, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Linia îndoită a timpului

 

Personajul Ion Medrea, din proza scurtă Cronicile americanului călare, aflată în cuprinsul culegerii Mici schimbări în viață. Proză scurtă (2016), semnată de Adrian G. Romila, revenea din Vestul sălbatic în satul mult mai sălbatic al strămoșilor săi ardeleni în calitate de erou civilizator. Luându-și o astfel de misiune, el a reparat moara, a făcut un turn de veghere a lanurilor, a lărgit drumul principal, a întărit șanțurile, a modernizat… cârciuma făcând un han cu uși batante, de saloon americănesc. Dar, cum niciun bine nu rămâne nepedepsit, intrusul care a tulburat ordinea consfințită de datina nepăsării a fost, eufemistic spus, marginalizat de săteni (de fapt, a fost alungat la marginea localității). Ba chiar risca să fie ucis, numai că vincesteruʼ său a fost superior armelor convenționale cu două focuri și, asemenea croitorașului cel viteaz din basm, „Gion Midăr” a „croit” șapte dintr-o lovitură.

Este de găsit în această proză (a făcut-o deja Cristian Pătrășconiu, într-un comentariu al său) nucleul narativ al noului roman al lui Adrian G. Romila, Zeppelin. Stampe și istorii apocrife (Editura Polirom, 2017). Prototipul personajului Aron Mureșanu este acest Ion Medrea, care plecase din nou în America scârbit, în anul de grație 1910, când începe acțiunea scrierii de față. Noua întruchipare a eroului civilizator apare, de data aceasta, într-un orășel moldovenesc (Piatra-Neamț), „prospectorul” aducând din străinătate, odată cu armele de foc și cu alte instrumente inginerești, un gramofon și un zeppelin. Venit dintr-o Americă cuprinsă de febra constructivă a începutului de secol XX, acest om pragmatic și providențial avea în intenție, după executarea feluritelor măsurători, să construiască poduri pe Valea Muntelui, să ridice o nouă gară, să pună temelia unui palat administrativ și să extindă un sanatoriu pentru tuberculoși.

Zeppelin-ul, cu care se survolează lent, la un moment dat, întreg ținutul Neamțului, sugerează cel mai bine consemnarea unei stări de fapt și trecerea înceată înspre o alta. Priveliștea arătată de sus capătă accente apocaliptice: „Aparatul proiectă iarăşi un cerc roşu pe azur şi pluti o vreme peste cocioabele de la poalele Cozlei, unde văzură stricăciunile făcute de apele, noroiul şi bolovanii scurşi de pe coastă, în timpul dez­gheţului de primăvară. Oamenii nu apucaseră să facă reparaţii, nici edilitatea să cureţe, observară clar gardurile puse la pământ, pereţii murdari de mâl şi movilele de aluviuni adunate în curţi şi pe stradă. Străinul strigă, arătând cu mâna peisajul apocaliptic de sub nacelă, să audă şi Andrei, că unora din Oraş le putea da dreptate, erau semne rele aceste prăbuşiri de maluri peste oameni” (p. 116-117). Locuitor al „Orașului” eu însumi vreme de câteva decenii, am aflat că se spunea în cărțile bătrânești că Potopul va veni atunci când nu se va mai vedea din apă Turnul lui Ștefan cel Mare (locuit și păzit, în roman, de un fel de stâlpnic întârziat: Moș Gheorghe). Optimist din fire, afirm că, în acele momente apocaliptice, pietrenii se vor salva pe Muntele Cozla îmbarcându-se în telegondola inaugurată, la o altă spirală a istoriei (integrarea europeană), de fostul primar Ștefan.

Încă din debutul prologului – în fapt, o localizare, dar și o integrare în atmosfera care planează peste întreg romanul –, citim o frază de început de lume sadovenian: „Când a făcut Dumnezeu lumea, a plăsmuit-o prea mare și nu încăpea deloc sub cer” (p. 7). Invariabil, titlurile celor nouă mici capitole (inclusiv cel al prologului și cel al epilogului) le pastișează pe acelea ale romanelor din secolul al XIX-lea, în care se rezuma subiectul printr-o frază începută cu adverbul „unde” („unde aflăm”, „unde auzim”, „unde se vorbește”). Titlul romanului are mai multe valențe simbolice, raportându-se la aparatul de zbor care a făcut istorie pentru o scurtă perioadă de timp, în primul pătrar al secolului trecut, dar are trimitere și la asemănarea lui cu un pește. Iar subtitlul (Stampe și istorii apocrife) explicitează însumarea „colecției” de imagini într-o panoplie de stop-cadre ale unui oraș de la 1910, cu oamenii, clădirile și străzile de pe atunci. Adrian G. Romila încearcă să reconstituie cât mai fidel topografia orășelului (considerat mereu „Oraș”, pentru a-i conferi un statut paradigmatic pentru România acelor vremuri), din dorința de a nu comite anacronisme, precum data de la care se poate vorbi despre o anumită clădire, despre o nouă/veche stradă sau despre un eveniment petrecut în mod real. Numai astfel această scenografie background poate să devină veridică: orașul Piatra-Neamț între anii 1910 și 1912.

