Jun 27, 2013

Posted by in Bibliografii

SVETLANA PALEOLOGU MATTA – ESENTA UNEI VIETI

Sînt născută la Bucuresti, la 22 august 1928. Tatăl meu, Walter Matta, era de origine germano-chileană, inginer, dar iubind mult muzica (violoncelul, orga). Mama, Tatiana Gelisevscaia, ruso-polonă, a frecventat cursul lui Nicolae Iorga. Dar separarea părintilor a fost traumatizantă. Anii copilăriei i-am petrecut la Ismail, orăselul de pe Dunăre.

Datorită războiului germano-sovietic părăsim totul si venim la Bucuresti. Fervoarea pentru artă mă împinge spre Belle Arte cu maestrul Camil Ressu, si la clasa de pian cu concertista Lidia Cristian. Avînd însă cetătenia elvetiană, expulzarea mă duce la Zürich unde studiez limbile romanice, cu materia principală franceza. Îl venerez pe Théophile Spoerri, profesorul de literatură, iar Arnold Steiger, lingvistul sef de catedră, e interesat de limba română. Căci e singura limbă neolatină din estul european, păstrătoarea aspectelor dispărute la surorile ei din Occident. Pot scrie astfel, ca teză de doctorat, Existencepoétique de Bacovia, în l955. Ploile si plumbul poetului nu mă deprimau atunci, căci tineretea vede lucrurile prin altă prismă, mai veselă cumva. Profesorul A. Steiger îmi dă în diplomă un predicat neasteptat: „Subtilissime et singulari pulchritudinis sensu conscriptam”.

O bursă pentru Paris (Sorbona) mă duce la profesorul Jean Boutičre, care vorbea despre ritmul în poezia lui Eminescu. Am aflat însă că pasiunea lui erau trubadurii. Frecventez astfel acest curs încîntător cu Guillaume de Poitiers, Bernard de Ventadour cu celebrul poem Quan vei la lauseta mover (Cînd văd ciocîrlia în zbor intr-o raza de soare…). Alt trubadur. Pčire Vidal, iubea Provensa cu „dulcea ei regiune care mergea de la Rhône la Vence”…

*

Am fost l5 ani profesoară de franceză la licee, apoi revin sub venerabilele bolti ale Universitătii din Zürich ca docentă de română pentru 22 de ani. Iubeam „Lichthof”-ul clădirii cu splendida Venus din Samotrake si cu frize antice. Acolo erau si mici măsute rotunde unde studentii puteau lua cafea ori discuta. Mă invitau cînd mă vedeau si vorbeam cu plăcere cu ei, în franceză si putin în română, ca si la cursuri. Căci totul trebuia explicat în franceză pînă au început ei a întelege tot mai bine româneste, dar cu multe surprize, dînd de forme precum „n’a fost să fie”, o foarte frumoasă dublare a verbului care si semantic redă o trăire grea de sens.

 

Concomitent însă lucram la cartea mea Eminescu si abisulontologic, cu zborul Luceafărului la Demiurg (l988). Sub aspectul unei iubiri imposibile, prin nepotrivirea celor doi, poemul este filozofic. Foarte impresionante sînt versurile, în texte colaterale, cînd astrul e „Îngălbenit si-aproape stinsul… iar ale mării valuri reci călătoresc cu dînsul”… Valurile reci sînt si ele o trimitere la starea liminală a astrului.

Am suferit însă pentru lupta lui Eminescu contra politicienilor vremii. Despre articolele sale la ziarul „Timpul”, am scris Jurnal hermeneutic (l997). Criticismul politic al Poetului era vehement, denuntînd viclesugul, pehlivănia „gunoaielor sociale” ridicate peste popor: „Ucigasii de rînd, scria el, erau oameni onorabili pe lîngă trădători”… (Opere, XIII).

