Sep 14, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Aurel Rău, un mentor uitat?

 

Despre generaţia şaizecistă, întîmpinată cu salve euforice, „se vorbeşte astăzi mai mult la trecut”, constata Mircea Martin, prefaţînd o a doua ediţie (nerevăzută, dar adăugită) a cărţii sale din 1969 Generaţie şi creaţie (acum la Editura Timpul, Reşiţa, 2000), volum de ecou şi care, peste ani, rămîne o mărturie de epocă. Într-adevăr, ce s-a întîmplat, „ce a mai rămas” din acea generaţie creatoare, recuperatoare, polarizînd forţele tinere, înnoitoare, ocupînd impetuos, printr-o erupţie concertată a debuturilor, scena literară? Anunţînd, prin vocea meteoricului Labiş, o nouă sensibilitate, polemică, negreşit, alungînd negurile dogmatismului şi probînd – ca ipostaziere colectivă – o identitate de formaţie, hrănită de lecturi clandestine, „subterane”. Ca generaţie orfelină, aşadar, privată de maeştri, în epoca bibliotecilor sigilate şi a cărţilor indexate, redescoperind cu entuziasm o tradiţie pînă atunci refuzată, boicotată, avînd o salutară conştiinţă a solidarităţii, pompînd sînge tînăr în arterele unei literaturi trecută prin filtrele proletcultismului.

Dar generaţia, ne reamintea Mircea Martin, este „un ritual de trecere” spre solitudinea creaţiei. Supusă, inevitabil, igienei reevaluării, declasărilor etc. În literatură contează soliştii (personalităţi ireductibile şi, vai, deseori, incompatibile), nu coriştii. Cum circulă ideea că epoca în cauză a fost sterilă, lipsită de scriitori „adevăraţi” (apud Mircea Cărtărescu), oferind privitorului imaginea dezolantă, deprimantă a unui deşert cultural, încercăm a corecta astfel de opinii nedrepte, strigătoare la cer. De la distanţa atîtor decenii, şaizeciştii – taxaţi ca „expiraţi” – merită acum „revizitaţi”.

Aşadar, ce s-a întîmplat cu poeţii şaizecişti? Încercăm să răspundem, verificînd dacă întîmpinarea sărbătorească, abundenta exegeză (cheltuind superlative) ori rezervele formulate cu tenacitate se confirmă. Sprijinindu-ne pe opiniile care, în timp, le-au însoţit cărţile. Ştiind prea bine că „obsesia virginităţii” e o himeră. Iar o percepţie sociologică e interesată, cu deosebire, de fluctuaţia recepţiei critice, în relaţia ombilicală text / context. Şi că acţiunea lor „de şoc”, împrospătînd lirismul (prin frenezie vitalistă, „lăcomie” senzorială, ingenuitate, patosul confesiunii, deschidere spre real etc.) a provocat saturaţie. O re-liricizare care, dincolo de buchetul tematic (ca posibilă platformă), definea o stare de spirit emulativă, sub obsesie labişiană. Ales drept blazon, Labiş, plătind inerentul tribut, sfidînd apoi prescripţiile obtuze impuse de „copoii” sistemului, cerea ca „raţiunea trează” să prindă sensul lumii, trăgînd „cugetarea din teacă”.

S-a născut, astfel, un febril contingent creator, de o mare diversitate în formele de expresie, ispitind condeiele critice. Să amintim volumele lui Mircea Martin şi Ion Pop care luau – primii – pulsul generaţiei. În 1973, Ion Pop, oferind o „imagine critică verosimilă”, propunea o carte-horoscop, cum s-a zis. Profeţiile criticului clujean s-au adeverit? El însuși revine, încercînd o reevaluare. S-a impus Nichita (cuceritor şi risipitor) et comp. pe un loc gol, dinamitînd vechile, oficioasele ierarhii? Am putea ignora tributul plătit „iepocii” şi maculatura generaţiei, răsfăţată (prin multe nume) în circuitul didactic? E îndreptăţită părerea lui Gheorghe Grigurcu care vorbea de o „exagerare a recepţiei favorabile”? Şi, inevitabil, asistăm acum, după seismul decembrist, la o declasificare, zdruncinînd ierarhiile fixate şi valorile ratificate? Mitizatul Nichita (cu al său joc demiurgic) este „un idol fals”? Imnografia industrioasă a lui Ioan Alexandru, „protocronismul nebulos” al lui Ion Gheorghe, producţia aluvionară a vulcanicului Adrian Păunescu (un alt „toboşar” al vremurilor) se cuvin depuse la tomberoanele Istoriei literare? Cezar Baltag nu este cumva marele nedreptăţit? Să fie generaţia „o invenţie a literaturii vii”, cum scria Ilie Constantin, încredinţînd cititorului o seamă de „confidenţe” (vezi Plecarea prin luptă, 1998), invenţie iscată din irepresibila nevoie a scriitorilor tineri „de a se face auziţi”? Foarte adevărat, după cum este evident că marile personalităţi (individualităţi) fac gloria unei literaturi. Dar pentru o adevărată evaluare avem obligaţia de a citi (şi reciti) opera, denivelată (fireşte), fanată (pe anumite porţiuni), scriind însă un capitol important al istoriei noastre literare. Aşadar, ne întoarcem la întrebarea obsesivă: generaţia Labiş (mai) există?