Urbea respectivă este capitala unui județ de munte, dar nu în zilele noastre, și nici în preajma alegerilor electorale (în cazul în care admitem că trama celebrei piese de teatru a lui I.L. Caragiale se petrece aici), ci în momentul crucial al alegerii căii spre modernizare, din pragul Primului Război Mondial. Un aer caragialesc domină la un moment dat relațiile interumane din urbea despre care Nenea Iancu spunea, într-o corespondență a sa, după primul contact cu așezarea, că are poziție geografică bună: „Andrei și șeful său își apropiară capetele deasupra aceleiași pagini de ziar, unde, pe o coloană verticală, era tipărit: «Rușine pentru orașul nostru să tremure în fața unui om! Rușine pentru edilitatea care dă unul dintre cele mai frumoase locuri din România pradă opiniunilor unui ziarist bețiv și lipsit de încredere! Amicul de la Reformatorul, carele se pretinde instruit la universitate, a îndrăznit să răspândească tot felul de svonuri isvorâte din mintea lui coruptă de alcool, svonuri ce au aruncat, în ultima vreme, o umbră înfricoșătoare asupra urbei noastre. […] Într-un secol al aeroplanelor, al vapoarelor de fier și al electricității binefăcătoare, într-o vreme a progresului și a domniei rațiunii, nu e permis ca asemenea elucubrații retrograde să împiedice orașul nostru să crească, laolaltă cu toate orașele lumii, înspre un viitor pacinic și luminos»” (p. 75-76).

Despre ce elucubrații este vorba? Gazeta rivală „Opoziția” îi imputa ziaristului Andrei Toma răspândirea veștii aiuritoare că ar fi dat la malul Bistriței de fragmentele unui schelet de uriaș scos din pământ sau adus de ape, dar dispărut înainte de a se declanșa o anchetă oficială. Aici mai este de găsit un nissus formativus pentru roman: proza scurtă care dă și titlul volumului Mici schimbări în viață (patru liceeni – chinuiți de talentul literar, dar refuzați de metafizic și de simț antropologic – vor să scrie o carte de povestiri la patru mâini și descoperă, fără niciun fel de consecințe ficționale, la malul unui râu, un schelet de om uriaș). Această stirpe antediluviană de humanoizi blajini, cu dimensiuni gigantice care au populat cândva o lume eroică, vine din străvechiul cult al eroilor. În credința populară, acești blajini sunt ființe subterane comtemporane cu omul și eu cred că nu întâmplător tunelul neverosimil de lung și de înalt prin care ar fi scăpat Petru Rareș de urmăritori în curtea domnească nemțeană ar fi fost săpat de astfel de uriași asemănători fraților Onofrei și Samoilă (porecliți Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne), din al doilea volum, Izvorul Alb, al trilogiei sadoveniene Frații Jderi. Gulliveri în țara piticilor de la sfârșitul La Belle Époque, macranthropii  reprezintă în stampele și istoriile apocrife ale lui Adrian G. Romila oamenii viitorului (dacă avem în vedere și faptul că noi suntem cu un cot mai înalți decât oamenii Evului Mediu).

Existența uriașilor de talia unui baschetbalist precum Magic Ghiță Mureșan (nicio legătură de „rudenie” cu personajul Aron Mureșanu) combătea atât teoria evoluționismului darwinist, cât și pe aceea a creaționismului. Repudiind moștenirea cromozomilor maimuțăriți și existența omului de Cro-Magnon, concitadinii lui Andrei Toma cred, mai curând, în existența a ceea ce aș numi oameni de talie „cro-mignonă”, dacă nu în teoria creaționismului de-a gata (desigur că ei nu gândeau în acești termeni). Astfel, sfârșitul a ceea ce s-a chemat La Belle Époque îi surprinde pe locuitorii din tihnitul și patriarhalul târg moldav cum nu se poate mai rău: nu sunt repliați asupra trecutului, deoarece nu-i mai încântă – eminescian vorbind – cum îi mișcară „povești și doine, ghicitori, eresuri” (mai precis, nu mai cred în povești cu uriași), dar sunt mefienți și față de apariția germenilor modernității, în speță, zeppelin-ul.