Scrisă cu suflul poetic al unui geniu, politeia lui Eminescu este tot poesis… „Spre alte mîini mai pure” năzuia poetul. Si o frază a lui sublimă lăsa să se vadă speranta lui, de o dureroasă luciditate:

„Si chiar dacă ziua vîrstei de aur si a adevărului nu va sosi niciodată, chiar dacă ziua iubirii reciproce nu va veni, e bine să se creadă în venirea ei cîndva…”

*

Am scris, în 2001, si o carte de mici dimensiuni, În căutarea democratiei, în contextul ei politic complex. Creată în Grecia, de Clistene, democratia cu dublul său aspect, real si ideal, rămîne fragilă. Si totusi această formă de guvernare combate eficient răul politic. Un fenomen spectacular al secolului XX a fost cel al falsei democratii, cea a imperiului sovietic, camuflată de masca nationalistă timp de 70 de ani. Erau anii marcati de o perpetuă sărăcie, încît poporul coboară în stradă ca si în l9l7. Era ca o reminiscentă a polis-ului grec care iradia încă, în plină patologie politică, aceeasi optiune nobilă. Faptul se poate explica partial prin perceptii diferite, antinomice între indivizi si societate. „Salvarea” părea ceva utopic. Si totusi, democratia ateniană a durat aproape două secole! Cum de acest „miracol” a avut totusi loc? – Prin marii educatori, de primă importantă cum au fost Homer, Euripide, Socrate: toti erau „educatori”.

Scriu în 2005 CalicantusScene din viata lui Cristal, avînd în Partea a II-a capitolele: Eminescu si BorgesEminescu în lumina si „luminisul” luiHeidegger (dialog cu Mihai Cimpoi); Eminescu în constelatia poeziei Europene, un Interviu cu Lucia Olaru Nenati etc.

*

Etapele vietii mele au fost în fapt legate si de orasele Bucuresti, Zürich, Paris. Ultima, cea mai lungă, e cea actuală, Lugano. Scriu si aici, articole la reviste de prestigiu – „Poesis” la Satu Mare, „Origini”, USA, „Convorbiri literare”, Iasi. Am scris si un articol despre Vlad Tepes, cu titlul Une ambiguité par delŕ la mort. Asa cum a văzut Xenopol, Tepes a pus cruzimea lui teribilă în slujba tării (a românismului). Iar Iorga îi vede Trăgătorului în teapă o podoabă rară de temeritate (în revista „Dialogue”, Université Paul Valéry, Montpellier, l983). Dar iubesc a scrie mai ales eseuri filozofice si legendare precum Poezia si filozofia la NietzscheOrfeu cel cu nume faimosNeantulsi contradictia la un antifilozof (fiind vorba de Emil Cioran).

În 2011, am scris în franceză Galaxie Proust, iubind mult acest romancier de mare unicitate. Tînărul Proust, citind în grădina lui, observa că în limbajul comun erau cuvinte de mare „opacitate”, pe cînd în cel literar ele erau înlocuite de imagini! Cine a scris În căutarea timpului pierdut? Era desigur Proust, dar si Swann, colectionarul de artă, si un copil. Si cum Proust a cucerit-o pe Ducesa de Guermantes precum si pe un personaj imposibil, baronul de Charlus? Ce era atît de special în Proust? Era farmecul lui, si o fină cultură, care intervenea În întîmplările zilei. De pildă sparanghelul la bucătărie îl vedea „în tunica sa verde”. Dar si un mister în tot, cel al vietii însăsi. Si cîtă frumusete se concentra în persoana sa în armonizare cu la belle époque. Cît vis insuflă cele trei mii de pagini ale operei!

*

Intensitatea sufletului si lungul lui sir de vise îi sînt caracteristice poetului argentinian Borges. Iar cele „opt milioane de divinităti care parcurg pămîntul si ne ating o clipă” (Shinto), aduc infime aventuri. Ele sînt salvatoare, de pildă, găsirea unei cărti pierdute. Cum mă regăsesc în aceste minuscule miracole!

