Sep 14, 2018

Posted by in Cronica literara

Ioana LIONTE – Culturi în corespondenţă. Dialoguri cu Virgil Nemoianu

Volumul tripartit Înţelepciunea calmă (Dialoguri în cybersp@ce cu Robert Lazu; România noastră. Conversaţii berlineze; Varia. Dialoguri şi interviuri) apărut în anul 2017 constituie, în momentul de faţă, ultimul (al optulea, mai exact) op apărut sub egida Editurii Spandugino în cadrul proiectului de reeditare integrală a operelor lui Virgil Nemoianu. Dintre volumele apărute pînă acum în cadrul seriei menţionate mai sus enumerăm şi Structuralismul. Calmul valorilor, Trilogia Romantismului sau O teorie a secundarului. Imperfecţiune şi înfrîngere. Iniţiativa editurii este, aşadar, binevenită în contextul actual al spaţiului cultural românesc, nu doar prin prisma provocării de relectură a unuia dintre cei mai proeminenţi intelectuali români, cît şi prin alcătuirea unui tot panoramic care permite lectorului interesat observarea metamorfozei occidentale a unui critic postbelic a cărui formare coincide cu momentele critice ale totalitarismului. Născut în 1940, Virgil Nemoianu (pe care Sorin Antohi îl cataloghează drept „poate cel mai avid şi mai enciclopedic cititor român în viaţă”, „unul dintre cei mai metodici peregrini culturali”) se remarcă pe plan internaţional drept una dintre cele mai reprezentative figuri ale diasporei culturale româneşti (alături de nume precum Toma Pavel, Matei Călinescu, Marcel Pop-Corniş), părăsind definitiv ţara în anul 1975 şi ocupînd, pînă în prezent, un post de profesor la Catholic Univesity of America. Volumul de faţă însumează o serie de interviuri pe care criticul literar, teoreticianul şi filosoful culturii le acordă unor istorici, critici şi scriitori români, precum Robert Lazu, Sorin Antohi, Stelian Tănase, Gabriela Adameşteanu, Adriana Babeţi, Ioana Pîrvulescu, Sorin Lavric etc.

Prima parte a volumului o constituie dialogul dintre Virgil Nemoianu şi filosoful Robert Lazu, o discuţie axată pe subiecte teologice, didactice şi cultural-istorice. Provocat de interlocutorul său, profesorul de la Catholic University of America vorbeşte atît despre rolul dascălului în viziunea sa, cît şi despre statutul acestuia în sistemul de învăţămînt american. Aşadar, profesorul este de părere că rolul său se defineşte în virtutea unor imperative profesionale şi etice care se fundamentează, la rîndul lor, pe o serie de factori precum disciplina în gîndire, corectitudine, conştiinciozitate, iar în raportul cu studenţii, acesta trebuie să încurajeze atît gîndirea liberă, independentă, cît şi un soi de scepticism în raport cu propria persoană şi cu clişeele lumii moderne: „Experienţa mea didactică de patru decenii îmi spune că oamenii nu pot fi formaţi, dar că dascălul poate avea un rol excepţional în alte feluri: îndrumare, stimulare, descoperire a unor resurse deja existente în elev, despărţirea grîului de neghină în mulţimea şcolărească, sublinierea unor linii poate prea subţirele la un om tînăr” (p. 31). Foarte interesantă este şi problema statutului cadrului didactic (se face referire în special la profesorul universitar) în sistemul de învăţămînt american. Virgil Nemoianu alocă, astfel, profesorului universitar, un loc în clasa industriei cognitive, considerată, la stadiul actual de progres al lumii contemporane, vîrful de lance al societăţii americane: „Profesorii (mă refer, fireşte, mai ales la cei universitari) constituie o parte din noua clasă conducătoare din statul cel mai avansat al lumii: mă refer la clasa industriei cognitive, clasă care se ocupă cu producerea, prelucrarea şi transmiterea cunoaşterii. Sigur, profesorii, în covîrşitoarea lor majoritate constituie pătura groasă de jos a acestui nou strat hegemonic […]” (p. 89).