 

*

 

Un supraviețuitor este, desigur, Aurel Rău. Poet dificil, ancorat în lirica peisagistică, educînd ochiul, impunînd prin rafinament şi sintaxă combinatorie, el a fost considerat fie „cel mai important poet transilvan” (cf. Gh. Grigurcu), fie „cel mai netalentat dintre poeţii Stelei”, cu evidente „trăsături carieristice”, în optica lui Marian Popa. A oficiat, într-adevăr, lungă vreme în scaunul de redactor-şef al revistei clujene (1959-2000), continuînd linia Baconsky, pendulînd între mici cutezanţe şi defensivitate, încercînd să reziste, în pofida turbulenţelor și imixtiunilor politicului. E drept, în timp, măcinată de conformism, revista şi-a cam tocit spiritul critic, căzînd în „torpoare veterană”, cum zicea acid acelaşi Gheorghe Grigurcu. De vină ar putea fi şi temperanţa omului, introvertit, navigînd între conservatorism şi conjuncturism, vădind prudenţă şi retractilitate în varii împrejurări, distilînd militantismul şi energia de fibră ardelenească, cu impuls mesianic, într-o lirică interesată de viaţa lăuntrică, penetrată de peisagism şi livresc. A existat, însă, un spirit al revistei, chiar dacă neanunţat de vreun explicit articol programatic. În impozanta sa Istorie, șăgalnic botezată „de azi pe mîine”, Marian Popa nu ezita să recunoască meritele publicaţiei clujene, ca replică la Zvezda leningrădeană, aparent „nesupravegheată”, mai departe fiind de seismicul centru politic, cu tiraj restrîns, lansînd iniţiative deranjante sau chiar aplicînd, s-a speculat, „instrucţiuni oficiale secrete”. Dincolo de bănuielile tenebroase ale fostului critic de la Săptîmîna, este evident rolul benefic, „terapeutic”, în plină „epocă proletariană” al programului stelist, chiar dacă, sublinia acelaşi Marian Popa, „puţini îşi vor mai aminti că mişcarea antidogmatică şi de impunere a noului a început efectiv la Steaua”. Ca dovadă, şi repetatele atacuri în epocă, de vigilenţă ideologică, ale presei bucureştene. Doar o critică leneşă, crede însuşi Aurel Rău, ar întîrzia recunoaşterea rolului jucat de grupul stelist, „înscriind un moment literar pe întreaga ţară”. Aşadar, mitizat sau ignorat, grupul (roiul poeţilor afini) a avut drept mentor pe A.E. Baconsky (impunînd un „estetism personal”) şi, negreşit, a contribuit decisiv la redresarea / reformarea lirismului, cu ştiutele sinuozităţi şi precauţii, sub presiuni şi constrîngeri dogmatice, forţînd permisivitatea ideologică. Ca publicaţie „de avangardă”, prestigioasă ca „revistă de poezie”, Steaua s-a făcut ecoul unor intenţii estetizant-protestatare şi, în aceaşi măsură, găzduind producţii, ilustrînd virulentul realism socialist, cu alămurile şi butaforiile din recuzită, găzduind versuri lozincarde, „de porunceală”. Ca animator al grupului (sau „mare reformator”, cum spun unii), A.E. Baconsky, în pofida oportunismului, judecat în context, lepădîndu-se de „gipsurile mistificatoare”, are merite de netăgăduit. Un dandy socialist, „sacrificat”, „exilat” la Bucureşti, şicanîndu-l pe Blaga (atunci, un model „ascuns”, vizitat de admiratori în clandestinitate), Baconsky, înrolat, s-a zbătut pentru „destinul literaturii noi într-o ţară dezrobită”. Revista i-a recuperat pe Bacovia, V. Voiculescu, I. Vinea cu un ceas mai devreme, l-a publicat pe Blaga cu traducerea din Faust şi, în timp, şi-a securizat o rubricaţie fără mari modificări. E drept, a trezit îngrijorare ideologică. Un redacţional al Scînteii, sub semnătura lui Nestor Ignat, denunţa „falsele modele” cultivate; Al.Mirodan observa că Steaua „evită problemele politice ale zilei” ori se aventurează, sesiza Paul Georgescu, „pe căi neprielnice”, cultivînd o poezie indirectă, atemporală (cf. S. Damian) şi destrămînd frontul literar (cf. E. Luca). Grele acuze, să recunoaştem!