Se trăiește la poalele Pietricicăi, ale Cozlei și ale Cernegurei un fel de „apocalipsă tristă”, pentru că trebuie să pun tot ceea ce se întâmpla aici în opoziție cu ceea ce se petrecea în aceași ani în Imperiul Habsburgic: „apocalipsa veselă”, despre care vorbea Hermann Broch. Avea dreptate Aron Mureșanu să spună: „Ceva trebuie să moară, ca altceva să se nască” (p. 171) și „mai întâi trebuie să trăiești și după aia să scrii” (p. 126). Prin urmare, au trebuit să moară uriașii pentru a se înălța zeppelin-ul, deși nu este nevoie să fi trăit cineva acele vremuri pentru a scrie despre ele. Sunt convins că Adrian G. Romila s-a documentat asiduu pentru a reconfigura topografia și atmosfera vremurilor evocate.

Chiar dacă nu era vreun fel de Popa Tanda slavician, preotul satului din proza sus-amintită, Cronicile americanului călare, a avut meritul de a consemna istoria „americanului” în câteva caiete numite „cronici”, în intenția de a face un fel de istorie a locului, din vremea când a sosit Ion Medrea și până când ar fi apucat, dar a întrerupt-o la plecarea străinului. Dacă, deși tot timpul făcuse milostenii, Ion Medrea amâna marea spovedanie în fața cronicarului preot al satului, în roman, Aron Mureșanu, spirit pozitivist, se va spovedi în fața lui Andrei Toma, mărturisindu-i că îi este tată, înainte de a muri amândoi împușcați. Măcar în ultimul moment, protagonistului i se clarifică un răspuns la cele două întrebări care i-au marcat existența: cine îi este tatăl și ce este cu fragmentul de schelet descoperit.

Acest rol al preotului, de cronicar al vremurilor, este îndeplinit în roman de pasionatul de istorie Andrei Toma – fost student nu numai al lui Titu Maiorescu, ci și al lui A.D. Xenopol. Potrivit teoriei acestuia din urmă, istoria reprezintă o sumă de fapte care se împart, la rîndul lor, în fapte de „coexistență” și fapte de „succesiune”. Astfel, „Primele se desfășoară în același spațiu și sunt aproape contemporane, nu sunt afectate de timp și nu sunt foarte deosebite între ele. Celelalte sunt la mare distanță, cronologic, și, desigur, deosebite, asupra lor a acționat inevitabil timpul și le-a transformat pînă la a fi opuse și greu de asociat” (p. 93).

Așa se explică faptul că Andrei Toma nu era crezut când afirma că văzuse acele fragmente de schelet, deoarece nimeni nu puteau trece de la coexistență la succesiune: „Puțini puteau privi istoria ca pe o imensă epopee, în care la un capăt se văd zei, semizei, uriași, eroi și oameni, iar la celălalt, ființele inteligente, creatoare și iubitoare de pace din secolele viitoare. Între aceste două capete erau ei, oamenii acestui secol promițător. Și nimeni nu-l credea pentru că pur și simplu nimeni nu stătea să asculte poveștile greu de crezut ale oamenilor și să le pună cap la cap, să încerce să le lege și să vadă unde există vreo coerență. Să asculte coexistențele, ca să scoată succesiunile, cum s-ar zice. Bunăoară, povestea răspândită de el în oraș, apropiată de cea a țadicului Rothman, de la sinagoga de lemn, apoi cea a lui Moș Gheorghe din Turn, apoi de cele care vor mai fi apărut. Nu erau toate aceste cugetări numai bune de băgat în cartea lui despre Oraș?” (p. 94-95) Desigur, cu atât mai mult, cu cât cele două concepții despre istorie explică evenimente ce pot apărea neobișnuite unui ochi neavizat: „Istoria există ca o bară îndoită la capete, așa își imagina, adesea, și atunci ce e la un capăt vede ce e la celălalt. Oamenii, faptele și cărțile se văd reciproc, în ciuda miilor de ani dintre capete, se văd, se ating, se întretaie. De aceea nu înțelegem multe lucruri care ni se întâmplă și ni se par stranii, le vom înțelege mai târziu, pe măsură ce alunecăm inexorabil spre capătul opus” (p. 211).

Adrian G. Romila este convins că literatura trebuie să aibă un fundament istoric, pe care are menirea să-l prelungească în ficțiune. Și aceasta pentru că „istoria se face cu ceea ce cred oamenii, nu cu ceea ce văd”. Pe acest „schelet” narativ și-a „vertebrat” el romanul Zeppelin. Stampe și istorii apocrife – amestec de tradiționalism și modernizare, mit și remitologizare, istorie și legendă, realitate și aspirație –, care îi trădează iubirea față de „poveștile” din spațiile natale. În această narațiune, se întretaie armonios mai multe epoci la granița dintre timpurile istorice: a mitului și a legendei cu aceea a mașinii de la începutul secolului vitezei, a ideologiei multiculturalismului (ce-i drept, nu atât de în vogă precum este astăzi) cu aceea a naționalismului de tip ultraconservator. Ca un adevărat mentalist al sfârșitului de La Belle Époque, Adrian G. Romila ne face să credem în ficțiunea propusă, cu toate că, asemenea nouă, nu a trăit ceea ce a scris.

 

Revista indexata EBSCO