Un alt punct central al dialogului dintre Robert Lazu şi Virgil Nemoianu îl constituie religia, dezbătută din unghiul intim al parcursului biografic şi al opţiunilor personale, dar şi din cel al legăturii sale cu literatura, cultura şi ştiinţa. Reţinem, de aici, cîteva aspecte relevante. Pe de o parte, profesorul american de origine română, dincolo de asumarea, în mod frecvent şi deschis, a unei credinţe proprii, este de părere că, de-a lungul timpului, fiecare cultură şi-a manifestat (indiferent de mod) credinţa într-un anumit nivel al transcendenţei (reprezentabilă în moduri mai mult sau mai puţin concrete), idee care poate fi regăsită inclusiv în contextul ideologiilor din care religia este exclusă în mod programatic, prin proiectarea unor constructe utopice. Problema nu se pune, aşadar, în termenii posibilităţii unei probări de tip empiric a transcendenţei, ci, în cuvintele scriitorului, în „faptul că trebuie să funcţionez ca şi cum aş fi sigur de existenţa transcendenţei” (p.39). Religia apare astfel drept canal de comunicare între transcendenţă şi imanenţă ale căror planuri devin intersectabile doar la nivelul înfăptuirilor excepţionale. Manifestîndu-şi, pe de o parte credinţa şi interesul atît pentru dogma ortodoxă cît şi pentru cea catolică, Virgil Nemoianu vede necredinţa drept „una din formele inevitabile ale imperfecţiei. (Evident, există şi multe forme de acest fel. Necredinciosul nu e un om întreg.)” (p.53). Cît despre posibilitatea existenţei unor religii alternative (tipul de spiritualitate New Age) sau a unei religii post-creştine, verdictul e clar: teologia creştină invalidează posibilitatea existenţei, „revelaţia Cristică fiind singulară, ireductibilă şi completă”. În schimb, se admite posibilitatea (necesitatea, chiar) a unor reforme cu scopul de a reactualiza/ readapta doctrina creştină noilor realităţi ale lumii contemporane. În ceea ce priveşte relaţia (presupus antagonică) dintre religie şi ştiinţă, Nemoianu nu vede un dezechilibru, o fractură între avîntul tehnologic – paradigmă în care se înscrie societatea contemporană – şi religie. Din contră, vede în prima o confirmare a premiselor celei de-a doua: „În fine, pîndesc cu mare satisfacţie interioară felul în care anumite ştiinţe de vîrf, astrofizica, fizica particulelor minime şi altele se apropie de afirmaţiile religioase”(p.114).

A doua parte a volumului o constituie dialogul dintre Virgil Nemoianu şi istoricul Sorin Antohi, precedat de un Cuvînt înainte semnat de acesta din urmă şi împărţit în 12 secvenţe ale căror titluri sintetizează direcţiile generale ale discuţiei: Formarea unui umanist în România anilor 1940-1960, Modernizările şi demodernizările României, Exilaţi, emigranţi, remigranţi, Intelectuali, politicieni, instituţii, Biserici, religie, politică, Direcţii noi în cultura română, Occidentul după 1945, România şi vecinii săi, România şi Occidentul, Europa şi America, Globalizarea şi Epilog. Intuim, deja, pornind de la această trecere în revistă, densitatea tematică pe care se fundamentează acest dialog, ce documentează, în cuvintele lui Sorin Antohi, „o întîlnire veche de cîţiva ani” şi o dezbatere care „a rămas la fel de actuală în privinţa marilor sale teme, devenind o mărturie de istorie recentă în privinţa detaliilor unor evoluţii trecute care nu trebuie uitate, cel puţin fiindcă tranzienţa actualităţii imediate şi notaţiile la cald se cer integrate, prin depăşirea regimului lor specific de istoricitate, în fenomenologia devenirii noastre pe termen mediu şi lung” (p. 140).

În acest punct al volumului, conversaţia capătă o miză dublă: pe de o parte schiţarea profilului intelectual şi al parcursului biografic ale lui Virgil Nemoianu, pe de altă parte consemnarea şi discutarea momentelor critice care marchează istoria cultural-politică a României atît în timpul regimului comunist, cît şi după revoluţie. Momentul expatrierii (scriitorul părăseşte definitiv ţara în anul 1975, stabilindu-se în Statele Unite) determină, astfel, o detaşare axiologică, un decalaj cultural care, pus în valoare pe tot parcursul dialogului, schiţează o viziune particulară a spaţiului românesc văzut de la distanţa culturii americane. Provocat de întrebările detaliate ale interlocutorului său, Virgil Nemoianu vorbeşte mai întîi despre o copilărie (anii ’40) văzută prin lentila opresiunii aparatului politic (motivată de apartenenţa la un grup social persecutat care dă naştere, însă, unui univers închis al solidarităţii familiale), dar percepută totodată şi din unghiul evadărilor pe care le încurajau numeroasele (şi diversificatele) lecturi: „În lumea în care trăiam eu era şi o linie generală: eu căutam să citesc în aşa fel încît să-mi creez în taină un sistem alternativ faţă de lumea comunistă care ne domina” (p. 143). Un element foarte important din relatările autorului, de o mare însemnătate biografică, îl constituie contactul cu Cercul de la Sibiu (cu care autorul întră în legătură în 1958), care are, în educaţia acestuia, rolul unei universităţi alternative. Atît influenţa cît şi valoarea pe care Virgil Nemoianu le atribuie Cercului de la Sibiu rezultă din felul în care această „generaţie de aur” a culturii române a reuşit să constituie un umanism românesc „cu rădăcinile în sol naţional şi cu ramurile înspre lumea europeană şi mondială”, prin refuzul atît al naţionalismului şovin, cît şi al mimetismului slugarnic faţă de Occident.