Secretar general de redacţie şi, din 1957, adjunct, alături de Teofil Buşecan, Aurel Rău s-a dovedit un diriguitor de cursă lungă. A preluat revista în 1959 şi a continuat, tacit, „opera redacţională” a predecesorului, vădind prudenţă, concilianţă, diplomaţie. Abia în 1971 semna un editorial sub titlul Nou început de drum (nr. 1/1971), pledînd pentru „o critică dreaptă”, „neînfeudată campaniilor sau intereselor exterioare valorii”. Tot A. Rău avusese, singurul, se pare, îngăduinţa de a vorbi la moartea lui Blaga. După „detronarea” incomodului Baconsky, Aurel Rău, alături de Aurel Gurghianu şi Victor Felea, au păstorit, într-un triumvirat vremelnic, destinele publicaţiei. Memorialist al acelor ani „de glorie”, depănînd întîmplări tragicomice, Aurel Gurghianu (debut 1954, cu Drumuri), deşi iubitor de discreţie, refuzînd marile cuvinte, preferînd „un cîntec mai dulce ca o tăcere”, nu s-a eschivat de la „năzbîtii imagistice”. Iar Felea, un muncitor intelectual, în desele lui tăceri şi retrageri, visa, „pe şoptite”, la „o umilă glorie”, aşteptînd poemul insolit (v. Cînd o să am timp). Expediat ca poet de pluton, marginal, „prozaic şi fără imaginaţie” (cum se autodefinea), înfrînt de „melancolicul timp”, încercînd a se strecura în cuvinte, Victor Felea, un diarist sever cu sine, vorbeşte, în marele lui jurnal, şi de opţiunile prime, urmate cu fidelitate, rîvnind „vacarmul singurităţii”.

Ei, şi încă alţii, s-au reunit sub cupola unei formule relativ unitare, îmbrăţişînd poezia „de notaţie”, despărţindu-se, cu intermitenţe, de stilul festivist, cerut sever de normativele literare. Posibil ca însăşi convenţia reveriei, cum sugera Ion Pop, să fi fost numitorul comun al celor care, după trecerea meteoricului Labiş pe cerul poeziei noastre, erau interesaţi de viaţa sufletească, developată în privelişti interiorizate. „Cel mai dezavantajat”, în acest impuls bilanţier, ar ieşi „nomenclaturistul” (de rangul doi) Aurel Rău, crede Gh. Grigurcu. Dorind „să reprime flacăra”, respingînd „aleanurile tomnatice” şi muzicalitatea languroasă, poetul se vrea obiectiv. Faţă de Focurile sacre (1956), dezvoltînd recuzita imagistică, invocînd „iarba verde a grîului” ori „ploile luminii”, el cultivă, cu încăpăţînare, poemul obiect, meşteşugul poetic fiind comparabil cu olăritul. Încît, un titlu precum Stampe (1964) îi definea exact intenţiile, putînd fi extins asupra creaţiei sale, în ansamblu. Obiectualitatea, tangentă reportajului, apropiindu-şi neotradiţionalismul ca formă de modernism, închipuie poeme care se oferă privitului, educînd esteticeşte. Vocaţia de „pastelist” a poetului-pelerin, „avid de peisaj” (D. Micu), dizolvată într-un fragmentarism care forţează rememorarea, vrea să prindă / să fixeze „stările aeriene, pure”. Într-o altă etapă, precum în Turn cu ceas (1971), solitudinea meditativă e întoarsă spre „construcţia poemului”; vederea domneşte, poetul se vede scriind, imaginea însăşi „izvorăşte din morfeme şi din consoane”. Aici, în această decisă orientare „către literatură”, Ion Pop vedea reversul critic al confesiunii sentimentale.