Dar si visul a intervenit mult în viata mea. El mi-a marcat studentia care la un moment dat s-a transmutat la Paris. Orasul-Lumină este electrizant si are ceva legendar în istoria lui. Asa ne apare poetul François Villon din secolul XV cînd spune: „Pauvre suis dčs ma naissance et de petite extrace… Du pain ne vois au’aux fenętres” (boulangeries). Apoi vine si „La Cour des Miracles” în care hotii se exersau pe un manechin implorînd: „cloches, ne clochettez pas, sonnettes, ne somnnez pas”…

Eu însă la Paris am auzit o voce ca de tunet citind fragmente celebre din Heraclit, zis „Obscurul”. Era în cartierul latin, într-un interior tapisat de ziare si am văzut si un zîmbet amar – era al filozofului Paul Costin Deleanu. Îi plăcea mai ales să umblăm pe stradă de-a lungul Grădinii Luxembourg, el vorbind în continuu fie de Revolutia Franceză, ori de moartea zeului Pan „care a lăsat lumea fără căpătîi”. Totul era interesant pentru mine pe atunci, fiind studentă venind din mediul helvet.

Si cum aveam preocuparea scrierii tezei mele bacoviene – dar vai, neavînd texul! – dau chiar pe cheiul Senei, la anticari, de „bucăti” (literalmente) din volumul de negăsit Plumb. Le iau desigur cu mine.

*

Dar cum de am ajuns eu la ideea cu Bacovia? Ciudat era, văd acum, că venise în ultimul an de liceu la Scoala Centrală din Bucuresti, o nouă profesoară de română. Mică, slăbută, ea citea tot timpul la catedră poeziile lui Bacovia. Era sotia poetului, Agatha. Mă surprindeau versuri precum – „Sînt cîtiva morti în oras, iubito. Chiar pentru asta am venit să-ti spun… De căldură cadavrele se descompun”… Părea o povestire fantasmatică.

Fără să vreau mă gîndeam că la l3 ani, la Ismail, veneam în biroul bunicului matern, demult mort. Dar totul rămăsese intact, pînă si scaunul-balansoir, preferatul meu. Si luam liber, nestingherită, din biblioteci, cînd Evgheni Oneghin, de Puskin, cînd Iarmarocul dinSaracinsc al lui Gogol. Mă îndurera duelul lui Lenski si aria lui ce o cînta înainte de a cădea: „Unde, unde v-ati îndepărtat, aurite zile ale primăverii mele? Zadarnic privirea mea le caută…”

*

Mă gîndesc fără să vreau la adolescentul Marcel Proust, de sănătate delicată trăind într-un mediu de preocupări literare si artistice. Cu gîndul la viitorul său, el alese, în fine, sa fie scriitor. Dar ce să scrie? Si cum? Gusturile lui erau eclectice si trecea prin crize. La moartea părintilor săi însă intrase într-o stare depresivă. Marcel Proust părea, la 35 de ani, un amator fără viitor.

El aduna totusi niste notatii si schite, fără o idee precisă. Dar iar abandonează totul sub efectul războiului din l914, ca si obsedat de a nu mai avea mult de trăit.

Poate chiar de aceea apare Du côté de chez Swann, primul volum căruia îi urmează întreg ciclul. Primii critici văd doar o îngrămădire de forme brute, căci nimic în ele nu era asemănător cu romanele contemporane. Iar cititorii sînt deconcertati. E în fapt si o constructie stranie. Începutul pare a se racorda, în cursul anilor, cu sfîrsitul. În căutarea timpului pierdut Proust rămîne prin finetea si unicitatea stilului foarte apropiat de viata transfigurată totusi ca într-un vitraliu sau o operă de artă la care se apelează în propria lui operă. Combray cu grădinile si cursul Yvonei, ca si personajele satului si amintirile copilăriei, rămîn pentru cititori un mirific prezent etern.

*

Amintesc acum unele personalităti de mare cultură care, prin nu stiu ce noroc al destinului, mi-au fost prieteni. Erau Stefan Teodorescu, filosoful, si în contrast cu el, scriitorul Paul Anghel.