Subiecte precum problema emigrării şi traumele sale, apartenenţa la o diasporă culturală românească şi raporturile dintre elementele indigene şi cele considerate deja alogene (este vorba despre cei expatriaţi înainte de ’89), rănile sau, mai degrabă, handicapurile pe care le lasă în urmă regimul comunist şi modul în care ele determină sau împiedică dezvoltarea României post-decembriste pe plan european, progresul şi afirmarea culturii române după brusca eliberare de sub un regim totalitar, rolul intelectualilor în noile paradigme de evoluţie şi importanţa contribuţiei lor de peste graniţă constituie adevărate linii de forţă ale dialogului dintre cei doi intelectuali.

Interviurile realizate în ultima parte a volumului, 39 la număr, reiau, în mare, subiectele discutate în părţile anterioare şi oferă posibilitatea interesantă a lecturii de tip cronologic (datînd din luna iunie a anului 1990, pînă în luna aprilie a anului 2017). O lectură de tip cronologic, sau, mai degrabă, o perspectivă panoramică în sens evolutiv, care permite cititorului o lectură a metamorfozelor şi a transfigurărilor survenite în cultura română aflată la cumpăna dintre cele două milenii.

Dincolo de lectura dinamică propusă de structura sa dialogică, volumul de faţă propune mai multe puncte de interes, rezultate tocmai din îmbinarea unor perspective diferite care se înscriu, în ultimă instanţă, în jocul de oglinzi revelat de intersecţia dintre istoria mică şi istoria mare şi poate, cu riscul de a simplifica prea tare, în acea zonă comună dintre cei plecaţi şi cei rămaşi. Merită urmărite, aşadar, nu doar replicile extrem de interesante şi instructive ale lui Virgil Nemoianu, ci şi provocările şi punctele de vedere din spatele întrebărilor puse de interlocutorii săi.  Atît prin diversitatea lor cît şi prin modul în care scot la iveală o serie de puncte nevralgice din istoria şi cultura română şi din spaţiul occidental, temele abordate alcătuiesc o trecere în revistă comentată a unor momente reprezentative şi a unor problematici ce marchează lumea contemporană (de la elemente din istoria şi cultura României, religie, teologie, detalii biografice, la dezbaterea unor idei din istoria universală). Interviurile cuprinse în volum alcătuiesc, aşadar, un dialog de idei trans-oceanic, trans-cultural şi trans-generaţional care, în ultimă instanţă, reuşeşte să pună în evidenţă acele decalaje pe care fracturile istoriei le cauzează nu doar la nivelul spaţiilor geopolitice ci şi la nivelul marilor decupaje culturale. Din tot acest schimb de idei, de întrebări şi răspunsuri transpare imaginea României, pe de o parte postbelică, pe de altă parte postdecembristă, a potenţialităţilor şi a complexelor sale social-istorice, observate atît din interior, cît şi prin detaşarea sistematică a celui care, asumîndu-şi un soi de angajament de la distanţă, dobîndeşte alte instrumente de analiză.

În ciuda distanţei geografice şi a intensei activităţi susţinute în spaţiul american, Virgil Nemoianu, prin opera sa remarcabilă, prin vizitele sale cu miză academică (în ţara natală), prin corespondenţa întreţinută cu intelectualii din spaţiul românesc, a avut o contribuţie incontestabilă la viaţa culturală din România, influienţînd, de peste ocean, mişcările de democratizare a societăţii şi instaurînd, tocmai în virtutea acelei distanţe care i-a permis o altă libertate valorică, un climat intelectual de înaltă ţinută.

Revista indexata EBSCO