Totuşi, Aurel Rău (n. 9 noiembrie 1930, la Josenii Bîrgăului) este un spirit elegiac, debutînd „aproape format”, ne asigura D. Micu. După primele încercări din Lupta Ardealului (1948), va ucenici la Almanahul literar şi îşi va tipări prima carte (Mesteacănul) în 1953. Un lirism pictural, cu „nopţi pline de duh” şi satul „adîncit în seculare rugăciuni”, exprimă bucolismul iniţial, convertit printr-o acută şi tenace dorinţă de modernizare. Poate fi vibratil, sedus de ceremonial şi grandoare: „Ca un pian sufletu-mi se înfioară / Pe care cosmosul cîntă cu mîini de titan”; poate cînta o ploaie liniştită, fără depresii bacoviene, poate fi pamfletar (luptînd cu „stîrpiturile”), cochetînd cu reportajul sau baladescul, răspunzînd „cerinţelor actualităţii”. Fondul tradiţionalist al ardelenismului încearcă să împace, sub comanda directivelor epocii, pastelismul cu grefa citadinismului şi industrialismului, în poeme descriptive, de solemnitate ridicolă. Povestea „oţelului”, luminile sondelor, „fumurile fabricii de ciment”, glorificînd noile aşezăminte industriale etc., trase în lungi reportaje lirice (v. Steaua, nr. 12/1955), alimentează fenomenul ciclării. Chiar dacă un D. Costea reproşa retorismul, schematismul, cantitativismul, sufocînd emoţia poetică. Deşi G. Călinescu salutase la tînărul poet, în 1959, „vibraţia discretă la solemnităţile naturii”, Aurel Rău, sensibilizat de un mesaj de salut, prilejuit de suta de numere ale Stelei, adresat de Uniunea Scriitorilor, mesaj critic la adresa revistei, nu va ezita să-şi facă autocritica, blamînd poeziile evazioniste, intimiste, ca tribut al estetismului. Dar selecţiile ulterioare, deloc concesive (de pildă, Versuri, în 1982), se despart hotărît de poezia de început, îndatorată poncifelor.