La o mare festivitate la Biblioteca Română din Freiburg, în prezenta episcopului de la Paris Teofil Ionescu, au avut loc alocutiunile lui Paul Miron, a Zoei Dumitrescu Busulenga si a altora. Dar cineva absolut exceptional venea de la Stuttgart. Avea bucle negre care frapau, ochi puternici cu ochelari în rame groase. Era Stefan Teodorescu. Cînd s-a ridicat pentru a vorbi, s-a simtit deodată o mare schimbare: era forta gîndirii care se îmbina cu felul exprimării. Ceva foarte precis, dar iradiind lumea homerică. Multi studenti îi puneau întrebări, el răspundea. Era o transfigurare în sală, totul devenise o altă lume.

L-am reîntîlnit cîtiva ani mai tîrziu la aeroportul Kloten. Nu-mi venea a crede, mi se părea că vedeam un zeu uman. Si am alergat spre dînsul cu „Domnule Profesor!” Mergea si el la Iasi. În avion mi-a recomandat o carte:L’Ecriture et la différence. Eu o citeam acasă, cînd fiul meu de 5 ani, Vladimiro, dormea. Dar era ilizibilă. Scrisă de filozofi pentru alti filozofi. Însă titlurile de capitole erau atît de fascinante!: Force et signification, Cogito et l’histoire de la folie, Violence et métaphysique, La structure, le signe et le jeu… Si nume despre care se vorbea erau Nietzsche, Freud, Husserl, Artaud, Bataille… Un empireu care mă atrăgea enorm. Intrasem într-o mare scoală care mi-a dat imens. Teodorescu mi-a spus: „Tu singură ti-ai creat acest spatiu”.

L-am invitat pe Stefan Teodorescu la noi, la Lugano. A fost ceva spontan si de mare curaj, dar el a acceptat. Telefona des si întreba: „Pot să apar la curs?” Cursul meu era la Zürich, ne întîlneam la gară, el venind de la Stuttgart, fiind pensionar si liber… Dar ce-i putea oferi bietul meu curs? Mai tîrziu am aflat că la Stuttgart, unde predase filozofia era „mediocritate”, nu avea cu cine „consuna”.

Stefan Teodorescu nu a scris decît o carte în tinerete, premiată de Tudor Vianu: Spre un nou umanism. El a murit în casa lui, căzînd pe scară. George Vulturescu, directorul revistei „Poesis” din Satu Mare, m-a rugat să scriu despre „ontomorfologia” lui, organizînd un colocviu, cu mult succes, cu multe flori…

Dar aveam si un text, din Göttingen, dictat la Lugano. Căci Stefan Teodorescu plecase de timpuriu în Germania, unde a mai frecventat vreo sase universităti, citind, la sase dimineata, în metrou, pe Kant.

Si iată acum acest memorabil pasaj dictat, si care îi caracterizează viata întreagă. E vorba de o povestire citită în timpul studentiei sale la Bucuresti, si care: „m-a zguduit într-atît, încît mi-a provocat o imensă nostalgie de atmosfera stiintifică germană, o sinteză între eruditia exegetică, titanică, si apolinicul mediteranean. Acest contrast prodigios m-a atras si m-a decis sa plec la Göttingen, căci acolo de manifestau, în forta lor, adevăratele evenimente pentru mine”.

Am găsit si un adevărat portret al lui Stefan Teodorescu la Nietzsche: e vorba de un om viguros si de vastă cultură care-l face să fie „mai presus de un rege”.

 

 

 

IUNIE 2013

*

O figură frumoasă în viata mea a fost scriitorul Paul Anghel, autorul ciclului Zăpezile de acum un veac. El mi-a trimis ultimul volum din l988, Iesirea la mare, cu războiul Independentei. Evocarea era urmată de defilarea sub Arcul de Triumf a dorobantilor (marele mutilat fiind primul. A urmat coloana rănitilor, în timp ce la tribună erau generalul Cernat ca si demnitarii stiintei: Maiorescu si Hajdeu. Iată parte din dialogul lor:

Maiorescu: – Istoria e un abuz, în opinia dumitale!

Hajdeu: – Istoria e pathos, am răspuns si o repet!

Si Domnul de la „Timpul” e copios reprezentat. Ce a publicat? întreabă prefectul, si i se răspunde:

– „Domnul de la «Timpul» n-a publicat pînă acum decît vreo zece poezii. Hotărît, nu-i poet, n-are facilitatea de a scrie precum Alecsandri”.