Să nu uităm că, încă în 1956, tipărind Dincolo de iarnă, A.E. Baconsky, cu ştiuta-i solitudine semeaţă, propunea o carte „de pasteluri”. Şi tot el, la Congresul Scriitorilor, atrăgea atenţia, în acelaşi an, asupra falselor auspicii realiste, conducînd, prin „verificare pedestră”, la degenerarea poeziei, sufocată oricum de clişeele ideologice. Peste cîţiva ani, Aurel Rău edicta (v.  Steaua, nr. 1/1960) „o a doua existenţă, superioară” a poeziei de notaţie. Convins că „starea de cîntec se ţese lin”, poetul, un contemplativ, nicidecum un confesiv, va pleda, în contextul exploziei metaforice, pentru un limbaj „sărac”. Altcîndva, încercase a descifra „sintaxa ploii”, descoperind „iazuri coclite, în somn cenuşiu” sau un mesteacăn „plin de lumină”; acum, cere o notaţie austeră, fără adjective, aspirînd spre esenţializare. Vrea „doar numele lucrurilor”, trece la miniaturi şi minipoeme (Zodiac, 1991), chiar la excentricităţi, încercîndu-se în haiku (v. Gutui japonez, 1996). Un melancolic rafinat, deloc volubil, dedat la virtuozităţi (monorime, rime în cascadă), dorind a capta „stări de spirit” prin aforistică, barochism, sarcasm, desfăşurînd o „pudoare a erudiţiei” şi un întreg repertoriu de „bufonerie stilizată”, cum nota sagacele Petru Poantă. Septentrion (1980) ar fi vestit o corecţie de orbită, propunînd un Aurel Rău înnoit, „mai liber”, de o intelectualizare sîrguincioasă. Un ochi critic, lucid şi o calofilie bănuitoare (autosuspectîndu-se), ispitind cuvîntul (elaborat, şlefuit) şi reprimînd delicat fantezia unui artifex, interesat acum, cu deosebire, de evenimente, întîmplări, lecturi, pregătindu-şi tehnic „reacţiile”, mai degrabă ca artificiu. Dar „neofitul scit” compunea şi suave poeme heladice (în „stanţe impure”, zice), traduce cu sîrg (Machado, Seferis, K. Kavafis, Saint-John Perse) şi, desigur, călătoreşte, înstrunînd coarda meditativă. Rămîne, însă, un entuziast care îşi reprimă efuziunile, un contemplativ discret, încărcat „de vecie”, ştiind că tinereţea nu poate fi răscumpărată: „De ce prin vîrste / m-aş plînge?” De la Cuvinte deasupra vămii (1976) pînă la Gutui japonez, călătorul, respectînd „toana lui Pillat”, exersează laconismul, versul liber şi, mai ales, prin micropoeme, îşi dezvăluie calităţile aforistice. Sau adunînd tablete, evocări, confesări, lucrînd cu „cărţile pe masă”, eseistul, fără a-şi propune „o ispravă de critic literar”, potriveşte şi o posibilă istorie literară (v. Scriitori, scris, cărţi, Eikon, 2013), cu întoarceri în timp şi regăsiri fraterne. Astfel de „chipuri şi icoane” lasă o dîră nostalgică şi cheamă în memorie acele „aureole de cenuşă”, pomenite cîndva. Încît, sub aparenţa jocului ermetizat, al zelului epigramatic, a ţesăturii aluzive, sub stratul de echivocuri şi deghizamente, desluşim, mereu, un registru grav şi o viziune „artistă”, excesiv respectuoasă, uşor inhibată, explorînd, s-a observat, o Arcadie a limbajului. Ca mentor uitat, oferind „un curs de filosofia ochiului”, iradiant în zona transilvană, Aurel Rău şi grupul stelist, în frunte cu Baconsky, ofereau, prin ecou, o altă direcţie în mişcarea liricii, respingînd „tirania metaforei”. Chiar dacă M. Cărtărescu înţelegea modernismul resuscitat, recuplat euforic tradiţiei în anii ’60, ca modernism anacronic (fenomen de retard cultural), o biată „clonă” a celui interbelic, ignorînd, inexplicabil, prezenţa grupului clujean, o corectă recontextualizare ne obligă să recunoaştem rolul poeţilor stelişti în tabloul acelor ani, violent politizaţi, falsificînd cursul natural al istoriei literare.

 

*

 

Au fost ani, își amintește Aurel Rău, „de felurite începuturi”, ciocnindu-se de interdicții și servituți. A-l găzdui pe misticul Blaga (în 1960) într-o revistă care a crescut „din mers”, dobîndind „libertăți notabile”, era „o performanță în epocă”. Blaga, șuetar și traducător, mărturisește Aurel Rău, era și poetul Stelei; iar muștruluiala în Scînteia nu a întîrziat. La sărbătorirea celor o sută de numere (1958), colectivul redacțional era văzut, la un post de radio străin, drept un „grup disident”! Încît, subliniază A. Rău, vorbind despre A.E. Baconsky, trebuie să recunoaștem rolul lui „atunci”, în acele împrejurări vitrege, supuse rigorilor ideologice. Firesc, și poezia celui trecut prin școala de literatură „Mihai Eminescu” (1950-1951) a crescut. Cu afinități pillatiene și rimări insolite, de un lirism pictural și rigori clasicizante, cu excentricități grafice, valorificînd folclorul și specificul transilvan, poezia lui Aurel Rău, odată cu Micropoeme și alte poezii (1975), a îmbrățișat austeritatea, îndreptîndu-se spre abstractizare și esențializare, cum observase Ion Simuț. Poemul-obiect, „doar pentru privit”, era rodul unui meșteșugar melancolic, un contemplativ virtuoz, interesat de „ivirea primă” care, în numeroasele-i volume și călătorii, a restrîns, progresiv, recuzita imagistică, repudiind „metaforele agresive”. O de-liricizare atent supravegheată, ocolind puseele criziste, rîvnind ceremonios-hieratic împăcarea cu sine. Să mai amintim că în „anii steliști” (1959-2000), deschizîndu-se orizontului cultural european, etapa Aurel Rău a însemnat o perioadă „mai barocă”. Încercînd o retrospectivă, Adrian Popescu nu ezita a-i recunoaște meritele; Aurel Rău, scria succesorul său la cîrma Stelei, „a citit corect semnele unei necesare înnoiri”.

Revista indexata EBSCO