– „Ce studii are? Are studii incomplete (Viena si Berlin), scoală nemtească – nu frantuzească, nici grecească precum cîndva la noi…”.

„Între timp sub Arcul de Triumf parada continua: soldatii defilau, apoi ambulantele – suedeză, britanică, germană, spaniolă… Dar intrarea cîinilor chiar că a produs o mare senzatie! Aplauzele s-au terminat în urale, iar fanfara a abordat «pentru patrupede», un mars patetic. Dar cîinii s-au simtit interesanti si n-au întors ochii spre tribună si nici nu au fîlfîit din cozi”.

Arta lui Paul Anghel e de un deliciu superior, un fel de comic poetic care era natural firii lui. E acelasi si în scrisorile pe care le primeam. Cum posta sub comunisti, cenzurată, era exasperantă prin întîrzieri, Paul Anghel si aici transforma faptele brute într-o viziune lui specifică, fără deformări, ci cu o poetizare care încînta sufletul: că pe timpul Domnului de la „Timpul” alfabetul Morse îi comunica depesele din toată lumea instantaneu! Si combina un fapt plauzibil si probabil iar cu o găsire fabuloasă a sa: „Pînă si o scrisoare din lună” ajunge în 7 zile si ceva!”…

Ce imensă bucurie era prietenia cu Paul Anghel! Marinarul său Nae dispărea pentru mult timp ca în fundul oceanelor (era ideea personală a lui Paul Anghel cînd reîncepea lucrul la ciclul lui al Zăpezilor). Dar Mos Tache care tinea brutărie, spune într-o zi băiatului: „Hai să facem o muiere mare“. Si de Cîslegi, o noapte întreagă s-au canonit s-o frămînte, pe cînd cuptorul „ardea ca-n iad”. Căci avea si o mărime neobisnuită, dar femeia din aluat de cozonac a iesit frumoasă. I-au pus si migdale si stafide si a împrăstiat seminte de mac, iar pe sprîncene praf de scortisoară. Si Nasu îi spune băiatului: „După ce o coacem, o mîncăm. Nu mai dăm la nimeni. E muierea noastră! Dar „Baba” era geloasă pe „împielitată”: – „Ce-ati dichisit-o asa? Si dimineata, femeia de cozonac nu mai era! Baba a rupt-o în bucăti, caldă încă, si a dat-o săracilor. Ea nu avea cum să înteleagă un vis asa de frumos!”

Paul Anghel era prietenul lui Edgar Papu. Si amîndoi au murit la o mică distantă. Pentru mine a fost o nespusă durere.

Paul Anghel nu mai era. El rămîne în ne-uitare, si-mi evoc minunatele lui scene imaginare, ca si cu căpitanul Căpătîna pe care voia „să mi-l prezinte”, si-l vedea cum mă salută milităreste, cînd în realitate el nu exista în carte, ci doar în viziunea lui. Si încă ceva: nu pot vedea o salcie într-o grădină fără să „văd acea ramură – ba chiar salcia întreagă” ce-mi trimitea Paul Anghel spre a mă saluta. Vedeam salcia zburînd prin văzduh…

Si cînd Paul Anghel n-a mai fost, am simtit un gol imens. Am pus toate plicurile lui pe masa mea, cu acele timbre minunate cu Hajdeu, „de pus la butonieră”, cum spunea, si am simtit acel teribil gol…

Bietul nostru suflet, cu ale lui „intensităti”, cum spune poetul argentinian Borges. Mă gîndesc ca la o „salvare” la acele 80 de mii de zîne ce circulă prin univers, si care ne „ating” o clipă! O, dacă si Paul Anghel putea fi „atins” o clipă, căci el, în scrisul lui căuta acel sunet „primordial”, dar nu rămînea decît la punctul zero…

*

Ajung la cel mai mare prieten din cîti mi-a dat viata vreodată. Este medic si poet, dar si filozof al literaturii si artei, precum si traducător al marii lirici universale – Khayyam, Hafiz, Tagore, Rilke, Leopardi, Hölderlin, Baudelaire, Montale, Mallarmé, Keats… El însusi fiind un mare poet. Este George Popa.

L-am cunoscut primind din senin o carte de-a sa, Eminescu sau dincolo de absolut. Nu citisem nimic mai frumos despre Poet! Apoi îmi trimite Studii de literatură comparată, Trei fete ale sublimului – Shakespeare, Hölderlin, Tagore, Meditatii asupra liricii universaleMetafora… Dau doar cîteva indicii, căci George Popa a scris imens, 46 de cărti, dintre care 10 de medicină. Iar opera poetică e reunită în volumul Cîntec infinit, ed. Princeps, Iasi, 2011.

Cine este George Popa? Este „oaspetele luminii”, „straniul pelerin”, si este, după o vorbă a lui Nietzsche, Nur Narr, nur Dichter. Căci care e „măsura” cuvîntului său? – Este drumul de la cuvînt la stele! Drumul îl face poetul o singură dată si apoi nici el nu-l mai poate reface.

Tot ce e „de rînd” îl sfîsie pe George Popa, el rămîne nevindecat. Doar nufărul său albastru îl poate ajuta, căci el este „hrănit de văi lactee” si „s’aprinde-n lac tot mai cereste”…

George Popa scrie cărti cu o amploare a liniilor de fortă si cu o profunzime ce i-o întrevăzuse mama lui, „sanctissimă” pentru el, care spunea: „Copilul acesta e prea profund” si se alarma. Căci într-adevăr poetul George Popa trăieste într-un pur extaz, intransmisibil, fiind ca „suflul orhideei”… Exotica floare si „Grădinile ideii” sînt pentru poet „pulberea de stele”, căci el scrie în cheia transposibilului. E propriul său concept creat în adolescentă – această vîrstă a harului si a absolutului, căci ea urcă „mai sus si mai în afară”. Si e trăirea unui prezent etern.

Este dificil de scris adecvat despre George Popa, doar el singur se descrie prin „răsfrîngeri” si „replăsmuiri de sensuri”. În ele întîlnim si ale sale „melancolii de aur” ca si „melancolii albastre”. Si uneori chiar lacrimile sale de „onix”, „lacrimi grele de pe Styx”.

*

În 2012 am scris cartea George Popa În extasis mentis. George Popa este o personalitate foarte specială, izolată, meditativă. Profunzimea si forta gîndirii se îmbină la el cu un imens har poetic. E marele meu Prieten, printr-o consonantă ca si legendară. Pe lîngă Cîntul infinit cu volumele lui de poeme reunite, el îmi trimite din poeziile lui recente, nepublicate. De pildă, sonetul Iluminata lectură, în care se îmbină poetul, poemul si cititorul vizionar, triadă eterică devenind o adiere în Divinitate:

Rază cu rază

Cînd se-ntîlnesc

Înaripează

Gîndul ceresc.

Suflul de îngeri

Din verb ales

Poartă-n răsfrîngeri

Sfînt înteles.

Noua lumină –

Gînd, tu si eu

Pur ne îmbină –

 

Lumina vie

Din noi ne adie

În Dumnezeu.

 

L-am cunoscut pe profesorul, medic si poet George Popa foarte tîrziu. „De ce asa de tîrziu?” repeta el. Desi aflati la o mare distantă, el la Iasi, eu la Lugano, mi se părea că e un vecin pe undeva…Căci o consonantă – stelară, legendară? – era prezentă în tot. El mi-a trimis acea carte despre Eminescu care m-a uimit. Nu semăna cu nici una scrise despre Poet. Si multe alte cărti pe care mi le trimitea sînt de o puternică gîndire si de o expresie de mare frumusete care îi venea spontan, ca un „dictat”. E multă magie si filozofie în toate textele lui. Dar harul lui liric este un suflu rar – precum în Tristetea lui Orfeu:

 

Am să dansez pentru arcul pleoapelor si al cerului,

am să dansez pentru mîna pură a Printului,

dar am să plîng pentru că ati vînat păsări albastre

 

Am să dansez pentru perfectiunea absurdă a cercului,

am să dansez pentru albul dezarmat al sînilor,

dar am să plîng pentru ca ati ucis cristalele.

Am să dansez pentru că m-ati sîngerat

si a tîsnit lumină, si iată ce frumosi v-ati făcut!

Dar am să plîng pentru că ati vînat îngeri.

 

Scoateti-mi ochii să nu mai pot plînge.

Dar lăsati-mă să dansez

– să dansez pentru fata mîhnită a Printului.

 

Poemul lui GeorgePopa e orfic prin excelentă. Sîngerarea initiatică si transfigurarea ei sînt puternic marcate… „si ce frumosi v-ati făcut!”. Venind din Tracia în vechea Eladă, Orfeu introduce în Grecia ideea de nemurire. Credinta orfică, ascetică, era puternic spiritualizată, străină psihismelor inferioare. Un poem „gotic” în plină natură constituie versurile care glorifică viata:

Silfii luminii

Aprind eterul

Muntii, afinii

Zbor mintii ceru-l

 

Invocă Lerul

Irisii, crinii –

Ne-mbracă ceru-n

Haine nevinii.

Crug pe altare

Versu-mi rămîie

În ne-uitare.

Asemenea versuri în imagini ale crinilor, nevinii si luminii, urcă spre o sacralizare a vietii prin hierofania ne-uitării. Ne-uitarea este pentru George Popa esenta Prieteniei. Ea leagă oamenii sufleteste si cosmic, prin oglinzile lor ceresti.

Recenta mea carte – George Popa În extasis mentis, 2012, ilustrează lirica sa. Dar mi-au sosit acum ultimele lui „dicteuri”, care sînt niste minuni – s-ar spune chiar că ele anuntă un alt început, diferit, într-o mai esentială gîndire si prospetime. Iată Meditatiile la umbra unei perle:

La umbra unei perle

Sta meditînd un sfînt:

Cum a aprins lumina

Fărîma de pămînt?

 

Cum magic rana cheamă

Duhul desăvîrsirii,

Cum temnita fluidă

Zbor dă nemărginirii?

 

Neavînd răspuns, el află

În pura-i contemplare,

Că întrebarea-n sine

Este transfigurare.

Cele mai recente poezii ale lui George Popa sînt din ce în ce mai sublimate prin încărcătura lor gnomică. Vom da două exemple esentiale. Astfel el consideră că în fiinta umană există trei entităti: eul, arheul si sinele:

Sînt trei fiinte-n tine: micul eu

Cel de serviciu-n lume, sclavul ei.

Apoi esenta ta umană – un arheu

Cu nimeni altu-asemeni printre cei

Născuti vreodată-n lut. Dar peste ei

E sinele – lăuntric dumnezeu…

 

Pe de altă parte, există trei infinituri: cel din afară, potential cognoscibil, cel din sufletul nostru care rămîne un mister, si infinitul eteric creat de muzică, prin care sinele nostru se poate elibera în a treia stare, aceltransposibil, concept al eliberării ultime, străfulgerare din adolescenta lui George Popa:

Pe cîtă nesfîrsire e-n afară,

Mult mai adîncă este cea din tine.

În jur cărări avem si avem scară,

Ci-abisu-n noi mereu se-afundă-n sine.

 

…Dar inimi orfice-n transmundii clipe

Suflu-l primesc al tainei infinite

Si inimilor noastre pun arěpe

De cînt – si magic devin negrăite,

Din verb eliberate si tipare –

Doar unde pure – în a Treia Stare.

 

George Popa are o incitantă conceptie, conform căreia energiile noastre spirituale se fructifică – nu stim unde si nu stim cînd – în univers, creînd stări sufletesti superioare, un destin astral sau poate chiar un geniu. Cu atît mai mult, afirmă el, un geniu poate contribui la nasterea altui geniu. Ca atare, transmiterea acestor efluvii ale inimii, ale mintii si rodirea lor constituie o formă de nemurire. Din cele mai sublime.

 

Revista indexata EBSCO